Ana Dubyk, cântăreață și compozitoare de jazz, și-a lansat primul ei album, Halcyon, anul trecut, și conține piese scrise de ea în decurs de aproximativ 7 ani. Albumul a fost înregistrat în 2021, în Olanda, printr-un crowdfunding început în pandemie. Dar anul trecut a însemnat pentru Ana și o colaborare cu Albert Tajti pentru proiectul From a Quiet Place, încă o colaborare în duo cu Sian Brie la chitară și mini corul Blue Noise, unde 6 muzicieni își pun vocile în comun pentru găsirea unui limbaj muzical aparte.
Îmi place să mă gândesc la piesele mele ca la niște povești deschise. Pentru că eu m-am regăsit de multe ori în situația în care voiam să ascult o melodie care să rezoneze cu starea mea de spirit, cred că cel puțin o parte din mine a căutat să scrie cântece cu care oamenii să poată rezona măcar puțin.
De mai bine de un an Ana este și piano-terapeut în cadrul asociației Piano Therapy, unde lucrează cu copii din spectrul autist și este super bucuroasă de impactul terapiei prin pian. Chiar dacă e o fire introvertită, Ana a spus din start DA lumii încâlcite a managementului artistic, căruia nu mulți muzicieni de jazz reușesc să-i facă față. Despre cum a scris piesa din filmul Planeta Petrila, scena de jazz în general și concertele ei următoare, pe larg, mai jos. Neapărat să aveți albumul ei în fundal, când citiți, de ascultat aici.
Primele experiențe cu muzica
Am câteva albume pe care mi le amintesc clar de când eram un pui de om: Miles Davis - Kind of Blue, Weather Report - Heavy Weather și concertele brandenburgice ale lui Bach. Puțin mai târziu, am fost foarte prinsă de The Silence of a Candle a lui Ralph Towner (prima audiție a fost și primul moment în care am simțit nevoia să improvizez/compun ceva), apoi tata a primit un album cu vocaliste de jazz. Atunci le-am descoperit pe Ella Fitzgerald, Nina Simone, Sarah Vaughan și mai ales pe Billie Holiday. Toată cultura muzicală dobândită la început de drum i se datorează tatălui meu, care până în ziua de astăzi este mai la curent decât mine cu tot ce se întâmplă pe scena de jazz. În legătură cu începuturile mele artistice, am o poveste care îmi este foarte dragă.
Pe lângă vagi amintiri cu primul pian pe care l-au avut ai mei în casă, care a fost dat când eram eu mică-mică, un anume moment e bine definit în memoria mea: acela când Wanda, sora mea, a venit să mă ia într-o zi de la grădiniță. Orele aveau loc în aceeași clădire în care își desfășura activitatea și școala de muzică. La vremea aceea, ambele mele surori cântau în corul orașului, cor din care făcea parte și cea care urma să îmi devină profesoară de pian. În orice caz, în ziua respectivă, Wanda m-a luat de la grădiniță și mi-a spus că vom trece până la colega ei de cor, Camelia. Tot ce îmi amintesc după este că am intrat într-o sală, am văzut pianul și nu știu exact ce fel de expresie mi-a apărut pe față, pentru că am fost întrebată de profesoară dacă îmi doresc să învăț să cânt. Răspunsul meu e previzibil.
Știu că, cel puțin la început, mergeam la ea și îi arătam foarte încântată piesele pe care le „compuneam”. Desigur, ele erau echivalentul lui „melc-melc”, însă eu eram tare mândră. Pe lângă plăcerea în sine de a cânta, introvertită de fel, cred că pentru mine a fost mereu mai simplu sa mă arăt ori să mă exprim prin cântat. Așa că, mai ales din momentul în care am descoperit partea mai liberă a ei, muzica a devenit rapid ceva aproape vital.
Cum a apărut jazz-ul în viața ta
„Vinovatul” este tatăl meu, vedeți mai sus de ce. Iar, pe lângă faptul că muzica răsuna constant acasă, am avut și șansa de a-l avea aproape pe Ion Barbu cu ale sale happening-uri și festivaluri petrilene. De altfel, la el în curte am descoperit-o pe Maria Răducanu, acolo l-am ascultat pentru prima oară pe Iordache. Cred că e ceva ce nu s-a schimbat în felul în care percep jazz-ul, anume că este o muzică a căutării perpetue.
Desigur, gusturile mele s-au transformat de-a lungul anilor și se vor transforma în continuare, iar etichetele mi se par din ce în ce mai complicate atunci când vine vorba de muzică. Însă partea de căutare nu s-a schimbat, îndrăznesc să spun chiar că asta e bucata cea mai faină, atât în muzică, cât și în felul în care funcționez în general. Din toată explorarea asta, rămâne mereu puțin, iar acest puțin hrănește și stârnește curiozitatea față de ce am în jur.
