[Fabricat în RoMâine] Alin Vaida: Speranța înseamnă să-ți găsești soluția în a-ți urma visele, oricât de greu ar fi. Speranța vine atunci când te poți gândi mai presus de binele tău

Să îți împlinești visul și să îl trăiești nu e ușor, spune Alin Vaida, Director Jazz in the Park & Director executiv Fapte. Visul vine la pachet cu multe provocări și un carusel cu emoții. E nevoie de îndârjire, de consecvență și determinare, de a merge mai departe când simți că te-ai blocat sau e greu. Acum 10 ani, Alin a fondat festivalul Jazz in the Park și organizația Fapte, iar în jurul lor a crescut o comunitate puternică, specială. Festivalul s-a dezvoltat organic, cu responsabilitate pentru mesajul pe care îl transmite, cu evenimente sustenabile, pus în slujba orașului, iar în 2019 a câștigat titlul de Best Small Festival in Europe.

Evenimentul este gândit în numele a 5 principii esențiale: să aducă valoare locului în care este organizat, să propună un conținut artistic divers, să fie accesibil tuturor, să ajute comunitatea și să constituie o experiență memorabilă.

 Îi admir pe toți cei care se zbat pentru cultură, pentru artă, pentru bunăstarea celor din jur. Mi-s dragi și cei care nu mă cunosc, mi-s dragi și cei care nu mă plac. Îmi dau speranță colegii din birou, îmi dau speranță și competitorii noștri. Fiindcă nu ne oprim nicicum. Și ne plângem și e greu și uneori vrem să renunțăm, dar tot nu o facem. Doamne ferește să ne oprim, spune Alin. 

Povestim cu Alin în rândurile de mai jos despre începuturile Jazz in the Park, provocări, greutăți și satisfacții, transformările festivalului, echipa din spatele lui și cum se împlinesc visurile în România.

RoMâine este viziunea MedLife pentru însănătoșirea României. Sănătatea unei țări pornește de la Grijă, Respect, Încredere, Empatie, Speranță. Alături de MedLife, cultivăm Speranța printr-o serie editorială. Vorbim cu acei oameni care au arătat că în România se poate să crești autentic, să dezvolți proiecte și businessuri care să aducă încredere în comunitate. Cei care însănătoșesc România, prin munca lor, cu speranță, încredere, empatie, grijă și respect.

Un carusel special 

Am început 2023 cu o poftă mare de a reuși și de a face lucruri noi. Obiectivul de anul acesta este să ne depășim condiția de supraviețuire, cu care din păcate, ne-am obișnuit în ultimii ani. Nu mai este suficient pentru noi să trecem cu bine anul. Trebuie să existe ceva mai mult la linia de sosire. 

2022 a fost un rollercoaster emoțional pentru noi. Am început anul cu multe stângăcii, cu multă frică în a lua decizii, însă în final, am câștigat pofta de a face proiecte, adică de a face ce știm mai bine. Poate cea mai mare satisfacție pe care am avut-o anul trecut a venit din interior, din echipă. Cu câteva săptămâni înainte de Jazz in the Park, toată echipa s-a raliat în jurul festivalului și s-a creat o atmosferă foarte specială. A fost veselie, am muncit împreună, am mâncat împreună, ne-am sfătuit și ne-am dat unul altuia încredere în sine. Bucuria unuia era bucuria tuturor, respectiv provocarea vreunuia devenea grija tuturor. A fost foarte special.

Am fost atât de pregătiți mental pe când a început festivalul, încât deși primele două zile ne-a plouat înfiorător, noi pur și simplu am sfidat acest ghinion. Era aproape de neînțeles pentru noi de ce sunt atât de alarmați artiștii, publicul… noi eram „Relaxați-vă, all is good. Mai și plouă pe lume”. Iar după ce au trecut norii, a devenit și mai special totul. Sincer cred că ziua de 3 Septembrie a fost cea mai bună zi din carierea mea de organizator de evenimente.

Cele mai mari provocări… nici nu știu. Probabil colegii de la producție sau comunicare ar răspunde diferit de mine. Însă pentru mine, din postura de manager de festival, cea mai mare provocare a fost și încă este asta de a înțelege ce facem noi cu cultura în țara asta. Încă din 2020, am simțit că nu suntem ceea ce credeam că suntem. Și mă refer aici la sector, nu doar la noi. Nu am fost nicicum ajutați, pentru o perioadă scurtă am fost chiar văzuți ca „ăia răi”... și după astfel de situații rămâi cu un gust amar.

