[Din spatele textului] Luiza Vasiliu: Am învățat mereu făcând, observându-i pe ceilalți, mergând pe teren, murind de frică înainte să pun mâna pe telefon, bușind subiecte, reușind să duc altele până la capăt, scriind, scriind, scriind

I-a luat multă vreme, multe materiale documentate și scrise, ca să poată spune despre ea că este jurnalistă. A fost „cronicar”, apoi „redactor”, abia când a ajuns la Casa Jurnalistului a devenit evident că face muncă de jurnalist, cu tot ce implică aceasta: alegerea subiectului, documentarea pe teren, strângerea informațiilor, scrierea și rescrierea materialului. Luiza Vasiliu a trecut de la cronici culturale pentru Suplimentul de cultură din Iași, la articole semnate pentru Dilema Veche, către investigațiile de la Casa Jurnalistului, ajungând în echipa RISE Project din care acum face parte. Luiza a fost și în echia care a construit publicația de cultură și artă Scena9, pentru care a scris timp de șase ani.

Nu a învățat teorie într-o școală de profil, pentru că la Cluj a studiat literatura comparată și franceza, însă i-a plăcut să scrie, iar această pasiune a condus-o către jurnalism. În anul 2016, a publicat una dintre cele mai grele și de impact serii de investigații din presa românească, despre medicul Gheorghe Burnei și experimentele sale pe pacienți.

"Mi-a luat mult să pot spune despre mine că sunt jurnalistă. Am fost „cronicar”, apoi „redactor”. Când m-am mutat cu pisică și bagaje la Casa Jurnalistului, a devenit evident. Discuțiile din bucătăria de la Casă au fost printre cele mai frumoase lecții de jurnalism posibile, acolo s-a înșurubat adânc în creier că cel mai bun lucru pe care-l pot face în viața asta e să scriu despre ce ni se întâmplă".

Luiza Vasiliu povestește în detaliu din călătoria sa profesională și împărtășește câteva dintre momentele neobișnuite prin care a trecut pentru documentarea unor subiecte.

Din istoricul tău profesional

Primii bani pentru textele mele le-am luat după ce-am terminat liceul, de la Suplimentul de cultură din Iași, adică prin 2004. Era binișor pe-atunci, încă nu venise criza, câștigam 120 de lei pe patru cronici și mi se părea oau (o supă de roșii la cantină în Cluj era 50 de bani). Aveam 19 ani și n-aveam nici cea mai mică idee care-i starea jurnalismului din Ro. Voiam doar să scriu, să citesc, să merg la teatru, să înțeleg ce-i de făcut pe-aici.

După facultate m-am angajat la Dilema veche, revista pe care o citeam pe sub bancă în liceu și unde am ajuns să învăț bazele&nuanțele meseriei de jurnalist cultural. Prin 2014 s-a întâmplat să-l cunosc pe Vlad Ursulean de la Casa Jurnalistului (în timp ce traduceam un interviu pe care-l dădea unei jurnaliste franceze și-i zicea că „jurnalismul din România s-a dus pe pulă”), care m-a convins să mă mut la Casă și să pun osu la treabă.

În 2016, am publicat seria de investigații despre Gheorghe Burnei și am construit de la zero împreună cu patru colegi de nădejde Scena9, o publicație de cultură, artă și idei cum visam să avem pe-aici, dar nu apăruse încă.

Din toamna asta am schimbat corabia și m-am mutat în redacția RISE Project, ca să învăț jurnalism de investigație.
(Îmi dau seama acum că se fac 18 ani de când am publicat primul text în Suplimentul de cultură, pfiu)

Cu băieții de la Casa Jurnalistului (Matei Bărbulescu, Mircea Topoleanu, Ștefan Mako, Vlad Ursulean)

De ce ai ales să faci jurnalism

N-am ales. Mie-mi plăcea să scriu. Și să găsesc fire invizibile între oameni, cărți, filme, spații, situații. La Dilema am zis la interviu de angajare că, dacă mă primesc în redacție, o să fiu ca o fană Stones care are șansa să meargă cu trupa în turneu.