Credit foto: Arthur Tajti
Cât de mult au contat școlile prin care ai trecut
Cred că cel mai important aspect al școlii este colectivul. Fie că vorbim de profesori, fie că vorbim de colegi. Ce-i drept, mă număr printre acele persoane care au fost super norocoase să aibă mereu aproape oameni creativi, pornind din liceu, când am fost înconjurată de colegi care m-au inspirat constant și cu care am putut sa construiesc niște lucruri simpatice, fără presiune.
În facultate, au apărut căutările puțin mai serioase, pentru că ușor-ușor trebuia să mă dezmeticesc și să îmi dau seama în ce direcție vreau să o apuc. Atunci au apărut câteva proiecte dragi: duo-ul cu Albert, cu care am și cântat primele mele compoziții, și întâiul meu proiect acapella - The Twisters. Tot atunci, l-am descoperit mai îndeaproape și pe Mircea Tiberian, care mi-a fost și îmi este în continuare inspirație.
În aceeași perioadă, i-am cunoscut pe Rozana și pe Voicu și am descoperit ce înseamnă mica lume Green Hours. A fost o altfel de școală, un mediu în care m-am simțit în siguranță să dau puțin mai mult „din casă”, să experimentez mai mult. De altfel, la Green am cântat prima dată Silence in Petrila. A urmat apoi experiența din Olanda / New York, care m-a făcut puțin mai curajoasă din punct de vedere muzical.
Cred ca acest curaj a venit și din faptul ca eram într-un context cu mult mai mulți muzicieni veniți din locuri diferite, un lucru extraordinar – din punctul meu de vedere, asta e școala cea mai de ajutor, să cânți cu muzicieni care au un background diferit față de al tău și să cauți să găsești un limbaj comun cu ei. Expunerea la muzică live e, de asemenea, extrem de importantă, însă, din acest punct de vedere, scena noastră este încă timidă față de alte locuri.
Cu toate astea, mă bucur să văd că apar din ce în ce mai mulți promotori și muzicieni tineri, care par că și-au asumat rolul de a oferi o scenă de jazz românească mai variată și mai atrăgătoare, atât pentru cei care sunt la început de drum, cât și pentru mai marii muzicieni ai lumii. Nu este o treabă ușoară și chiar dacă poate că va mai dura câțiva ani până se vor echilibra lucrurile, cred că e un pas important. La fel ca apariția a din ce în ce mai multe festivaluri de gen, care sper să crească și să rămână pe hartă cât mai mult timp.
Workshop-uri în care muzicase îmbină cu terapia
De un an și ceva, am început sa activez ca piano-terapeut în cadrul asociației Piano Therapy, unde lucrez cu copii din spectrul autist. În urma cursului de „Piano Therapy”, am simțit nevoia să aprofundez puțin ce înseamnă contactul cu un copil cu autism. Așa am ajuns la cursul de „Terapie Comportamentală Aplicată la copiii cu TSA”, decizie pe care mă bucur tare mult că am luat-o, pentru că s-au conectat foarte multe lucruri în colaborarea mea ulterioară cu cei mici. De efectul muzicii asupra noastră am început sa fiu curioasă din momentul în care l-am descoperit pe Oliver Sacks. În Olanda, am făcut un curs de „Music and Dementia”, pornind de la premisa că mai târziu, când voi fi mai matură, o să îmi petrec timpul explorând lumea aceasta fascinantă a terapiei prin muzică. Iată însă că lucrurile s-au mișcat în direcția asta mai diferit și mai repede decât m-am așteptat și am ajuns astfel să o explorez deja aproape de un an și jumătate. Mai am multe de învățat, însă pot spune că oricât de mici ar fi pașii în unele cazuri, este o bucurie extrem de mare să pot observa impactul pe care îl are terapia prin pian.
Credit foto: Vladimir Pogonariu
Proiecte în 2022
În 2022 au fost 4 proiecte cu care mi-am umplut timpul. În primul rând, am reușit să lansez primul album - Halcyon, care a fost o călătorie cu multe lecții bune. Halcyon e un disc cu piese scrise de mine în decurs de aproximativ 7 ani. A fost înregistrat în 2021, în Olanda, împreună cu George Dumitriu (violă, chitară) și Andrea Caruso (contrabas), printr-un crowdfunding pe care l-am început în urmă cu mai bine de 2 ani, în pandemie. Toată experiența a fost copleșitoare în cel mai frumos mod.