Mi-e tare frică că discursul meu din ultimii ani mă poate poziționa ca un cerșetor de atenție sau ca pe o victimă care se plânge, dar realitatea este că e un efort și un sacrificiu mare să lucrezi în evenimente sau în cultură acum. Și da, ai nevoie de rezultate, ai nevoie de apreciere ca să îți tragi de undeva motivația. Fiindcă bani cu siguranță se pot face mai ușor. Și liniște cu siguranță nu ai, cel puțin nu la fel ca alții.

Eu am niște colegi minunați, care muncesc mult și de multe ori în ultimii ani, am simțit că merită mai mult decât ce pot să le ofer. Și am simțit că și eu merit mai mult. Poate asta a fost cea mai mare provocare în 2022… să mergi totuși înainte, având acest gând în spatele capului. 

Începutul Jazz in the Park

Începuturile Jazz in the Park au fost grele, dar foarte frumoase. Cred că pe atunci eram un simbol al naivității și al dorinței sincere de a face ceva bine. A fost fain tare. 

Atmosfera pe atunci mi se părea mult mai simplă. Era mult mai ușor să comunici cu publicul, mai ieftin, mai accesibil. Nu se întâmplau prea multe lucruri în sectorul de evenimente din România. Făceai lucrurile cu o lejeritate mai mare și cu o încredere în instincte, fiindcă nu prea aveai cu ce să te compari. Aproape orice făceai era bine, fiindcă oamenii aveau nevoie de evenimente. 

Pentru cei ce nu știu sau nu-și mai aduc aminte contextul: la acea vreme, era interzis să calci iarba din Parcul Central sau să-ți plimbi câinele pe acolo. Era un parc proaspăt renovat, de care trebuia să avem grijă. Evenimentele în Cluj-Napoca se țineau în parcarea Sălii Sporturilor și de fiecare dată rămânea multă mizerie. Și am apărut noi cu cererea de a face un festival în Parc.  

La debutul nostru din 2013, cel mai important lucru a fost Parcul Central și simbolistica lui. A fost greu să obținem ok-ul autorităților și cumva, pe bună dreptate. Nu o zic cu reproș, dar adevărul e că, dacă lucrurile ar fi ieșit rău, și ei ar fi ieșit rău din povestea asta. Am consumat multă energie în a avea grijă de parc și ca să fim cinstiți, nu am avut cea mai reușită primă ediție de festival. A doua zi a plouat atât de tare încât a trebuit să anulăm activitățile. Iar ziua a treia am mutat evenimentul indoor, de frică.

Însă prima zi a fost perfectă. Prima zi a fost exemplul de bune practici de care aveam nevoie ca să ne lansăm. Oamenii au îmbrățișat proiectul nostru, au respectat regulile noastre și au descoperit ce valoare poate avea un spațiu public. A fost o ediție cu un buget ridicol de mic, dar nu a contat asta. Fiindcă energia de acolo nu o poți face cu nicio sumă de bani. Îmi aduc aminte că mă plimbam prin parc, uitându-mă în jur și am știut atunci că vom fi un festival mare. 

Ne-am vulnerabilizat cu toții și ne-a ieșit.

Cum a crescut festivalul 

Ne-a ajutat mult victoria cu Parcul Central de la debut. Fiindcă nu aveam altă „armă”. Bugete nu aveam, jazz-ul nu era neapărat un cârlig pentru public. Dar am avut acel impact comunitar fantastic. Și acesta ne-a dat o liniște să construim și mai important, să învățăm și noi despre festivaluri, despre muzică. Să devenim profesioniști.

Prima ediție a costat sub 40.000 EUR, iar pentru a doua ediție am reușit să strângem puțin mai mult. Însă primul punct de cotitură a fost 2015, când am reușit să câștigăm un grant de 140.000 EUR. Erau așa de mulți bani pentru noi, încât aproape nici nu știam ce să facem cu ei. Și banii ăia ne-au dat curaj. Am început să nu mai acceptăm orice deal-uri și să ne vindem mult mai corect. Am reușit să strângem mulți bani pe lângă acea finanțare, ajungând la un buget de 250.000 EUR. Deja e ceva. Și de acolo nu am mai coborât niciodată. Am prins curaj.

Din 2016 am început să dăm atenție specială curatoriatului muzical. Am luat oameni noi în echipa de booking și s-a văzut asta cu ochiul liber, în line-up-ul festivalului. Și de acolo, încet, încet, am început să creștem tot mai tare și să depășim cu lejeritate obstacole care ne-au bătut în trecut.

Îmi aduc aminte că în 2016 ne-a plouat din nou. Nu ne mai plouase din 2013. Am ținut festivalul în ploaie, a fost plin de lume, nu am mai anulat nimic. A fost o victorie de moral. 

