[Din spatele textului] Oana Stoica: Cronicile culturale păstrează la noi o anume politețe. Lumea e mică, toți se cunosc între ei și poți să devii ușor persona non grata și să intri pe liste negre, dacă ești incisiv

Timp 10 ani, a scris săptămânal la Dilema Veche. Nu lua pauză nici atunci când teatrele erau în vacanță, iar acest exercițiu a fost util pentru că a ajutat-o să-și rafineze scriitura. Dar și obositor, mai ales că nu îi place presiunea termenelor. Oana Stoica scrie cronici de teatru și analize culturale. Accidental, apare în presa online cu articole de investigație legate tot de lumea artistică, precum au fost cele despre abuzurile care există în universitățile de arte din România, scrise pentru Scena9.

A compus prima sa cronică de teatru în clasa a XI-a, a fost a unui spectacol de la Teatrul Al. Davila din Pitești. A lucrat mulți ani în radio și încă se vede un om de radio, mai degrabă decât unul de litere, cu toate că scrisul este acum limbajul prin care își exprimă dragostea de teatru. În prezent, scrie constant pentru Dilema Veche și pentru Scena9.

"Spre dezamăgirea unora dintre artiști, cronicile mele nu sunt o înșiruire de calități ale fiecărui participant la creație. Când dădea acatiste la biserică, bunica zicea că trebuie „să îi pui pe toți, vii și morți”. Ei, cronicile, cel puțin ale mele, nu sunt acatiste".

În continuare, aflăm de la criticul de teatru Oana Stoica ce urmărește atunci când scrie despre un spectacol de teatru. Spectacol, nu piesă. :)

Din istoricul profesional

Mi-au plăcut întotdeauna teatrul și radioul. Și în ciuda acestui lucru, am studiat și absolvit Facultatea de Drept din București. Asta nu m-a împiedicat să lucrez la Radio 3 România Tineret, post al radioului public, încă din facultate. Era atunci director Florian Pittiș, eu eram fan Pittiș show, emisiunea lui muzicală de la Radio 3, așa că în anul doi de facultate am programat o audiență la el ca să îi spun că vreau să lucrez la radio. Nu știam cum să fac altfel. M-a întrebat la ce mă pricep și eu am zis dintr-un foc: „la teatru”.

Vedeam câte 3, 4 spectacole pe săptămână, mi se pare fascinant că sunt atâtea spectacole căci eu veneam dintr-un oraș mic, Pitești, cu un singur teatru, nu prea productiv. „A, e foarte bine, că nu avem pe nimeni specializat pe teatru”. A chemat pe cineva din redacție și i-a zis „uite, ea se pricepe la teatru”. „Bine, sâmbătă avem emisiune, trebuie să faci un interviu de jumătate de oră în direct”. Era miercuri, iar eu nu mai făcusem radio. Primul interviu, în direct prin telefon, a fost cu regizorul Andrei Șerban, care era în SUA și urma să vină la București, să monteze „Oedip” la Opera Națională. Interviul a fost un succes și eu am rămas acolo 7 ani, până când Radio 3 a emis exclusiv online, primul radio din România care a făcut asta.

În 2004, am plecat la Radio Guerrilla, care se deschidea atunci cu Răzvan Exarhu director. Am fost redactor – prezentator de știri, abia după vreo 3 ani am reușit să obțin spațiu pentru patru „pastile” săptămânale de teatru și dans contemporan. Am continuat pe linia din Radio 3 – m-au interesant lucrurile noi din teatru, generațiile tinere, teatrul independent, care atunci începea (cu Radio 3 am co-produs împreună cu Voicu Rădescu și Green Hours un festival de teatru independent, posibil să fi fost primul de acest fel după 1989), formatele inovative, tot ce era în afara culturii mainstream. La Guerrilla am făcut un interviu cu Farid Fairuz, un artist libanez care avusese o experiență neplăcută cu instituțiile culturale publice din București, și Mihai Mihalcea, pe atunci director al Centrului Național al Dansului.

