Un artist nu trebuie să caute confortul nici când creează, dar nici când este spectator. Ci, mai degrabă, să se imerseze în experiențele care îl scot din zona de confort, pentru că acolo se nasc întrebările și o tensiune interioară aparte ce favorizează creația. Artistul Mihai Mihalcea a avut această realizare văzând un spectacol care l-a destabilizat, fiindcă performerii loveau cu barosuri grele într-o podea de tablă, iar zgomotul infernal i-a creat un disconfort puternic și l-a afectat emoțional. O vreme după ce a trăit acel moment artistic, s-a reîntors la el ajungând să aprecieze experiența și să o valideze.
Mihai Mihalcea este un creator de performance care a încercat o vreme să nu își delimiteze arta de viața personală, mai ales că inspirația poate veni de oriunde, de la un obiect, un gust, un sunet, o imagine, o stare anume.
„Un artist se află la muncă 24 din 24, starea sa de laborator interior nu poate ține cont de un orar de lucru. Când merg pe stradă sunt inspirat în permanență de tot felul de detalii și aspecte care declanșează idei, senzații, intenții. Uneori creez lucruri în somn”
Mihai Mihalcea este coregraf, performer și Director de Programe și Proiecte al Centrului Național al Dansului din anul 2019, când s-a reîntors în echipă. Mihai a condus CNDB în perioada 2005-2013, în paralel cu elaborarea unor lucrări coregrafice personale și susținerea cursurilor sale. Vreme de 10 ani, a făcut și un proiect de ficționalizare a propriei biografii, cu texte, fotografii, lucrări video și costume, sub pseudonimul Farid Fairuz.
Alături de colegii săi, Mihai participă duminică, 11 decembrie, la Gala Premiilor CNDB, un eveniment anual de recunoaștere a artiștilor care contribuie semnificativ la cultura coregrafică și dansul contemporan românesc.
Conceptul Galei Premiilor CNDB 2022
Anul acesta nu am simțit ca fiind necesară o temă anume, deoarece nu am vrut să suprapunem nimic peste temele pe care le adresează spectacolul pe care îl prezentăm în cadrul evenimentului din 11 decembrie de la TNB. Ni s-a părut relevant ca ultima producție internațională a artistei Simona Deaconescu, pe care CNDB o are desemnată drept artistă asociată în acest an, să fie spectacolul prezentat în acest cadru. În ultimii ani Simona Deaconescu s-a lansat internațional și a dezvoltat o serie de proiecte consistente. Nu întâmplător, producția ei anterioară ”Coreomaniacii”, o producție CNDB, a fost selectată de o rețea internațională din peste 600 de producții europene, între cele 20 prezentate în mai multe contexte internaționale.
Spectacolul ”Ramanenjana”, o co-producție România-Germania-Madagascar, a fost prezentat în premieră internațională la Radialsystem, în Berlin, în cadrul Forecast Festival și în premieră în România, la CNDB în luna aprilie. Ulterior spectacolul a fost prezentat în Durban (Africa de Sud) și Maputo (Mozambique) ca parte a selecției JOMBA! Contemporary Dance Experience și în Antananarivo, Majunga și Diego Suarez (Madagascar), ca parte a selecției I’TROTA International Dance Festival. Nu vreau să dezvălui prea multe, ci mai degrabă să încheiem evocând o imagine puternică: ”Mii de oameni intră în oraș dansând. Se spune despre ei că sunt bolnavi, posedați, influențați, nebuni, patologic de empatici, nenaturali. Sunt numiți Ramanenjana.”
