[Animation Land] Dan Panaitescu: Am avut marele noroc să fac parte din echipa care a făcut în sfârșit un lungmetraj, după o perioadă de 20 de ani în care nu se mai întâmplase nimic în domeniul ăsta

Dan Panaitescu s-a aruncat cu capul înainte în animație, undeva prin 2009, când a decis să dea jobul de art director pe cel de animator, iar în cea mai mare parte a timpului a fost freelancer. A făcut parte din echipa care a lucrat la primul lung metraj de animație după o perioadă de pauză, film cu care a luat și marele premiu în cel mai important festival de animație din Europa – Annecy.

AI-ul ne va ajuta cu siguranța în multe procese cu care acum consumăm foarte mult timp, dar animația va ramane mereu un domeniu extrem de laborios care va presupune o foarte mare participare umană.

Dan spune că animația se face cu precădere în echipă, iar anual se implică în aproximativ 3, 4 proiecte, pentru că lucrul durează foarte mult.

În ultimii 10 ani animațiile cu adresare pentru întreaga familie și bugete mari au crescut ca număr, iar ăsta e un lucru bun. La noi, odată cu accesul la producțiile din afară, nivelul a crescut și el, iar anul acesta premiul publicului la Anim'est a mers către o producție românească, Suruaika. Legat de advertising, Dan remarcă scăderea animațiilor în acest domeniu, multe branduri alegînd spoturile clasice. Pentru a intra în universul lui animat, cel mai simplu o puteți face pe site-ul său.

Business, pasiune și freelancing

Nu m-am raportat la animație ca la un business, deși probabil ar fi fost mai sănătos să fac și asta. De fapt, forma în care am activat o mare parte din timp, ca om de animație, a fost aceea de feelancer. Pentru niște ani buni, am fost asociat într-un studio de animație (DSG), dar acum lucrez pe cont propriu și deocamdată, nu am de gând să schimb asta.

Legat de cum am pornit, aș considera începutul anul 2009, când după mai bine de 8 ani de lucru în două ageții de publicitate ca art director, am hotărât să dau advertisingul pe animație. Înainte de asta, finalizasem deja câteva proiecte personale și câteva reclame animate. A fost o decizie pur emoțională, venită în primul rând dintr-o dorință foarte puternică de a face animație, fără să am un plan sau niște ținte clare – rețeta perfectă de a-ți rupe gâtul, lucru care în mod inexplicabil, nu s-a întâmplat.

Greutățile de început

Probabil cea mai mare greutate a fost aceea că ma băgasem într-un domeniu pe care urma să-l descopăr (ceea ce continui sa fac) și nu era nimeni să mă ia de mână și să mă-nvețe. Practic, România era în 2009 ca un deșert unde nu mai plouase de zeci de ani. Ultimul lung-metraj de animație făcut la noi era un proiect Animafilm, pornit înainte de Revoluție și terminat (din câte am înțeles) pe la începutul anilor ‘90 și de care desigur, nu a auzit nimeni. Și asta în condițiile în care, de la Palme D'Or -ul lui Gopo din 1957, nu se mai întâmplase ceva cu adevărat notabil. Dincolo de asta, în România nu exista mai deloc o cultură de cartoon sau de comics, nu exista nici public și nici interes. Exista doar publicul format exclusiv din copii al canalelor TV de desene animate, copii care odată ajunși adolescenți, nu mai consumau cartoon sub nicio formă.

Legat de primele proiecte, am avut marele noroc să fac parte din echipa care a făcut în sfârșit un lungmetraj, după acea perioadă de aproximativ 20 de ani în care nu se mai întâmplase nimic în domeniul ăsta. Aveam deja o relație de colaborare cu studioul DSG, și atunci când regizoarea și producătoarea Anca Damian a venit cu proiectul la studio, mi s-a propus să mă alătur echipei. Lucrurile au mers cum nu se putea mai bine, în 2012 filmul a luat marele premiu în cel mai important festival de animație din Europa – Annecy.

Provocările animației

Animația este un domeniu care de la un anumit nivel, nu poate fi făcută altfel decât în echipă. Cum la noi, deși lucrurile stau mai bine decât în 2009, nu există înca o cultură reală de animație, oamenii competenți cu care vrei să faci echipă sunt extrem de puțini.

Proiectele sunt și ele, dacă nu puține, cu bugete mici. Iar ăsta reprezintă un mare impediment în a ține la un loc pe termen mai lung, o echipă de profesioniști care se dezvoltă împreuna și ajung la niște performanțe certe. Pentru asta, este nevoie de un flow constant de proiecte, lucru destul de greu de realizat.