Chiar dacă are piesele mele, nu l-am simțit ca pe albumul meu, ci mai degrabă ca pe un proiect colectiv. În acești 2 ani, de când am lansat campania, până în 18 septembrie, când discul a ieșit în lume, zeci de oameni minunați s-au implicat în proces și au devenit astfel parte din album. Al doilea proiect este cel în duo cu Albert Tajti - From a Quiet Place - pe care m-am concentrat mai mult în ultima perioadă și pe care sper să-l transformăm cât de curând într-un album. E un proiect prin care am încercat să descriu tot felul de situații și lupte interioare prin care mare parte din noi am trecut în ultimii 2 ani, urmate de posibile soluții, speranțe, căutări, curiozități.
Un alt proiect în duo este cel cu Sian Brie la chitară, proiect în care mi se pare că se așază și se arată cel mai frumos contrastul dintre două personalități muzicale diferite.
Mai este proiectul Blue Noise, pentru care sunt extrem de recunoscătoare. Atunci când am început să cânt cu vocea, îmi plăcea tare mult ideea de cor. Când am început să cânt în diferite formule, am căutat și contexte în care existau mai multe voci - la fel ca în cazul explorării unui limbaj comun cu instrumentiștii, explorarea unui limbaj comun cu un alt vocalist poate avea un efect și mai puternic. Și simt că în proiectul acesta în care suntem 6 muzicieni, vocaliști din lumi diferite, identificarea și explorarea limbajului duce uneori la niște concluzii foarte frumoase. Iar concluziile încep să fie bine definite, așa că simt că urmează niște lucruri minunate.
Experiențe live
Cred că un concert este fain atunci când cei care ascultă vin cu urechile, mințile și sufletele deschise, iar în 2022 am avut câteva cântări exact așa, cu public minunat și 100% deschis. Cea mai frumoasă experiență a fost, desigur, lansarea albumului, care a avut loc la Biserica romano-catolică transformată în spațiu cultural din Ofsenița. Clădirea este de o frumusețe aparte, singura parte rămasă acoperită este locul în care a fost altarul - „scena”, iar în mijlocul bisericii au crescut câțiva copaci. E plin de păsări care zboară deasupra și cântă constant.
Locul e la vreo oră de Timișoara, așa că toți oamenii care au venit la concert au fost pregătiți să asculte și asta s-a simțit. Mi-e greu să explic, însă ce pot spune este că la soundcheck bătea un vânt atât de puternic, încât le-am zis băieților că dacă așa o să fie, lăsăm deoparte piesele și improvizăm, pentru că stativul de note nu stătea nici lipit de podea. Ei bine, în momentul în care a început cântarea, vântul s-a oprit. Apropo de ce spuneam despre faptul că am simțit albumul ca pe un proiect colectiv cu toți cei implicați, finalul concertului a fost cântat de oamenii din public, lucru care a transformat tot momentul în ceva foarte foarte special.
Pentru cineva neavizat în ale jazz-ului, cum ai descrie muzica ta? Care e diferența între standarde și piesele proprii, în concerte? Standardele sunt compoziții de jazz din secolul XX, care apar în repertoriul oricărui muzician de jazz, cel puțin la început de drum. Sunt însă mulți muzicieni extraordinari care au rămas în lumea standardelor.
În cazul meu, în ultimii ani m-am rupt puțin de ele, însă recunosc că de multe ori, atunci când mă regăsesc într-un context în care se cântă standarde, mă bucur foarte tare. Ba chiar sunt momente în care mi se face dor să explorez lumea lor. Sunt foarte multe piese extrem de frumoase, din care se poate absorbi informație importantă și se poate dezvolta vocabularul muzical.
Îmi place să mă gândesc la piesele mele ca la niște povești deschise. Pentru că eu m-am regăsit de multe ori în situația în care voiam să ascult o melodie care să rezoneze cu starea mea de spirit, cred că cel puțin o parte din mine a căutat să scrie cântece cu care oamenii să poată rezona măcar puțin. Spun că le văd ca pe niște povești deschise pentru că ele nu au vreo concluzie clară, ci vin cu niște întrebări pe care sunt sigură că fiecare dintre noi ni le punem într-un moment sau altul.
Credit foto: Dubyk Mihai
Povestea albumului Halcyon
Cred că momentul în care am simțit că nu mai vreau să aștept să înregistrez un album a fost atunci când am simțit că încep să explorez lucruri noi din punct de vedere muzical. Am zis că ar fi important pentru mine să captez puțin prima mea perioadă, care a fost o perioadă de pură căutare. Anii de studiu în București și experiența din Olanda / New York au fost faza inițială de absorbit informație. Cred că albumul ar fi un mic rezumat al lucrurilor cu care am rămas eu din toți anii aceștia. Am fost super bucuroasă când mi-am dat seama care este formula în care vreau să îl înregistrez.