Din istoria Premiilor CNDB
Deși instituția premiilor, în general, este una discutabilă și mereu controversată, trăim într-un spațiu în care recunoașterea se obține ori prea ușor și de multe ori nemeritat, ori foarte greu sau niciodată. Foarte mulți oameni fac eforturi mari pe termen lung și se epuizează pentru construcția unor structuri, spații, proiecte și se angajează în demersuri care le solicită toate resursele și capacitățile. Mulți ajung istoviți în fața dificultăților și a birocrației extrem de toxice, înainte să le fie recunoscute meritele pentru contribuția lor. Acumulăm cu toții foarte multe frustrări în acest spațiu potrivnic. Toți avem nevoie ca gesturile noastre să fie văzute și apreciate la valoarea lor, ceea ce se întâmplă rar. De aceea cred că CNDB face foarte bine că la inițiativa Vavei Ștefănescu, din 2014 acordă aceste premii, care nu sunt ierarhice. Acestea recunosc valoarea artistică, dar și munca, implicarea, contribuția consistentă la construcția dansului contemporan. Este important să ne recunoaștem eforturile, să fim împreună și să ne spunem ”mulțumesc”.
O ediție memorabilă
Am condus instituția vreme de opt ani, în cea mai dificilă perioadă a sa, în care totul a trebuit construit de la zero de două ori, în două spații diferite. După plecarea mea, în 2014, când se împlineau 10 ani de existență a CNDB, mi s-a decernat premiul alături de Ioan Tugearu, Alexandra Pirici, Manuel Pelmuș, Silvia Ghiață și Cosmin Manolescu. Evident că memoria mea a păstrat acest fapt ca pe un eveniment deosebit. Am revenit în echipa CNDB în 2019 și mă bucur să continuăm această formă de recunoaștere atât de necesară.
Din istoria ta artistică. Prima întâlnire cu dansul
Întâlnirea cu dansul mi-a fost prilejuită de petrecerile din bucătărie, locul în care vecinele se adunau la cafea și vișinată invitate de mama. Îmi plăcea mult să dansez, nu-mi trebuia cine știe ce motiv deosebit. Mișcarea și dansul apăreau pur și simplu în corp, ca un fel de energie care îmi dădea putere și libertate, înainte să apuc să mă întreb dacă îmi place sau nu să dansez. Cu dansul profesionist m-am întâlnit în clasa a IV-a la o selecție organizată de Liceul de Coregrafie. M-am dus acolo doar pentru a acompania o colegă de clasă de la școala de cartier la care învățam, dar întâmplarea a făcut să și particip și să reușesc la toate probele. Această întâmplare m-a făcut ca vreme de opt ani să studiez dansul clasic la Liceul de Coregrafie, care astăzi poartă numele Florei Capsali, apoi la UNATC. În clasa a IX-a am întâlnit-o ca profesoară de dans contemporan pe Adina Cezar, coregrafa care mi-a făcut accesibilă o lume mai puțin cunoscută atunci. Și dumneai și coregraful Ioan Tugearu mi-au alimentat intens pasiunea pentru dans. Încă din școală dansam în anumite spectacole ale Grupului Contemp condus de Adina Cezar.
Ce a urmat după școală
După școală am dansat la Komische Oper în Berlin, iar apoi am colaborat o vreme cu Compania ”Christian Trouillas” din Paris. Între timp fondasem alături de colegii mei de clasă ”Marginalii”, primul grup independent apărut la noi după 1989. Împreună am studiat la Six Week School Program în cadrul American Dance Festival, din North Carolina și am creat primele spectacole. Grupul devenise un fel de laborator în care generam cunoștințe pe care ulterior le experimentam cu elevii Liceului de Coregrafie unde Florin Fieroiu și cu mine deveniserăm profesori. Cu timpul, în jurul nostru au început să graviteze mai mulți artiști, ceea ce a condus la crearea unui teritoriu foarte generos de practică și explorare. Mai târziu am participat direct la demersurile care au pus bazele unor structuri importante. În același timp am început să fiu invitat cu propriile creații la festivaluri și să particip la tot felul de evenimente internaționale.