Cum s-a dezvoltat piața

Nu sunt sigur că putem vorbi cu adevarăt despre o piață de animație la noi. Domeniul ăsta este în continuare o nișă destul de îngustă. Cu toate astea, deși încet, lucrurile evoluează. Cred că aș putea indentifica câteva dintre motivele cărora le datorăm această evoluție.

Încep cu apariția din 2011 a atelierului de animație Animation Worksheep, produs de la bun început de Vlad Ilicevici, care a avut viziunea de termen lung, că lucrurile se pot mișca înainte prin training și prin crearea unei comunități. Pot spune (ca trainer la acest atelier) că avantajul meu palpabil în urma participării la acest proiect, a fost acela că am intrat în contact direct cu tineri care vor să facă animație și astfel, marea majoritate a oamenilor cu care am colaborat de-a lungul timpului, au fost recrutați de la Animation Worksheep.

Un alt fenomen benefic este Anca Damian, care din 2010 până în prezent a regizat și produs 4 filme de animație de lung-metraj (Crulic, Muntele Magic, Marona și Insula), în condițiile în care numărul total de lungmetraje de animație produse la noi în perioada asta este (daca nu mă înșel) de 5 și în condițiile în care, in general în lume, un astfel de proiect durează în medie vreo 4-5 ani. În afară de aspectul cantitativ, care este o performanță în sine, aceste 4 filme au câștigat o mulțime de premii, la unele dintre cele mai serioase festivalui internaționale. Am avut norocul să particip la toate aceste proiecte și să capăt o foarte importantă experiență din asta. Și alături de mine, zeci de alți oameni.

Anul ăsta a avut loc a 17-a ediție de Anim'est – festivalul de film de animație din București - un eveniment cu un vibe extraordinar de bun și care de ani de zile contribuie major la crearea unei comunități și a unui public de animație.

Cel mai recent fenomen care mișcă și el domeniul ăsta înainte, este apariția acum 3 ani a Facultății de Animație în UNATC. Și rezultatul palpabil din punctul meu de vedere a fost creșterea evidentă a nivelului din competiția românească din cadrul Anim'est.

În afară de toate motivele despre care am vorbit mai sus și în spatele cărora sunt oameni foarte muncitori, demni de toată admirația, există și un alt fenomen - conectarea din ce în ce mai puternică (în special a tinerilor din orașele mari) la cultura occidentală, în paralel cu o creștere a nivelului de trai. Iar asta, da, duce printre multe altele și la un interes mai mare pentru animație.

Statutul animației în 2022

În ultimii 10 ani interesul pentru producțiile cu adresare all-family, cu bugete mamut (Disney-Pixar, Dreamworks, Sony Pictures etc) s-a simțit clar peste tot în lume, implicit și la noi. Totuși mult mai interesant, mi se pare ce se intamplă pe platformele de streaming (în special Netflix) de mai puțini ani, unde în sfârșit, ca niciodată până acum, animația pentru adulți pare să-și fi găsit și în Occident, așa cum doar în Japonia se întâmpla de mult, un public cu adevarăt consistent. Asta pe mine unul, mă face optimist.

Ce trenduri nu mai suporți să vezi

Cred că trendurile, ca în orice alt domeniu, și în animație sunt de fapt foarte mult influențate de evoluția tehnologică. Și bineînțeles, creșterea constantă a ponderii producțiilor 3D este evidentă. În contextul ăsta, mi se pare foarte interesant un trend nu tocmai foarte recent, dar care, doar recent a produs câteva (nu mă feresc s-o spun) capodopere. Mă refer la combinarea look-ului 2D cu tehnica 3D, iar capodoperele despre care vorbeam sunt Spider-Man: Into The Spider-Verse, Arcane și scurmetrajele lui Alberto Mielgo (The Witness și The Windshield Wiper).

Legat de tehnicile de animație, nu cred că este vreuna care să îmi creeze senzație de suprasaturare, în schimb trendul de hiper-politizare prezent deja în toate artele, da.

Diferențele între animațiile din România și cele din afară

Prin afară, o să înțeleg Vest și Japonia, adică afară-ul aspirațional. Comparația poate suna destul de dezastruos pentru noi, dar nu cred că trebuie luată în tragic. În România vorbim despre lipsa culturii (deja amintită), număr de surse de finanțare și bugete incomparabil mai mici și un număr foarte mic de profesioniști. Toate lucrurile astea au un impact direct asupra producțiilor.

Cu toate astea, există producții românești (câteva amintite mai sus), care în mod surprinzător se “bat” de la egal la egal cu cele din lumea bună a animației. Unul dintre motive, dar cu siguranță nu singurul, este și acela că în lipsa unei școli și a unei culturi, ceea ce vine de la noi poate avea un aspect atipic și mai inedit pentru ochii unui occidental, învățat să facă sau sa vadă lucrurile într-un anumit fel, conform cu cultura lui.