Cred că de la acea ediție lumea a început să ne considere un festival mare și important din România. Și asta ne-a responsabilizat și mai tare, să devenim mai profi, să ne ridicăm la înălțimea numelui. Am început să avem abordări tot mai strategice cu privire la impactul pe care-l are un festival în comunitate. Mereu ziceam: „noi adunăm zeci de mii de oameni an de an… avem o responsabilitate față de mesajul pe care îl transmitem.” Și am început să fim activiști.

Am activat în 2 ediții și rampa de gunoi a orașului, cu evenimente dedicate comunității de acolo. Am început să promovăm tot mai multe arte în festival. Am folosit cum am știut mai bine festivalul și în slujba altora. L-am deschis ca instrument și pentru alții. 

Iar în 2019 am câștigat titlul de Best Small Festival in Europe. Personal, niciodată nu mi-a păsat așa tare de premii. E ceva foarte subiectiv. Sunt convins că în 2019 au existat multe festivaluri bune și frumoase în lume. Cum să zici despre noi că suntem cei mai buni? Sau cum să zici despre altul că e mai bun decât noi? E subiectiv. Ei bine, mărturisesc că toate aceste gânduri au dispărut când ne-au strigat numele la gala European Festival Awards. Am fost foarte mândru. Am simțit validarea celor 7 ani de muncă. Am simțit că o să înțeleagă acum și mama ce fac.

Păcat că nu am putut să fructificăm această oportunitate adusă de premiu, fiindcă a venit peste noi pandemia. Doi ani de pandemie am supraviețuit. A trebuit să plecăm din Parcul Central. Cum să faci în pandemie un eveniment cu acces liber? Ne-am mutat în Parcul Etnografic din Cluj, fiindcă era un spațiu delimitat și puteam să controlăm accesul. Fără să ne dăm seama măcar, am descoperit un loc care avea nevoie de intervenția noastră, exact cum a avut Parcul Central în 2013. Așa că am ales să rămânem aici. Iar în 2022 am făcut un eveniment de totul sau nimic. Și a ieșit bine. A fost cel mai corect festival dintre toate. Nu ne-am mai putut ascunde după intrarea liberă sau după alte mesaje care ne umanizau. Am intrat în tărâmul celor care cer bani și în schimbul lor, oferă o experiență. Și ne-a ieșit. 

Principii de la care nu te abați niciodată

În organizația mea, ne bazăm pe o rețetă secretă pe care v-o zic acum :)).

Avem un set de principii, PLACE (română sau engleză): 

Placemaking: anume să dăm valoare adăugată locului în care ne organizăm festivalul. Asta am făcut cu Parcul Central, dar și cu noua casă, Parcul Etnografic;

Line-up: aici nu e doar de muzică, ci de content artistic. Ne străduim în fiecare an să dăm cel mai bun content cu putință, să spijinim artiștii prin proiectele noastre;

Accessibility: Să fim accesibili tuturor celor care vor să ne viziteze;

Community: Să facem ceva pentru comunitatea locală prin proiectele noastre. Asta se poate observa prin tot felul de acțiuni pe care le implementăm;

Entertainment: Trebuie să fie fain la festival. 

Cea mai grea parte rămâne cu siguranță mobilizarea resurselor financiare pentru a face festivalul. Consider că România e un mediu atipic pentru piața de evenimente. În continuare ne bazăm foarte mult pe sprijinul mediului corporate, relația cu autoritățile publice nu e bine reglementată - desigur, depinde de oraș -, iar vânzarea biletelor e influențată de foarte mulți factori. Pot să zic că singurul an în care am fost sigur de la început de bugetul nostru și eram pregătiți să marșăm cu încredere înainte a fost prima parte din 2020, dar a venit pandemia și, de acolo, cea mai instabilă perioadă pe care am avut-o în carieră. De trecut, trecem în fiecare an peste asta. Cu compromisuri, cu ajustări, cu sacrificii. Și apoi o luăm de la capăt.

Echipa

Toată lumea îmi laudă echipa și spune că este un colectiv foarte fain aici, la Fapte. Și îmi place deosebit de mult să aud asta. Suntem o echipă diversă și mulți colegi sunt încă de la bun început în acest proiect. De asemenea, avem o relație bună și cu cei care nu mai sunt în echipă.  

De-a lungul timpului, Fapte a fost un refugiu pentru mulți dintre noi. Pentru mine încă este. Când lucrurile nu mergeau bine în alte aspecte ale vieții, tot timpul mă simțeam protejat aici în echipă, de către colegi și de către munca pe care o fac. Pe lângă asta, e fain să lucrezi în cultură și noi toți suntem recunoscători că am găsit un echilibru în a trăi din a lucra cu muzica. Zilnic înveți ceva, zilnic ești un pic mai bogat în cunoștințe și în trăiri. 