Mi-a luat mult să pot spune despre mine că sunt jurnalistă. Am fost „cronicar”, apoi „redactor”. Când m-am mutat cu pisică și bagaje la Casa Jurnalistului, a devenit evident. Discuțiile din bucătăria de la Casă au fost printre cele mai frumoase lecții de jurnalism posibile, acolo s-a înșurubat adânc în creier că cel mai bun lucru pe care-l pot face în viața asta e să scriu despre ce ni se întâmplă. Mă măgulește și gândul, destul de inutil, de altfel, că n-aș trece prin stația asta degeaba.

Ce ai învățat în teorie și îți folosește practic în meseria ta

Nu am apucat să învăț nimic în teorie. Am studiat literatura comparată și franceza la Cluj, și-acum, culmea culmilor, țin un seminar de jurnalism la anul III FJSC. :) Am învățat mereu făcând, observându-i pe ceilalți (Radu Cosașu, pe care-l consider cel mai extraordinar autor trecut cu vederea de la noi, îmi dicta textele săptămânale din Dilema, pe care le scria cu creionul pe o hârtie A4, iar eu le băteam la calculator), mergând pe teren, murind de frică înainte să pun mâna pe telefon, bușind subiecte, reușind să duc altele până la capăt, scriind, scriind, scriind.

Subiectele care te atrag cel mai mult

Îmi plac subiectele pe care nu le stăpânesc, zonele pe care nu le cunosc încă, locurile în care adevărul tremură, ori pentru că e invizibil, ori pentru că e contestat. Îmi plac subiectele în care e vorba în primul rând despre oameni și despre felurile în care învață (sau nu) să trăiască unii cu alții. Am scris și despre astrofizicieni care studiază micro găuri negre, și despre Holocaust, malpraxis, discriminare, depresie, și despre ziua lui Ponta, gazele de la Pungești, un disident muncitor necunoscut pe care Securitatea nu l-a prins niciodată.

Cum se zice pe la noi, următorul subiect e întotdeauna cel mai bun.

Primul text scris

Nu-mi dau seama ce text ar trebui numit Primul Material, poate interviul pe care l-am făcut la 14 ani cu un actor de la Teatrul Național din Iași de care eram amorezată (juca într-un spectacol în care toți actorii se dezbărcau - l-am văzut de 12 ori). Am publicat interviul în „Temperatura adolescenței”, revista liceului (cu distribuție națională și un tiraj de 55 000 de exemplare!). Am mai făcut vox-uri pe stradă pentru o emisiune pentru tineri de la Radio Iași, cred că ăștia au fost de fapt primii pași în jurnalism.

Am învățat atunci să nu mai amestec ficțiunea cu realitatea. Văzusem E pericoloso sporgersi al lui Nae Caranfil, cu o fată din provincie care se îndrăgostește de un actor în turneu și mi se păruse povestea perfectă pentru mine. :)) Din fericire, nu mi-am adunat curajul să-mi pun la îndeplinire planul: să merg la teatru să-i duc un exemplar din revistă, să-i declar iubirea și să trăim fericiți până la adânci bătrâneți.

Cu Radu Cosașu la o petrecere de Crăciun Dilema veche

Cum ți-ai format stilul de scris

Am citit foarte mult. Ai mei citesc și au enorm de multe cărți în casă, mi-am construit lumea cu ele de mică. Mi se pare esențial să citești dacă vrei să scrii bine. M-au format toate textele, de la suprarealisti la New Yorker, de la Radu Cosașu la posturi de Fb, de la Bellingcat la Ursulean. M-a ajutat și mă ajută și acum să văd cum fac altele și alții bine, ca să-mi dau seama cum aș putea face eu.
La fel de esențial e să scrii cât de des poți. Ca să înveți din ce în ce mai bine să-ți conții lumea în cuvinte.

