[Fabricat în RoMâine] Vlad Ionescu: Speranța și tenacitatea coagulează echipa, dau energie, o fac să muncească în aceeași direcție fără să simtă greutățile

Speranță, tenacitate și curaj. Aceasta e formula găsită de Vlad Ionescu pentru a se reinventa, într-un alt domeniu decât cel în care a lucrat 30 de ani. Cu o experiență bogată în jurnalism și colaborări cu principalele televiziuni din România, Vlad a trecut în spatele camerelor și a fondat Academia Studiourile Buftea, unde pregătește noile generații din industria de film și media. Ideea acestei școli i-a venit în pandemie, când lucra la un film și și-a dat seama că tinerii și copiii care jucau aveau nevoie de îndrumare profesionistă. Talentul nu este suficient, așa cum cred mulți, spune Vlad Ionescu. 

Vii la noi, îți spunem că filmul este greu, este o industrie, că nu poți să sari etape, că nu te facem actor sau regizor sau scenarist în două săptămâni. Că asta cere timp, sacrificiu, muncă, dedicare. Cel puțin un an. Și, cel mai important, vrem să te învățăm să iubești filmul, teatrul. Că fără dragoste, pasiune, ardere, foc interior, nu poți să faci asta, explică Vlad. 

Cursurile Academiei au loc în clădirea Studiourilor Sahia și în Buftea, pe platourile de film unde s-au realizat unele dintre cele mai importante filme românești. Cursanții pot descoperi istoria cinematografiei din România în Muzeul Filmului din Buftea, unde sunt păstrate recuzita și costumele peliculelor lui Sergiu Nicolaescu sau Lucian Pintilie, în care au jucat Amza Pellea, Gheorghe Dinică, Ștefan Iordache sau Dem Radulescu. 

Povestim cu Vlad Ionescu, în rândurile de mai jos, care au fost provocările primilor ani pentru Academie, cum s-a format echipa de traineri și ce a descoperit, până acum, pe drumul lui în antreprenoriat.

RoMâine este viziunea MedLife pentru însănătoșirea României. Sănătatea unei țări pornește de la Grijă, Respect, Încredere, Empatie, Speranță. Alături de MedLife, cultivăm Speranța printr-o serie editorială. Vorbim cu acei oameni care au arătat că în România se poate să crești autentic, să dezvolți proiecte și businessuri care să aducă încredere în comunitate. Cei care însănătoșesc România, prin munca lor, cu speranță, încredere, empatie, grijă și respect.

Contextul în care a apărut Academia Studiourile Buftea

Lockdown-ul din 2020. Fac parte din cei cărora blocajul le-a schimbat viața cu 180 de grade. În bine, să ne-nțelegem. De fapt atunci – în primăvara lui 2020 - am realizat că ideea trebuie pusă în practică, dar contexte “mai mici” tot apăruseră și până în acel moment.

În toamna lui 2019 făcusem o vizită la Studiourile Buftea alături de cursanții de la Școala de Televiziune Junior, copii între 8 și 14 ani. După vizită mulți mi-au spus că ar vrea să facă film. Apoi, în iarna lui 2020, cu două luni înainte de lockdown, conducerea televiziunii publice mi-a cerut un format pentru o emisiune de copii. Le-am propus un serial, un sitcom pentru copii și adolescenți, cu o idee extrem de originală, iar reacția șefilor TVR 1 m-a surprins extrem de tare. “Dacă facem serialul, am de la ce să construiesc grila aia” – a spus unul dintre ei. Cuvintele care mi-au rămas în cap au fost „grila aia”, suna de parcă TVR ar fi pornit pe un drum nou, ceva incredibil de atins până atunci. Precizare importantă: trei dintre cei patru fuseseră în conducerea ProTV, așa că mi se arăta totul ca o ieșire din prăfuiala cu care este asociat mereu TVR.      