Cu George cântasem în duo de mai multe ori, iar cu Andrea am cântat în diferite formule cât am locuit în Groningen. Deși nu mai cântasem în formula de trio, a fost un moment de pură intuiție și m-am bucurat tare că am urmat-o. Îmi doresc să reușim să prezentăm albumul în cât mai multe festivaluri anul acesta, pentru simplul fapt că e o bucurie mare pentru mine să cânt aceste piese cu ei. Este o experiență diferită cu fiecare concert, e o senzație de libertate pe care n-o pot explica.
Temele care te preocupă
Versurile sunt în mare parte povești inspirate de experiențe la care am luat parte de-a lungul anilor, povești pe care le-am observat în jur sau, în unele cazuri, trăiri de-ale mele. Cred că, în general, inspirație îmi este tot ce mă înconjoară. Fie că vorbim de un text pe care l-am citit din care am rămas cu o idee care mi-a plăcut, de o întâlnire cu o persoană care mi-a transmis ceva special, de o plimbare în parc (plimbările în parc sunt pline de informație utilă) sau poate chiar o idee povestită de altcineva. Ca să vin și cu câteva exemple, „Silence in Petrila” e o piesă ale cărei versuri le-am scris după ce am cunoscut grupul mișto apărut în Planeta Petrila - pe Andrei Dăscălescu și trupa de arhitecți minunați care i s-au alăturat. „The Story” a fost scrisă după ce mi-a povestit mama despre o conversație avută cu un domn de care mi-e drag, un domn care se întreba ce ar fi putut face el mai bine ca lumea să fie mai ok. „Strength” este piesa pe care am scris-o imediat după ce a murit bunica mea.
Cum te raportezi la comunitate & industrie
Cred că odată cu pandemia s-a văzut și mai clar cât de fragilă este lumea asta a muzicii și a artelor în general. S-a simțit și mai puternic faptul că pentru a face ceva în direcția asta, ești pe cont propriu și e nevoie să dai din coate ca să o scoți la capăt. Sunt mii de muzicieni extraordinari în lume, însă cei care răzbesc sunt cei care acceptă și partea mai puțin plăcută a actului artistic, cea de management. Nu e ușor să fii parte din lumea asta, iar înainte să te arunci în ea, cred că este bine să îți răspunzi la câteva întrebări.
Din păcate, există multe lupte interioare și exterioare. Merită oare efortul? Pentru mine, răspunsul a fost evident din primul moment în care am început să fac asta: DA! Merită. Chiar dacă mă aflu printre cei mai timizi și introvertiți, cred că lumea sunetelor are atât de multe lucruri de oferit, iar eu sunt atât de recunoscătoare că am avut și că am șansa de a o explora în fiecare zi, încât nu pot să îmi închipui lucrurile altfel. În același timp, știu foarte puțini muzicieni care trăiesc strict din cântat. Și acum vorbesc, în general, despre scena de jazz. Cei mai mulți muzicieni, chiar și cei care au turnee pe mai multe continente, mai fac ceva pe lângă partea de cântat, în mare parte predat.
Credit foto: Tomo Minoda
Cum ai ajuns să faci muzica pentru documentarul Planeta Petrila
Am scris Silence in Petrila după ce am cunoscut oamenii din distribuția documentarului și pe Andrei, regizorul său. Cu melodia începusem să mă joc de câteva zile, însă versurile le-am scris imediat după întâlnirea cu ei. Țin minte că s-a format o mică gașcă atunci și că a urmat o seară presărată cu o plimbare și o cântare în Peștera Bolii, cu fugit prin apă și uitat la luminile orașului de pe un deal. A fost prima mea compoziție și norocul a fost că Andrei a văzut-o ca parte din film. Momentul a fost filmat și înregistrat chiar cu o zi înainte de Crăciun, pe un deal din Petrila.
Credit foto: Koen van Assema
Pe unde te putem auzi live și ce înregistrări urmează
Momentan, se arată două concerte în luna februarie: pe 3 este primul concert în duo cu Sian Brie la Brașov, parte din seria Chamber Jazz. Al doilea este pe 4 februarie în duo cu Albert Tajti - From a Quiet Place, la Green Hours, unde sunt bucuroasă tare că vom putea împărtăși cu toată lumea câteva piese noi. Ba chiar trei dintre ele au fost înregistrate la finele anului trecut. Simplicity a fost lansată pe 31 decembrie, iar următoarele două vor fi dezvăluite în săptămânile următoare. Alte evenimente se arată în curând, însă le voi anunța pe paginile mele de Instagram / Facebook de îndată ce se confirmă. În orice caz, pare că vom avea un an plin și fain!