Cei doi erau în conflict, iar interviul era o încercare de mediere. De fapt, Farid Fairuz și Mihai Mihalcea erau una și aceeași persoană, iar toată povestea era debutul unui act artistic, o identitate performativă de lungă durată care chestiona relația dintre artă, artist și instituțiile publice. Ulterior, Farid a devenit un personaj binecunoscut în nișa artei contemporane locale. Între timp, începusem să scriu cronică de teatru la Suplimentul de cultură și liternet.ro.

În 2010, Luiza Vasiliu m-a chemat la Dilema Veche, să fac cronică de teatru și dans pentru site-ul revistei, rubrica fiind ulterior trecută pe print. Tot Luiza m-a chemat în 2018 și la Scena9. Am colaborat cu mai multe reviste și scriu în diverse contexte, dar Dilema Veche și Scena9 rămân pilonii de bază. În afară de presă, colaborez la proiecte culturale din zona independentă și am fost consultant artistic la Teatrul pentru copii și tineret Gong din Sibiu și la Centrul Național al Dansului București.

Primele încercări de scriere

Prima dată când am scris a fost în clasa a XI-a, în 1991, era o cronică la un spectacol de la Teatrul Al. Davila din Pitești, orașul meu natal, cred că era vorba despre „Cui e frică de Virginia Woolf?”. Am trimis pur și simplu textul la Evenimentul zilei și l-au publicat. Nu am repetat figura.

Ce nevoi îți împlinește scrierea cronicilor de teatru

Sunt un bun spectator de teatru și chestia asta trebuia să se manifeste cumva. Scriu cronică de teatru pentru că îmi place teatrul, nu pentru că îmi place scrisul. Așa că nu pot spune că am ales scrisul, a fost doar o etapă firească în pasiunea mea pentru teatru. Și nu a fost, de altfel, prima opțiune în apropierea de teatru, aceea a fost radioul. Până acum, rămân mai degrabă un om de radio decât unul de litere, deși am renunțat la radio de 13 ani.

Primele materiale din rol de cronicar. Ce îți amintești de atunci

Primele cronici le-am scris la Suplimentul de cultură, în 2005. Nu îmi amintesc care a fost prima pentru că erau texte scurte, care depindeau de premierele de la vremea respectivă. Îmi amintesc însă două dosare pe care le-am coordonat la Suplimentul de cultură în 2005 – 2006 pe niște teme noi atunci și care sunt relevante și astăzi. Unul era despre instituția „națională” de cultură, ce înseamnă „național”, și altul era despre dansul contemporan, un domeniu care atunci intra în lumina reflectoarelor.

Cele mai citite texte de până acum

Textele care au stârnit interes nu sunt cronicile, ci articolele cu mărturii despre abuzurile din universitățile de arte din România și discuția cu regizorul Yuri Kordonsky, născut în Odesa, despre identitatea sa în contextul războiului din Ucraina. În moduri diferite, ambele subiecte sunt inconfortabile și ies din sfera previzibilului. Pentru că cronicile culturale, nu doar de teatru, păstrează la noi o anume politețe. Lumea e mică, toți se cunosc între ei și ca critic, poți să devii ușor persona non grata și să intri pe liste negre, dacă ești incisiv. De fapt, dacă ești onest cu tine. Așa că majoritatea cronicilor sunt inofensive, ca să zic așa.

Revenind la materiale citite, articolele despre abuzuri au fost distribuite intens online, în breaslă în special de către oameni tineri. Am primit multe mesaje de la artiști tineri care au voiau să vorbească despre experiențele lor și așa a apărut un al doilea articol și există încă materiale pentru alte articole. Cred că articolele au ajutat ca subiectul să devină vizibil și să fie abordat și de alți jurnaliști, căci ulterior au apărut și alte materiale de presă, la Rise Project, de exemplu. Interviul cu Kordonsky a fost distribuit în special în afara breslei teatrale, de scriitori, cineaști, politologi, sociologi, istorici. Pare că lumea teatrală nu a fost prea receptivă la poziția lui, cred eu, rațională și decentă, în legătură cu responsabilitatea culturii, în cazul de față cea rusă, pentru formarea unei mentalități colective coloniale / imperialiste.