Cel mai citit material scris până acum

Seria Burnei a ajuns la peste 3 milioane de oameni, la care se adaugă audiența televiziunilor și-a presei mainstream de-atunci, lacomă să facă rating și click-uri pe spatele unui doctor pe care-l prezentase ani la rând drept un zeu. Ne așteptam să nu preia nimeni investigația despre experimentele pe care le făcea pe pacienții lui cel mai faimos medic ortoped pediatru de la noi, aka „Îngerul copiilor”, dar a fost fix invers.

În cabinetul lui Gheorghe Burnei

Ce a însemnat pentru tine munca uriașă la această anchetă. Ce te-a ajutat

Nu cred că pot descrie într-un singur răspuns felurile în care m-a transformat munca la investigația asta, am plâns cu mame și tați, am stat la ușile doctorilor, am învățat numele oaselor din corp, am ajuns la terapie pentru că plângeam și-acasă în fiecare zi în care mai adunam o mărturie nouă despre ororile medicale ale doctorului Burnei. O vreme, am pierdut sensul. Mi se părea că e o nedreptate prea mare care s-a întâmplat sub ochii tuturor, în bătaia reflectoarelor. O nedreptate continuă, de zeci de ani de practică medicală. Și că mai sunt multe la fel, pentru că sistemul o permite. A fost foarte greu să duc povara adevărului, până la urmă nu știu dacă persoana cea mai potrivită să dezvăluie niște tragedii provocate de un doctor e o fată care a studiat literatură comparată. :)) Am avut extrem de multe dubii legate de competențele și poziția din care spun ce am descoperit, dar au ajutat editorii, câțiva seniori din presă foarte înțelepți și colegii. A ajutat că n-am fost singură.

Cum arată procesul tău de lucru

Idei am deja o cireadă întreagă, timp să fie. Încerc să le iau în ordinea importanței/urgenței și sper în secret că o să ajung să le fac pe toate, deși știu că-i imposibil. Documentarea poate să dureze și-un an, și câteva săptămâni, în funcție de subiect. Scrisul merge ușor, odată ce-am început. Rescriu până mi se pare că textul a ajuns aproape de cea mai bună formă a lui.

Nu prea am rutine, mi-e constant groază de momentul în care trebuie să mă apuc de scris, așa că încerc să-mi dau un șut în fund și să deschid un doc nou. Dup-aia procrastinez, îmi instalez niște aplicații de blocat social media, blochez social media, scriu. Sau merg într-o cafenea și-mi trag peste mine ca o pătură zgomotul de voci și cești și filtre, scriu. La redacție (e valabil pentru toate redacțiile în care am fost) scriu cel mai prost. Acolo merg de fapt să mă întâlnesc cu colegii și creierele lor.

Așteptările cu care pornești în documentarea unui nou subiect

Plec destul de precaută, dar crește rapid curiozitatea pe măsură ce mai aflu câte ceva, așa că-mi imaginez că am un puzzle pentru care trebuie eu să scriu și să potrivesc piesele. Mă entuziasmează să dau peste experți și surse care problematizează domeniul lor și pot avea o privire critică, mă încântă discuții de ore în șir cu whistlebloweri de la care aflu cum funcționează un spital sau legea malpraxisului. Câștig cel mai mult când reușesc să înțeleg ceva complicat și relevant și să-l explic publicului mai departe.

Ce implică o documentare bună

Pentru că sar aproape mereu în câte-o mare necunoscută, simt constant nevoia să compensez adunând cât mai multă informație și notând tot. Notez înainte să plec pe teren, când sunt pe teren, când mă întorc de pe teren. Adun ca un hârciog liste de oameni, instituții, date, răscolesc internetul, caut piste. Pericolul e să nu mai știi când e gata. De asta e bine (am învățat-o de la minunata Mona Dîrțu) să ai de la început în minte un maximum și-un minimum a ceea ce crezi c-o să poți arăta cu materialul tău. Să pornești de la un punct de reper, ca să nu te pierzi pe mare.