În toți acești ani, am învățat că e bine să fii sincer cu oamenii din jur și că fiecare dintre noi își dorește să simtă că face parte din ceva.  

Nu știu dacă suntem cea mai sănătoasă echipă, însă ce cred că ne leagă este că fiecare din noi simțim apartenența la acest mecanism, fiecare are ownership-ul muncii și fiecare își simte real contribuția și importanța. Și da, periodic, avem petreceri reușite.

Comunitatea din jurul Jazz in the Park 

Sunt mulți factori care stau la baza comunității create în jurul Jazz in the Park. Probabil primul strat este contentul calitativ, comunicarea frumoasă și alte mici avantaje care fac festivalul nostru atractiv: preț bun (câteodată gratuit), varietate de activități, ușurința cu care vii la festival, faptul că e accesibil oricărei categorii de vârstă. 

Al doilea strat este cel despre valorile pe care noi le promovăm și cred că ele stau la baza relației noastre de lungă durată. În primul rând, suntem întotdeauna sinceri. Cu bune, cu rele, suntem sinceri. Și atunci oamenii se pot baza pe noi. Mai apoi, ne dăm silința. În fiecare an, ne împingem la maxim limitele. Și cred că asta se transmite. Nu am afirmat niciodată că suntem cei mai buni, cei mai mari, cei mai faini. Dar întotdeauna am promis că vom face tot ce ne stă în putință. Și întotdeauna a fost așa. 

Poate cea mai frumoasă stare pe care am experimentat-o în relația cu publicul Jazz in the Park a fost acum, în 2022. Realitatea este că am avut o ediție grea. Ne-a plouat în producție și în primele două zile de festival, ori asta poate fi foarte descurajant. Însă senzația pe care o simțeam din partea publicului este că ei țin cu noi, că ei își doresc să reușim. Fiindcă dacă noi reușim și ei sunt răsplătiți. Parcă am avut o galerie în spate. A fost special. Și ne-a încărcat cu energie.

Surprize & descoperiri

Jazz in the Park este apogeul meu profesional și totodată, cel mai longeviv lucru din viața mea. Aș putea spune că este proiectul care m-a definit profesional și care încă continuă să o facă.  

E greu să punctez care au fost suprizele, însă majoritatea cunoștințelor pe care le-am acumulat despre evenimente, le-am descoperit aici. Ce pot să spun cu siguranță însă, este că industria muzicală e un domeniu foarte greu de activitate. Să fii promoter de festivaluri este tare dificil, în sensul că riscurile asumate sunt mult mai mari decât beneficiile materiale. Și e foarte important să existe o motivație superioară pentru care alegi să faci asta. Și pe măsură ce trece timpul, am un respect și o admirație tot mai mare pentru cei care își investesc tinerețea și energia în cultură, pentru că, din multe perspective, e un sacrificiu. Însă din cele mai importante perspective, e ceva fascinant. 

Pot să spun că „I am living the dream”, însă acest vis nu înseamnă neapărat o viață ușoară. Visul vine la pachet cu multe provocări.

Ce îți dă speranță în România 

Pentru mine, speranța înseamnă să-ți găsești soluția în a-ți urma visele, oricât de greu ar fi. Există speranță atunci când întrevezi o soluție. De asemenea, speranța vine atunci când te poți gândi mai presus de binele tău, când te gândești și la alții. Personal, eu îmi iau energie în egală măsură când ajut sau când sunt ajutat. E bine să existe bunătate în fiecare dintre noi, dar când bunătatea e în aer, e bine pentru toți.

La întrebarea „ce îmi dă mie speranță în România?”, dedic răspunsul colegilor mei de breaslă. Îi admir pe toți cei care se zbat pentru cultură, pentru artă, pentru bunăstarea celor din jur. Mi-s dragi și cei care nu mă cunosc, mi-s dragi și cei care nu mă plac. Îmi dau speranță colegii din birou, îmi dau speranță și competitorii noștri. Fiindcă nu ne oprim nicicum. Și ne plângem și e greu și uneori vrem să renunțăm, dar tot nu o facem. Doamne ferește să ne oprim.

În seria editorială Fabricat în RoMâine, dezvoltată alături de MedLife, furnizorul național de sănătate al României, vorbim despre cum cresc sănătos afaceri de mici dimensiuni și cum se formează comunități care contribuie la un viitor mai bun al României. 
Cum crește o editură. Cum crește un lanț de cafenele. Cum crește un festival. 
Cum cresc spații publice de întâlnire și conexiune.
Cum crește o comunitate. Cum crește Speranța pentru RoMâine.