De la film la Academie

Prima decizie a fost să fac film, nici nu-mi trecea prin cap ideea academiei. Imediat după cele de mai sus am început să pun cap la cap ce înseamnă serial, film. Habar n-aveam. Toată viața lucrasem în televiziune, mai exact la știri, conduceam o școală de televiziune care se baza în proporție de 70% tot pe știri, eram un neștiutor total în astfel de producții. Și aici a intrat în scenă Viorel Sergovici, director de imagine cu o uriașă experiență în cinematografia mondială, vreo 50 de filme numai cu Hollywood-ul. Și – știți ce? – omul ăsta pe care eu îl priveam ca pe Dumnezeu mi-a validat ideea și mi-a facilitat o întâlnire cu Jesus del Cerro, regizor spaniol al serialului Vlad de la ProTV, Hawai, Miami Bici. Iar Jesus, într-o zi de iarnă burnițoasă și friguroasă, la o cafea pe Calea Victoriei, a transformat întâlnirea într-o lecție de film, de scenariu. Am petrecut o oră și jumătate fascinat, blocat de ceea ce spunea. Era ca o poveste pe care o primeam la 47 de ani. Și, ca și Sergovici, mi-a dat încredere.

Din discuția cu Jesus, purtată într-o româno-spaniolo-engleză, nu cred că am rămas cu mai mult de un sfert din informații, dar am simțit, am știut ce am de făcut. Iar acum vine bomboana de pe tort. Fără legătură cu cele de mai sus, conducerea Studiourilor Buftea mi-a propus, pe baza experienței mele manageriale cu Școala de Televiziune, să facem o școală de film pentru adulți. Atenție, de film, nu de actorie, cu toate meseriile necesare.

Entuziasmul era maxim, nu dormeam nopțile printre atâtea gânduri frumoase și – pac – vine jumătatea lui martie și se închide lumea, pandemia blocheză țara, mapamondul. Ca oricărui antreprenor, mi-a căzut cerul în cap. Din ce voi trăi, cum voi plăti salariile, chiriile? Dar, împreună cu echipa, am găsit soluțiile rezistenței la limită așa că ideea serialului putea să meargă mai departe.

Primul și cel mai important lucru? Scenariul. Nu are sens să vă mai spun că nu știam nimic. Și caută scenarist prin telefon, prețuri ce mi se păreau exorbitante, ideea îmi era modificată în ceva ce nu doream sub nicio formă. Am luat atunci decizia de a-l scrie singur. Iar lockdown-ul mi-a permis să mă joc cum vreau cu vorbele mele, să aștern și să șterg de pe hârtie toate prostiile. Și am reușit. La jumătatea lui iunie, când lumea s-a deblocat, aveam povestea gata, Sergovici și regizorul Camelia Popa pregătiți de producție și susținerea Studiouriilor Buftea în spatele meu. Am filmat în acea vară, a fost extraordinar, am înțeles ce înseamnă producția de film, peste 200 de oameni implicați, camioane, aparatură, costume, macarale, drone, casting, set, construcții de decoruri, locații, catering... Numai asta dacă spun și înțelegi grandoarea: 6100 de porții de mâncare în 7 zile. Industrie cum nu mai văzusem, am fost atent, oarecum de pe margine, la tot. O școală, în adevăratul sens pentru mine. 

Actorii au fost aleși dintre cursanții de la Școala de Televiziune Junior. Eu scrisesem scenariul cu acești copii minunați în minte. Numai că doar o parte dintre ei au putut fi actori. Nu aveau nicio vină, fuseseră aruncați într-o luptă fără stagiul militar făcut. Adică fără niciun curs de film. Tot subliniez film, nu doar actorie, pentru că filmul, inclusiv pentru actori, implică mult mai mult decât actoria. Și nu înțelegeau, micuții, mai nimic din ce li se întâmplă. De ce atâtea ore pe set, ce vrea omul ăla de la mine, de ce mă pune să repet o secvență și de 10 ori? Și atâtea altele.

Atunci m-a străfulgerat ideea academiei de film care să includă cursuri practice de imagine, regie, scenaristică, scenografie, producție și actorie. Și după încheierea filmărilor am pornit pe acest drum. Imediat, chiar a doua zi am pus bazele cursurilor, programei, marketingului.  

Temeri & așteptări

Temerile au fost practice. Unde facem cursurile? Și aici au intervenit partenerii de la Buftea care mi-au oferit ceea ce nici nu visam: platouri, case deja construite în incinta studiourilor, sediul din București, camere Arri Alexa... ce mai, tot ce aveam nevoie. Apoi trainerii, de unde îi luăm? Frica mi-a fost risipită imediat pentru că la filmările din vară închegasem deja o echipă de bază pentru academie: Sergovici, Popa, Daniel Nuță, Liviu Cheloiu, Lulu De Hillerin. Baza exista. Și, datorită lor, s-au adăugat proiectului mulți oameni profesioniști impecabili, entuziaști, deștepti, proactivi. Așa că temerile, care au coincis cumva cu așteptările, au fost risipite iar așteptările împlinite.