O vreme am fost apropiat de Tanzquartier Wien, de CND Pantin și de HAU/Tanz im August Berlin care m-au invitat în rezidențe de artistice, mi-au produs și prezentat mai multe spectacole. Constrastul cu ceea ce se întâmpla în România unde pe vremea aceea nu aveam nici măcar o sală unde să repetăm devenea din ce în ce mai mare. M-am bucurat să fiu parte din grupul care prin acțiunile sale a determinat apariția primei instituții publice – Centrul Național al Dansului București (CNDB) - iar ulterior am devenit directorul acesteia. După cei 8 ani de directorat m-am întors la activitatea de freelancer, iar din 2019 am revenit în echipa CNDB. Între timp am trecut însă și printr-un proiect de ficționalizare a propriei biografii performând drept Farid Fairuz vreme de 10 ani. Proiectul ”Farid Fairuz” care include texte, fotografii, lucrări video și costume se află de anul trecut în colecția permanentă a MNAC. În ultimii ani am performat în lucrările Alexandrei Pirici prezentate la Art Basel, la Russian Museum, Theatre de la Ville, Paris, HAU Berlin, NTCU Singapore și Kiasma, Helsinki. Recent m-am bucurat să am ocazia să instalez lucrarea ”Re-collection” a Alexandrei la Museo d'Arte Moderna di Bologna. Proiectele personale au început să vireze din ce în ce mai tare spre alte zone, iar anul trecut am avut o expoziție solo la Kunsthalle Bega, curatoriată de Kilobase Bucharest.
Primul spectacol important de care iti amintesti
Când ești copil și vii de la o școală de cartier să vezi un spectacol la Operă, nu ai cum să nu rămâi marcat. Mai ales dacă asta se petrecea înainte de 89, când nu exista atâta informație și această cultură vizuală agresivă. Dincolo de cortină s-a deschis o lume care mi-a forțat imaginarul. Dacă este să mă întorc pe firul acestei memorii îmi amintesc de un alt eveniment de dinainte de 1989, în sala Ateneului Român, când dansam, ca elev, cu grupul Contemp. Seara era alcătuită din momente coregrafice distincte semnate de Sergiu Anghel și Adina Cezar, puse în relație cu câteva compoziții muzicale. Se cânta live în fața câtorva spectatori foarte gros îmbrăcați din cauza frigului din sală. Îmi amintesc că muzicianul Decebal Bădilă era înfofolit cu căciulă și fular și cânta la contrabas cu mânușile. Acum îl văd ca pe un performance radical, provocator.
A mai existat un moment care mi-a scurtcircuitat atenția în cadrul serilor ”Studioul Artele Plastice şi Dansul”, un program interdisciplinar curatoriat de Liana Tugearu în anii ’80, la Muzeul Naţional de Artă. Printre mulți coregrafi invitați, Sergiu Anghel a prezentat un spectacol numit ”Chemarea copiilor minune”, care era o destul de provocator la adresa regimului politic de atunci. Eram elev încă și dansam în spectacol alături de câțiva colegi de clasă și membrii grupului Contemp. De la felul în care eram costumați la discurs și muzica abordată, de la tonul și estetica în care spectacolul era creat, totul conținea subversiune și contestare. Nu era deloc un spectacol obișnuit de dans contemporan. Mi-a rămas în memorie ca un act artistic atipic.
Despre zona de confort în creație
O experiență destabilizatoare a venit prin 1993-1994, la Theatre de la Ville din Paris, în timpul unei reprezentații de Susanne Linke, în care performerii loveau repetitiv cu barosuri grele podeaua formată din plăci imense de tablă, iar zgomotul asurzitor crea un disconfort teribil, dar avea un impact emoțional foarte puternic. De fapt spectacolul vorbea despre o zi de muncă obișnuită și universul muncitorilor dintr-o uzină germană. Acel disconfort a rămas cu mine, și cu cât trecea timpul, cu atât experiența devenea în memoria mea tot mai validă și apreciată.
De atunci mi-am dat seama că la un spectacol nu trebuie să caut confortul și ceea ce îmi confirmă așteptările, ceea ce îmi relegitimează cunoștințele și valorile, ci mai degrabă să fiu scos din zona de confort, chiar contrariat și pus în situația de a-mi pune întrebări, de a face efortul să înțeleg ce se întâmplă și de ce. Tot din anii ăia mi-a rămas cea mai memorabilă experiență profesională, lucrul la spectacolul ”Le Grand Jeu” cu coregraful Christian Trouillas, fost dansator al companiei Pinei Bausch. A fost un proces întins pe ani de zile, o adevărată școală de dans contemporan, un travaliu ieșit din comun, cu spectacole foarte grele și turnee alături de o echipă de artiști intenși și consistenți.