Proiecte de care ești mândru

Am să fiu zgârcit și am să povestesc doar despre un proiect. Este de fapt unul dintre primele mele proiecte de animație comisionate, care se întâmpla în 2007, când lucram ca art director la Odyssey. Era o inițiativă a agenției, care-și propunea încurajarea reciclării printr-o campanie care includea și un spot. Am ajuns cu toții la concluzia că scenariul spotului scris de Alexandru Aron și Anca Baciu se pretează foarte bine la animație, așa că am sărit de pe scaunul de art director pe scaunul de animator și regizor. Astfel s-a nascut “The Crazy Peeing Dog” un film nebun, care a primit premiul pentru cea mai bună reclamă în cadrul Anim’est. Deși ca production value, nu e tocmai spectaculos, cred că proiectul este foarte reușit, motiv pentru care și astazi îl arăt oricui cu mândrie.

Filme, reclame sau videoclipuri animate

De mai mult de 5 ani, cu siguranță, cea mai mare parte din an o petrec lucrând la proiecte de film. Cum de cele mai multe ori vorbim despre lungmetraje, un proiect se poate întinde și pe mai mult de 3 ani, de la primele schițe până la materialele de promovare realizate după terminarea producției propriu-zise. Pe de altă parte, sunt perioade în care, in paralel, lucrez la mai multe proiecte, însă foarte rar, în cursul unui an mă pot implica în mai mult de 3-4.

Ca o remarcă, venită strict din perspectiva mea, în ultimii ani, cererea de animație dinspre advertising a scăzut și parcă scade în continuare. Și nu cred că e vorba doar de faptul că între timp eu personal am mai pierdut din contactul cu lumea publicității. În general, nu văd spoturi românești animate nici pe TV și nici online.

Unde se poate învăța cel mai bine animația

În Europa exisă școli foarte bune de animație în Franța, Danemarca, Germania, UK si probabil și în alte locuri. Pe de altă parte animația este un domeniu care presupune foarte multă muncă - atât atunci când o-nveți cât și atunci când o practici. Ce vreau să spun cu asta, este că deși bineînțeles că educația este foarte importantă, la fel de importantă este disponibilitatea de a face un efort de obicei mai mare decât cel cerut de alte domenii creative.

Cum va arăta animația în anii următori, în era Metaverse

M-aș feri să fac previziuni despre Metaverse, dar pot să observ ca toata lumea, că interesul pentru VR este foarte mare și continuă să crească. Pe de altă parte, judecând după producțiile cu care am intrat în contact, VR-ul nu cred că va înlocui cinema-ul (fie el live action sau animație). Cel mai probabil cred că VR-ul are șanse să-și consolideze poziția ocupată deja, de formă de entertainment de sine stătătoare (dincolo de aplicabilitatea lui în gaming sau domeniile tehnice). El presupune o participare activă a privitorului, deci răspunde altor nevoi față de cinema. De altfel cred că toate încercările de a reinventa limbajul cinematografic cu ajutorul VR-ului sunt mai degrabă discurs teoretic decât soluție practică.

În schimb, noile platforme deja au schimbat modul în care se consumă cinema și implicit și animație. De exemplu, mie până în 2019 mi-ar fi fost imposibil să cred ca o serie ca “Love Death and Robots” are cum să devină mainstream și nu cred că eram singurul.

Legat tot de tehnologie, tind să cred că rolul A.I.-ului în viitorul animației este mult mai sigur decât al VR-ului, dar și el este supraevaluat. AI-ul ne va ajuta cu siguranța în multe procese cu care acum consumăm foarte mult timp, dar animația va ramane mereu un domeniu extrem de laborios care va presupune o foarte mare participare umană.

Ce animații românești ti-au atras atenția recent

Anul ăsta Premiul Publicului la Anim’est, în competiție directă cu filme din toată lumea, a mers la o animație românească. Este vorba despre scurtmetrajul “Suruaika” regizat de Vlad Ilicevici și Radu Pop, un film cu un scenariu foarte bun, pentru a cărui realizare s-a făcut un efort foarte mare și pe care vă recomand să îl vedeți.

De afară, chiar recent, am dat peste un articol care suna ceva de genul “top 20 underrated anime series on Netflix”. Primul în listă era un serial numit “Dorohedoro”. L-am căutat și nu am regretat deloc, dimpotrivă, mi-a placut enorm. E super-violent, dinamic, cu un umor foarte bun și un scenariu (exceptând finalul) excelent. Tehnic vorbind, m-a impresionat ce shortcut-uri inteligente au găsit pentru a-și eficientiza producția si în același timp obținând un production value remarcabil.