Să știți însă că nu am avut temeri în privința înscrierilor. Acolo am avut doar așteptări. După prima zi de publicitate firavă pe Facebook, înscrierile efectiv au explodat. Nu făceam față telefoanelor și mesajelor. Dar cred că cel mai important pas al marketingului, deși făcut oarecum inconștient, a fost să alegem numele: Academia Studiourile Buftea. Indiferent de momentele mai mult sau mai puțin plăcute din istoria studiourilor, ele încă reprezintă locul în care s-au născut marile producții românești, dar și multe internaționale. Nu putem nega asta nici acum, nici peste 100 de ani.

Pași în evoluție

Evoluția a fost și este organică, susținută, bineînțeles, de un plan de marketing necesar, dar nu agresiv, ci sincer. Vii la noi, îți spunem că filmul este greu, este o industrie, că nu poți să sari etape, că nu te facem actor sau regizor sau scenarist în două săptămâni. Că asta cere timp, sacrificiu, muncă, dedicare. Cel puțin un an. Și, cel mai important, vrem să te învățăm să iubești filmul, teatrul. Că fără dragoste, pasiune, ardere, foc interior, nu poți să faci asta.

Revenind la chestiunile practice, pașii în business pentru noi sunt din șase în șase luni din punct de vedere al numărului de înscriși și al partenerilor ce ni se alătură, și anual din punct de vedere al producțiilor. Și aici mă refer la filme de scurt metraj, lung metraj și spectacole de teatru. Trebuie să fie mai multe, mai bune, calitatea să crească de la an la an, de la generație la generație.

Etape de dezvoltare

La început ne-am dorit doar cursuri de film cu rezultat în scurt metraje cu fiecare grupă de copii sau adolescenți. Dar scurt metraje făcute în regim de producție mare. Apoi am adăugat spectacolele de teatru. Iar acum, în primăvară, pornim în prima noastră producție de lung metraj. În decembrie am fost prezenți pentru prima oară în cinematografe cu omnibusele „2 plus 2 fac cât vreau eu – șase povești de trezit părinții”, partea întâi și partea a doua.

Iar cu spectacolele de teatru acum, în ianuarie, am intrat în lista oficială a evenimentelor din București, alături de Primăria Capitalei, așa că am devenit un festival de teatru pentru copii și adolescenți în adevăratul sens al cuvântului. În februarie, la Teatrul Metropolis, punem în scenă 31 de spectacole diferite, cu participarea a aproximativ 400 de cursanți actori.

Punctele de cotitură

Nu sunt legate neapărat de academie în sine, în sensul cursurilor. Aici nu am avut puncte majore de cotitură, deși am schimbat structuri de curs, programă, am adaptat-o de la an la an realităților. Puncte de cotitură am generat, mai degrabă, în zona de producție. În special producția, devenită deja realitate, de lungmetraj.

Două lucruri au înclinat balanța spre această reușită. 1. Cooptarea profesioniștilor de la Avanpost, uriași în zona de postproducție - cea mai mare firmă din Europa de Est. Ei ne asigură calitatea ireproșabilă după filmări: colorizare, sunet, muzică, elemente esențiale în construcția profesională a unui film, mai ales dacă l-ai filmat așa cum trebuie, fără compromisuri. Și 2: cooptarea în echipă a lui Daniel Nuță. Toată lumea îl cunoaște ca actor, din producții interne, dar, mai ales, din celebra serie ”Rise of Empire – Ottomans” de pe Netflix în care joacă impecabil rolul lui Vlad Țepeș. Dar puțină lume îl cunoaște pe Daniel în rolul de producător executiv, cât de bun organizator este și cât de bine știe toate etapele de realizare a unui film. Are un master în producție și, în plus, este un autodidact desăvârșit.

Cea mai grea parte

O să sune ciudat. Să convingi părinții cursanților că ceea ce faci este bine. Mulți dintre ei își înscriu copiii cu ideea preconcepută că sunt talentați, că sunt făcuți pentru așa ceva și că în trei săptămâni trebuie – atenție, trebuie – să aibă rol principal în orice producție. Nu au răbdare, nu înțeleg complexitatea meseriilor, iar mulți dintre ei ne confundă cu o școală de actorie de mâna a doua care își propune să facă niște filmulețe pentru fundul YouTube-ului. De aceea insist atât de mult pe ideea unei academii de film. Film, film si iar film. Nu doar actorie.