Alte momente cheie din cariera ta
O altă amintire este legată de primul meu act asociat mai degrabă unui performance decât unui spectacol de dans obișnuit care a avut loc în cadrul Festivalului Bucuresti.Vest, în 2001, pe scena Teatrului Odeon, când datorită presiunii pe care o resimțeam cu toții deoarece urma să fim văzuți de zeci de directori de teatre și festivaluri renumite din toată lumea, simțeam prezent ceva din atmosfera de la Ziua Recoltei, când venea Ceaușescu în piață și trebuiau expuse cele mai frumoase legume și fructe. Ca urmare, am performat cu autoironie și o doză de cinism ce înseamnă să fii esticul care urmează să fie descoperit de cei din vest care au puterea de a scrie istoria dansului. În loc să dau tot ce e mai bun pentru a impresiona, am improvizat din mers apelând la autoderiziune. În loc să mimez că sunt confortabil cu situația, am pus în discuție eșecul și dificultățile de a fi artist. S-a râs mult în sală, dar urmare a acestui eveniment, vreme de zece ani am călătorit în multe festivaluri internaționale, fiind cea mai longevivă lucrare de-a mea pe care o performam alături de actrița Mihaela Sîrbu.
Au existat multe momente prețioase. Am împărțit scena de mai multe ori cu portugheza Vera Mantero, o artistă importantă pe care o apreciz pentru cum a influențat dansul în anii ei de vârf. Mi-au rămas în memorie și câteva reprezentații ale solo-ul ”Memorie de vânzare” dansat la Arènes de Montmartre sau performance-ul de la deschiderea noului Tate Modern din Londra, unde am performat pentru mii de vizitatori, vreme de 3 săptămâni, în lucrarea ”Public Collection” a Alexandrei Pirici și a lui Manuel Pelmuș. Mi-a rămas în memorie și seria de performanceuri cu ”Delicate instruments handled with care”, de Alexandra Pirici, de la Russian Museum din Sankt Petersburg, unde am întâlnit cel mai curios și cald public.
Cum te-ai dezvoltat artistic de la primele spectacole până azi
Cel mai mult îmi place că nu m-am stabilizat nicăieri. Am trecut prin multe etape, dar niciuna nu m-a făcut să rămân fixat într-o rețetă. În etapa de început am abordat o zonă mai teatrală în care coregrafiam mai mult emoțiile, apoi am mers spre o zonă de performance centrată pe confesiune și autoderiziune. Ulterior am virat spre ceva mult mai abstract, dar nu am asumat asta până la capăt. Am lucrat mult cu memoria (”Memoria corpului secret”, ”Stars High in Amensia’s Sky”, ”Memorie de vânzare (copilărie inclusă)”. Cel mai tare mă atrag organismele hibride care își caută în permanență forma și care exact atunci când lasă senzația că ar căpăta un contur stabil se transformă din nou tranzitând alte potențialuri. Am trecut de la spectacole pentru scenă la spațiul public, la performance for camera, lucrări video și instalații în care recontextualizez elemente din lucrări anterioare. Multă vreme am încercat să nu delimitez arta de viață, ci tocmai să blurez și mai tare aparentele granițe. Acum pregătesc o carte care va fi publicată de PUNCH și care închide această etapă. Perspectiva se schimbă mereu, este ceva fluid, un proces continuu.