Cele mai neobișnuite circumstanțe în care te-ai găsit ca să afli informații

Cea mai picarescă documentare cred c-au fost lunile în care Valentin Hurduc, disidentul din Otopeni, m-a purtat după el pe la case de foști milițieni, securiști și șefi de securiști, inclusiv acasă la Ion Iliescu (care însă era plecat, așa că i-am lăsat un plic sigilat cu o revistă despre aventurile lui Hurduc și dup-aia m-am temut o săptămână c-o să creadă SPP-ul că e anthrax). Spre finalul documentării, am mers la tipografia unde lucrase Hurduc, am străbătut holurile de la Casa Presei, am intrat printr-un geam spart pe acoperiș și omul mi-a arătat cum împrăștia manifeste înainte de 89 - cu o sticlă, niște carbid și un ciorap de damă. Explozia a bubuit blajin și hârtiile s-au dus cu vântul până pe mașinile ANAF parcate dedesubt.

Întâlnirea dintre Valentin Hurduc, disidentul improbabil din Otopeni, și comunitatea Casa Jurnalistului de pe str. Viitorului

După documentare, ce faci cu materialul brut

Unghiul devine evident din timpul documentării, pe măsură ce așezi piesele împreună. Iar documentarea e bine să ți-o organizezi cât mai din timp, altfel o să-ți cadă în cap când te apropii de final. Notez mult pe parcurs, ca să nu am o prăpastie în față când încep lucrul la primul draft. Și-apoi urmează draftul doi, trei, oricâte e nevoie ca să ajung unde trebuie. Urăsc ultima sută de metri, după ce-am stat prizonieră în subiect atâta vreme, încât nu mai știu nici măcar dacă contează sau nu, dacă l-am făcut bine sau nu. Cu ultimele forțe, mai fac un hei-rup înainte de publicare. S-a întâmplat de multe ori ca fix în ultimul moment să găsim o greșeală uriașă și s-o corectăm, așa că povestea nu se termină niciodată.

Cât este de important să alegi tilul potrivit unui material

E groaznic de important. Stau foarte prost la capitolul ăsta. Am în jurul meu câțiva ași la titluri, de la care tot încerc să mă molipsesc (în zadar).

Cum procedezi cu îndoielile, dacă apar

În momentul în care aș înceta să am îndoieli legate de un subiect, aș cere ajutor specializat de la unul dintre colegi. :)) Nu ai cum să fii sută la sută sigur de un subiect atâta vreme cât n-ai fost martor, și chiar și-atunci s-ar putea să-ți fie greu să reconstitui totul perfect. Și de asta e foarte bună etapa editării, apar întrebările pe care n-ai apucat să ți le pui singur.
Am avut multă vreme la cover versurile astea ale lui Mark Strand (care mi se pare că rezumă nu doar jurnalismul, ci și viața):

„Tonight as it gets cold
tell yourself
what you know which is nothing
but the tune your bones play
as you keep going”

La o dezbatere Superscrieri

De ce crezi că te citesc oamenii

Nu știu dacă citesc materialele mele pentru că vor musai să mă citească pe mine. Mi s-a spus că se plânge la textele mele, la altele s-a râs, mai multe n-aș ști să zic. :)

Ce trebuie să aibă un text pentru a ajunge la cititori în această eră a social mediei

Informații clare, explicate limpede (am senzația că lumea simte că nu mai are timp de pierdut), cu vizualuri șmechere.

Un text mai trebuie să aibă și alte platforme pe care să circule. Trebuie să construim noi punți prin care să ajungem la oameni. Newsletterele, întâlnirile cu cititorii, un cont de Telegram sunt un început.
Dar lupta cu restul conținutului de pe internet e necruțătoare și jurnalismul se pierde, de multe ori, în prea mult zgomot.