În plus, aceeași părinți văd actoria ca pe ceva înnăscut, care este acolo și doar trebuie așezată în fața camerei. Noi am preluat mult din programa New York Film Academy, adaptată copiilor. Există jocuri, cursuri, care stimulează atenția, răbdarea, rolul, energia... iar aceste jocuri se repetă, uneori, pentru mai multe ore la rând. Că așa trebuie, că cei care au pus bazele învățării meseriei de actor așa au gândit, nu inventăm noi roata. Și vine reproșul din partea adultului: „L-am adus aici doar ca să facă niște joculețe?”. Și copilul dispare de la curs, se retrage deși, poate, în el zăcea ceva bun, nedescoperit încă, un ceva care urma să îl ajute și în viață, nu doar în film sau pe scenă. Dezvoltarea prin film și teatru are enorm de multe beneficii, dar nu o să intru în detalii, au făcut-o psihologii înaintea mea. Și de aici frustrare, tristețe de partea noastră, a echipei academiei.    

Încerc doar să facem o comunicare mai bună cu părinții, deși, în anumite cazuri, ne lovim de un zid de suficiență. Ba, aș spune, de aroganță.

Partea cea mai bună

Exact părinții opuși celor de mai sus. Și copiii. Din fericire, ca procent, aceștia sunt mult, mult mai numeroși. Cam dublu. Și este extraordinar ca zilnic să primești mesaje de mulțumire. Asta din punct de vedere uman, emoțional. Din punct de vedere practic, reușitele le-am enumerat ceva mai sus: filmele, festivalul de teatru, etc.

Planuri pentru 2023

În primul rând filmul de lungmetraj pomenit mai sus. Toate celelalte producții – scurtmetrajul, piesele de teatru - au intrat deja într-un ritm propriu, predictibil, bine pus la punct. Lungmetrajul este însă altceva. Am început preproducția, avem o echipă extraordinară, am trecut prin multe împreună și suntem deja rodați. Apoi ne dorim dezvoltarea în zona casei de producție și content editorial, video și foto pentru corporații și multinaționale.

Dezvoltăm această parte ca o componentă separată, dar nu este ușor. Trebuie să ne adaptăm rigurozității clienților din zona corporate, dar noi suntem oameni creativi, independenți, greu de ținut în cușcă. Așa că am cooptat echipe de ziariști, manageri ce au trecut prin agenții de publicitate, de PR și care înțeleg și știu să deal-uiască în lumea corporate. Practic ei țin legătura cu clienții și nouă, celor obsedați de film și teatru, ne cer doar libertatea și creativitatea. Rolul meu însă este un pic mai amplu, trebuie să găsesc și clienții, așa că și eu trebuie să mă adaptez. Practic eu sunt un om în blugi și tricou, dar am învățat să pun sacoul pe mine. Nu însă și cravata. :))

Și știți care este culmea fericirii pentru echipa noastră? Că acei clienți pentru care lucrăm spoturi, content editorial, video sau audio, ne devin parteneri ai academiei. Adică îi convingem să devină sponsori sau investitori în filmele noastre. Și asta mi se pare excepțional. Faci o muncă bună într-o zonă extrem de riguroasă, limitativă, și apoi îl faci pe om să se alăture pasiunii tale. E un schimb avantajos, nu? Tu înveți ceva, el ceva. Win-win.

Direcții de creștere

Nu mă feresc să spun că doresc creșterea numărului de cursanți de la an la an. Asta înseamnă încasări mai mari, automat bani mai mulți pentru producții. Bani mai mulți înseamnă calitate prin oameni mai buni, prin profesioniști, prin aparatură. E ușor de înțeles. Dar principala creștere pe care o țintim este în zona corporate despre care vorbeam mai sus. Aici știm și putem să oferim servicii de calitate, dar concurența este mare, acerbă aș spune, cu giganți, și trebuie să identificăm oportunitățile și să nu le ratăm. E foarte dificilă lupta, dar am înregistrat deja cateva victorii. Acesta este challenge-ul lui 2023. Și probabil și al următorilor 3, 4 ani.

O creștere substanțială a cifrei de afaceri în această zonă ne va permite investiții în filmul comercial de lungmetraj. Filozofia este simplă: ai bani, faci un film bun. Ai un film bun, vin oamenii la cinema să îl vadă. Adică ai încasări. Ai încasări și număr mare de spectatori, vinzi filmul către o rețea de streaming. Adică ai profit bun și bani pentru următorul film. Și reiei ciclul.