Ce te inspiră în creatie
Inspirația poate să se declanșeze de la orice. De la un obiect, textura sa, un gust, o sonoritate sau o acțiune, o stare sau o imagine. Poate să fie o mișcare sau o știre. Sau să fiu ocupat de anumite informații care creează o tensiune ce persistă în mine o vreme. Un artist se află la muncă 24 din 24, starea sa de laborator interior nu poate ține cont de un orar de lucru. Când merg pe stradă sunt inspirat în permanență de tot felul de detalii și aspecte care declanșează idei, senzații, intenții. Uneori creez lucruri în somn. Alteori sunt blocat și starea de blocaj mi se pare cea mai ofertantă, deoarece dacă reziști să scoți din buzunar rețete și soluții testate deja, se generează un spațiu deschis și generos pentru ceva necunoscut. Îmi place și să mă las purtat, să acționez fără să înțeleg de ce și ce vreau să fac. Am creat de foarte multe ori condus de intuiție, în care cred foarte tare. La un moment dat intuiția m-a salvat de la moarte, la modul cel mai concret.
Credit foto: Mircea Ghinea
Greutățile și prejudecățile cu care te confrunți în munca ta
Arta este muncă, nu un hobby, iar acest lucru trebuie înțeles și asumat ca atare.
Fac parte din prima generație de artiști independenți de după 1989 și la peste 30 de ani după încă aștept să fie elaborat și pus în practică statutul artistului independent, cu tot ce decurge de aici: dreptul la șomaj, asigurare medicală, pensie.
Mă deranjează foarte tare și că ceea ce numim creativitate este o noțiune complet epuizată, instrumentalizată de politicieni și folosită de antreprenori drept instrument de dezvoltare economică. În acest sens recomand cartea ”Creativitatea-Marfă” de Miki Braniște, publicată de curând de Idea Design. Mă nemulțumește că perspectiva adesea exclusiv economică a ajuns să se infiltreze și să influențeze orice aspect al vieții noastre, că este axa după care ne ghidăm și transformăm totul, de parcă nu mai există deloc bunuri imateriale pe care le apreciem. Totul pare că trebuie cuantificat și monetizat cu orice preț, privim foarte utilitarist și în termeni foarte schematici și reductivi, iar presiunea ca noi să fim asimilați unor operatori economici transformă artistul în altceva. Arta nu este industrie creativă. Aceasta este o mutație impusă ca urmare a unor politici care încearcă cu orice preț să asimileze artistul unui operator economic, iar noi nu suntem asta.
Tot perspectiva dominantă a economicului influențează și modifică procesele artistice. Întinderea lor în timp și profunzimea care poate fi accesată sunt alterate. Pare că procesul, explorarea, căutarea și experimentul nu-și mai au timpul și locul, deoarece este din ce în ce mai greu să aduci laolaltă oameni care să aibă timp și disponibilitate mentală pentru asta. Mai toți sunt implicați în din ce în ce mai multe proiecte pentru a putea supraviețui. Dar și publicul e mai fragmentat, la fel și atenția noastră devenită instabilă și în căutare de satisfacție imediată urmare a felului în care tehnologia ne afectează. Este vizibil pe scenele de la noi că producțiile se fac repede, iar foarte multe au soluții estetice gata mestecate dinainte ca procesul de lucru să aibă loc. Căutările genuine sunt minime. Se bricolează din mers, pe repede înainte. Și nu mă refer aici la producțiile din dans, ci vorbesc în general.
De asemenea, resursele puține și inconstanța lor nu ne ajută deloc să participăm la un dialog internațional, extins, consistent, ci rămânem marginali, periferici, consumatori de evenimente de mâna a treia. Dacă te uiți la afișele evenimentelor culturale care ne traversează orașul, cu puține excepții, te iei cu mâinile de cap. Într-un astfel de ambient ajungem să nici nu mai vedem când un artist ca Alexandra Pirici, pe care cele mai relevante instituții de artă contemporană din întreaga lume o invită, ajunge între artiștii din Pavilionul Central al Bienalei de la Veneția cu o lucrare excepțională. N-am văzut prea multe rânduri scrise despre asta sau o televiziune de la noi care să meargă la fața locului să relateze, deși au scris reviste și publicații din toată lumea, iar curatori relevanți au tot menționat-o în tot felul de postări. Nu se întâmplă prea des ca un artist român să ajungă acolo.