Cu ce așteptări pornești în documentarea și scrierea unui nou text

Eu scriu cronici și analize culturale. Articolele de investigație nu îmi sunt specifice, au fost accidentale, determinate de niște situații speciale, precum deschiderea subiectului abuzurilor în artă în România, la 5 ani după ce a apărut în Occident, sau problema identității lui Kordonsky într-un context concret, războiul din Ucraina. Așa că nu am o rețetă, un motiv general de a scrie astfel de articole sau niște obiective. În aceste cazuri, rare de altfel, motivația, obiectivele și parcursul materialului sunt specifice fiecărei situații în parte.

Procesul tău de lucru. De la idee, la forma finală a materialului

Văd spectacolul și dacă mă interesează, scriu. Dacă e nevoie – adică dacă nu am respectivele informații - , caut textul sau sursele lui, verific informații despre limbajul artistic sau temă etc. După care mă apuc de scris. Scriu, refac de câte ori e nevoie. Nu e o rețetă, cu timpi și etape precis. O cronică este un articol de opinie în care se presupune că autorul cunoaște domeniul despre care scrie așa că nu are nevoie să o ia de la zero la fiecare articol, cum se întâmplă în materialele de investigație.

Ce implică o documentare bună

Cronicile de spectacol nu sunt echivalente cu jurnalismul de investigație. Documentarea este limitată la lucruri ce țin de bibliotecă, și aici includ documentarea online, video etc. Dar nu implică lucruri specifice jurnalismului de investigație – interviuri cu martori și participanți, obținerea unor documente oficiale etc. Când a fost cazul, ca în articolele despre abuzuri, am făcut interviuri cu cei care au vrut să vorbească pe baza unui chestionar care a fost completat în fiecare caz cu discuții despre situațiile specifice. Am cerut opinia universităților implicate în acele cazuri. Altfel, nici aceste articole nu sunt materiale specifice de investigație, ci sunt mărturii personale, anonimizate. În cazul interviului cu Kordonsky, documentarea a venit mai ales ulterior discuției pentru că anterior eu aveam deja multe informații - îl cunosc pe Yura de peste 20 ani, știu multe lucruri despre el, iar războiul din Ucraina este una dintre preocupările mele din ultimul an. Așa că discuția noastră s-a închegat firesc și a durat 3 ore, pe Zoom. Ulterior, a trebuit să verific niște lucruri la care făcea referire ca să dau informații suplimentare în text. Dar nici ăsta nu e un material de investigație.

Cum îți alegi unghiul din care scrii

Documentarea precede articolul, dar poate avea loc și în timpul scrierii acestuia, când descoperi că ai nevoie de anumite informații. Unghiul de scriere este perspectiva mea asupra spectacolului. Și încerc să fie cât mai obiectivă, fără ca asta să însemne că este neutră. Perspectiva se coagulează deja în timpul vizionării spectacolului, deci când un scriu o cronică, o scriu pentru că am ceva de spus despre spectacol.

Importanța titlurilor

Titlul are importanță în raport cu textul, trebuie să spună ceva despre conținutul articolului. Pentru mai toată lumea, de la publicații la cititori, titlurile sunt însă și o modalitate de atragere a publicului așa că uneori ele pot deveni mai spectaculoase decât conținutul. Încerc să țin cont de ambele motivații. Uneori îmi iese, alteori cer ajutorul editorului. De exemplu, mă bazez pentru asta pe Vlad Odobescu, cu care lucrez la Scena9.