Cum s-a coagulat echipa

Prin entuziasm aș spune, într-o primă fază. Dar entuziasmul nu ține la nesfarșit. Prin promisiunea calității producțiilor, de la care nu ne-am abătut nici în cele mai grele momente, prin rezolvarea situațiilor ce păreau de nerezolvat, prin exemplul propriu de a nu renunța și de a găsi soluții, prin creșterea de la an la an a business-ului chiar dacă am avut momente sinistre de cashflow, prin crearea unor amiciții trainice, prin atmosfera plăcută, prin încurajare, prin libertatea de a-și pune în practică idei mărețe, prin autonomia de a-și face cursurile așa cum cred ei că este mai bine. Am cerut în schimb rezultate. Atât. Și spre bucuria tuturor, au venit. Nu spun că nu au existat și oameni neserioși sau care au văzut lucrurile diferit de majoritate. Dar s-au autoexclus. 

E simplu. Speranță și tenacitate. Astea nu pot fi false. Coagulează echipa, dau energie, o fac să muncească în aceeași direcție fără să simtă greutățile. Speranța, orizontul, nu pot fi date și întreținute decât de lideri. Și chiar dacă nu îndeplinim obiectivele la data propusă, știm sigur că le îndeplinim. Speranța că ziua de mâine va fi mai frumoasă decât cea de azi. Deși uneori nu este, dar așa trebuie să o percepem cu toții. Și atenție, aici nu mă refer la aspectul financiar. Și ar mai fi ceva legat de echipă, foarte important. În jurul meu există mulți „puști” de 20, 20 și ceva de ani. Încerc, pas cu pas, să trec puterea executivă și creativă către ei. Trebuie să știi când să faci pasul în spate. Și va veni, pentru mine, și acel moment așa că vreau să ne găsească pregătiți.

Cum cultivi starea de bine a echipei

Zâmbind. Aaaaa... și prin transparență aproape totală.

Cum se poate antrena anduranța în mediul antreprenorial

Prin tenacitate și curaj. Pare banal, dar așa este. Nu spun nimic nou. Sunt alții care știu să definească mult mai bine, să vorbească mult mai frumos decât mine despre asta. Dar atenție – tenacitatea și curajul să fie reale, parte din tine ca persoană, să te definească în profunzime, să fie prezente în fiecare celulă, în ADN-ul tău. Nu să fie doar ce îți place să crezi tu despre tine. Atunci n-ai făcut nimic.

Ce funcționează pentru tine

1. Ai căzut, te ridici.

2. Primul gând despre ceva e și cel mai bun, nu sta să analizezi la nesfârșit pentru că vor apărea piedicile și nu vei mai face.

3. La 7 seara îmi închid mintea pentru orice și sunt acasă, la familie, până a doua zi la 8 dimineața. Cu excepții, bineînțeles.

4. Povești ale unor oameni de succes, cunoscuți, cu afaceri la care eu nici nu visez. Dar mă încântă să le citesc și să regăsesc câte ceva din mine în povestea vieții lor antreprenoriale.

5. Încerc, în permanență, să găsesc ceva nou, ceva nemaifăcut, sau, dacă a fost făcut, o nișă neexploatată. Acolo îmi pun mintea la contribuție.

Ar mai fi, dar vă plictisesc. :))

Ce îți dă speranță în România

Mă ierți dacă o să răspund doar din punct de vedere antreprenorial și doar pentru domeniul meu? Dacă un om ca mine, fără formare antreprenorială, fără mari veleități de om de afaceri, care a căzut și s-a ridicat de vreo 5 ori, fără suflet de câine, reușește de 14 ani să creeze și să-și găsească un loc în piață, atunci există speranță în România. :) Dacă eu trăiesc, la 50 de ani, o a doua tinerețe într-un cu totul alt domeniu decât cel în care am lucrat timp de 30 de ani, atunci există speranță în Romania. 

În seria editorială Fabricat în RoMâine, dezvoltată alături de MedLife, furnizorul național de sănătate al României, vorbim despre cum cresc sănătos afaceri de mici dimensiuni și cum se formează comunități care contribuie la un viitor mai bun al României. 
Cum crește o editură. Cum crește un lanț de cafenele. Cum crește un festival. 
Cum cresc spații publice de întâlnire și conexiune.
Cum crește o comunitate. Cum crește Speranța pentru RoMâine.