Relevanța dansului în societatea actuală
Depinde de unde privim aceste întrebări. Nu există o misiune care poate fi impusă. Dansul, ca toate formele de expresie culturală, reflectă societatea în care există. Rămâne o formă de a celebra viața, de a ne bucura de propriul corp și de a aduce oameni împreună în tot felul de cadre și situații. Este o formă de expresie foarte apropiată de noi, pleacă din noi, nu are nevoie de traducere.
Dacă este să privesc utilitarist, este clar că dansul solicită atât funcțiile fizice, cât și cele cognitive, iar studiile arată, de pildă, că este superior exercițiilor fizice repetitive în ceea ce privește inducerea plasticii cerebrale. Neuroplasticitatea este un prim beneficiu și nu este deloc puțin lucru. Dansul are un impact profund deoarece este capabil să modifice volumele și structurile cerebrale, funcția cerebrală, ajustarea psihomotorie și nivelurile de factori neurotrofici. Vorbim inclusiv despre proteine endogene, care modulează supraviețuirea, diferențierea, creșterea și plasticitatea neuronală. Beneficiile demonstrate se referă la cogniția generală, atenție, memorie și memoria spațială, performanța posturală și cardio-respiratorie. Asta pe de o parte.
Pe de altă parte, dacă iau în calcul experiența personală, pot spune că dansul, cu tot ceea ce implică experimentarea diferitelelor tipuri de tehnici, exerciții și practici, m-a făcut mai sensibil, mai atent, nu numai la ceea ce se întâmplă cu mine, dar și cu ceilalți, și cu ce se întâmplă în spațiu și în jurul meu în societate. M-a făcut să pot citi mai bine situații, structuri, relații și acțiuni. Mi-a dat instrumente pe care le-am putut folosi nu numai în scop artistic, dar și în viața de zi cu zi. Uneori poți răspunde la o situație dificilă, cât se poate de serioasă, cu ceva învățat la un atelier de dans, căci dansul nu te învață doar organizarea armonioasă a unor înșiruiri de mișcări ingenioase și frumoase, ci presupune exerciții și procese de introspecție, de analiză și construcție a subiectivității, de apropiere și depărtare de tine, de alterare a realității și abordare a acesteia din diferite unghiuri și folosind filtre și poziționări foarte diverse.
Înveți să relaționezi în foarte multe feluri cu oameni și situații, atât în stare de confort și încredere, dar și în situații dificiile, de risc, în situații neobișnuite. Înveți să sondezi și înțelegi situații și realități, să citești și să constuiești comportamente și gesturi. Uneori mă simt ca un seismograf și pot sesiza cele mai mici modificări dintr-un spațiu, cum se modifică lumina, temperatura, expresia celorlați, mișcările obiectelor și oamenilor. Devii mai atent la spațiu, la timp, la energia care le traversează. Înveți să lucrezi cu tine și cu ceilalți, în micro, la tot felul de procese interioare, la forme și construcții miniaturale sau macro, înveți să experimentezi, să produci cunoaștere direct cu propriul corp. Astfel de practici au impact profund și sunt efective pentru că nu te implică doar la nivel teoretic, ci te solicită la un nivel foarte complex. Sunt convins că dacă dansul contemporan ar fi inclus în toate școlile ca practică curentă, săptămânală, nu am avea doar niște cetățeni mai sănătoși și mai flexibili, dar și oameni mai atenți, mai empatici, și poate chiar mai responsabili.
O privire asupra sectorului de dans contemporan românesc
Recent discutam cu colegii de la CNDB despre cum să facem să revelăm întregul ecosistem apărut și dezvoltat în ultimii ani. Contrar așteptărilor, de câțiva ani încoace, activitatea din sfera dansului contemporan s-a intensificat. Sunt foarte multe colective și grupuri de tineri care acționează și care creează tot felul de formate: Areal, Linotip, Delazero, Unfold Motion, Tangaj Collective, OM Studio, Creative Dreamers, Developing Art, ca să amintesc doar o parte. Evident că fără sprijin pe termen lung acestea riscă să își piardă suflul și tocmai de aceea facem eforturi pentru a readuce sistemul finanțărilor nerambursabile în cadrul CNDB, așa cum s-a întâmplat până la un moment dat când n-am mai avut aceste resurse.