Elementele pe care le urmărești în scrierea unei cronici de teatru

Nu am o rețetă de scris cronici. Mă interesează ideile dintr-un spectacol, tema, formatul, stilul de joc, mai ales dacă sunt inovative. Încerc să transmit o perspectivă asupra spectacolului, să îl integrez într-un context mai larg, în tendințele domeniului, să văd dacă aduce ceva nou în peisajul teatral local etc. Prin urmare, spre dezamăgirea unora dintre artiști, cronicile mele nu sunt o înșiruire de calități ale fiecărui participant la creație. Când dădea acatiste la biserică, bunica zicea că trebuie „să îi pui pe toți, vii și morți”. Ei, cronicile, cel puțin ale mele, nu sunt acatiste.

Momentele în care o cronică de teatru de-ale tale a stârnit reacții puternice în spațiul public

Nu îmi aduc aminte de așa ceva. Sunt unele cronici rezervate – nu știu dacă am scris vreodată o cronică negativă, am încercat, pe cât posibil, să ignor spectacolele proaste sau banale -, care au supărat creatorii, de regulă regizorii. Unii mi-au scris în privat, chiar m-au amenințat, dar în spațiul public mă îndoiesc că o cronică de spectacol a creat vreodată reacții puternice, dincolo de breasla teatrală. Iar breasla teatrală e o nișă prea mică pentru a conta la nivelul public.

Ce crezi că te-a ajutat cel mai mult să îți formezi stilul de scris

Am scris 10 ani la Dilema Veche săptămânal, fără nicio pauză, nici când teatrele erau în vacanță. A fost un antrenament dur pentru scris, mi-a format stilul – nu știu dacă l-aș putea defini -, dar e bine că s-a încheiat formula asta. În 2020, în urma unor schimbări ale revistei sub presiunea pandemiei, am ajuns la o rubrică pe lună în loc de una pe săptămână, ceea ce îmi doream de mult timp. Scrisul-maraton consumă energie, te obligă să vezi și să scrii despre spectacole pe care nu dorești să le vezi și despre care nu ai nimic de zis și asta devine în timp o povară, mai ales pentru cineva care nu este om de litere. Eu scriu greu și am nevoie să mă intereseze în mod real subiectul despre care scriu, nu să fiu sub presiunea unor termene.

Cum procedezi cu îndoielile, dacă apar

Dacă e vorba de subiect, până în 2020, am decis doar în mică măsură dacă scriu sau nu despre un spectacol pentru că rubrica era săptămânală și efectiv nu aveam atâtea spectacole câte texte trebuia să livrez. Acum, scriu lunar la Dilema Veche și neregulat la Scena9, ceea ce îmi permite să decid asupra subiectului așa că nu am îndoieli aici. Dacă textul meu e bun sau nu, astea sunt îndoieli recurente. Sunt rare momentele când sunt mulțumită de textul meu. Sunt exigentă cu mine pentru că sunt o mai bună cititoare decât scriitoare.

De ce crezi că te citesc oamenii, ce caută în scrierile tale

Aș zice să îi întrebi pe ei. Ce pot să spun este că cronica de spectacol este citită în special de cei implicați în crearea spectacolului și, în mai mică măsură, de breasla teatrală. Este percepută – greșit - ca o formă de PR pentru spectacol, de asta reacțiile față de opiniile rezervate sau negative sunt atât de efervescente. Cronica de teatru nu este citită decât foarte puțin în afara breslei și nu are forța de a impune o direcție, un spectacol, idei noi publicului larg. De ce nu are această forță, asta e o altă discuție, lungă și complicată.

Ce trebuie să aibă un material pentru a fi citit de public

Cred că trebuie să fie accesibil. Idei bune exprimate clar și pe înțelesul tuturor. Să nu iei publicul de sus, cu elitisme, dar nici să îl jignești, considerând, de exemplu, că nu e capabil să înțeleagă concepte complexe. Cred că suferim cu toții de deficit de atenție din cauza internetului și social media, așa că aș zice că textele ar trebui să aibă o lungime decentă. Nu exclud texte lungi, eu însămi am produs astfel de texte. Și asta pentru că, încă o dată, nu trebuie luat publicul nici de sus, nici de jos. Dă-i o șansă, poate citi lucruri complicate și lungi. De exemplu, interviul cu Yuri Kordonsky este lung după standardele online, dar a fost foarte citit.