[Povesti de fotografi] Mihnea Turcu: Am început să fotografiez ca printr-un fel de disperare, contra unui timp care parcă nu mai stă și care nu mai are răbdare

Mihnea Turcu a călătorit mii de kilometri, scotocind prin satele din România povești și bucăți de viață care merită date mai departe. Și căutarea i-a fost răsplătită mereu, așa cum se vede din imaginile sale. Când a început să fotografieze, Mihnea era un introvertit ascuns, se ținea departe de oameni, prefera peisajele. Aparatul de fotografiat venea la acel moment cu o presiune copleșitoate: imaginea trebuia să arate perfect, să fie impecabilă, era ca un varf de munte care trebuia să fie cățărat. Multe s-au schimbat de atunci. Fotografia l-a învățat să se apropie de oameni, să îi vadă cu adevărat.

Încerc să fotografiez sufletul omului și nu ego-ul sau măiestria mea. Am ajuns cu greu să îmi dau seama că mult timp am făcut greșeala asta, spune Mihnea.

În rândurile de mai jos, Mihnea Turcu povestește despre cum a început să documenteze România, până în cele mai îndepărtate cătune, ce a descoperit în toată această aventură și cum s-a schimbat, de-a lungul timpului, relația lui cu fotografia.

Declicul

Cred că fotografia s-a plimbat pe lângă mine cu mult înainte de vârsta primelor mele amintiri.
Simt și acum mirosul de piele maro de la aparatul tatălui meu, lumina roșie din baia mică sau cum apăreau chipurile în tava cu soluție. Am crescut împreună, întotdeauna pe acolo, pe lângă mine, era un aparat.

Timpul a trecut, magia copilăriei a rămas undeva în spate, iar eu am luat-o pe calea sigură și bătută. Însă după vreo doisprezece ani absolut deosebiți într-o corporație, ceea ce iubeam acolo în străfunduri a ieșit din nou la suprafață. Aveam 34 de ani și într-o dimineață am realizat că ceva imperceptibil, mare și important mi se întâmplă, iar eu stau impasibil și o las să treacă. Se numește Viață. Iar din acel moment am rămas doar noi doi, eu și Fotografia.

Începutul

Primul început a fost destul de simplu. Am fost la un curs, am deprins răbdarea și cum să trec de fiecare împotmolire. Al doilea început însă, cel al frământărilor adânci, cel adevarat, simt că începe din nou și din nou, aproape în fiecare zi. E un început continuu, ca o călătorie, ca un drum prin viață, ai plecat, ești pe el și nu ai altă opțiune decât înainte.

Cum priveai fotografia la început 

Întrebarea mă întoarce vreo 20 de ani în spate și îmi dă câțiva fiori, de parcă m-aș uita înspre altă tărâm, altă viață. Țin minte că la început fotografia era ceva extern mie, era un scop, o ambiție, un rezultat, era așezată undeva acolo sus și pentru a primi valabilitate trebuia să arate perfect, să fie impecabilă. Era ca un varf de munte care trebuia să fie cățărat.

Acum însă, după ani, simt că totul s-a mutat înlăuntrul meu, fotografia nu mai este ceva extern, ci s-a transformat parcă mai mult într-o respirație, într-un fel de trăire, e cumva starea mea din interior. Pentru mine, acum ea e drumul însuși, e poteca ce ma poartă prin ani.

Amprenta ta

Am început prin a-mi fi teamă să mă apropii de oameni. Așa că fotografiam orice altceva numai să îmi dau impresia că fac ceea ce trebuie, să mă ascund de mine însumi. 

Dar cumva viața m-a învățat că drumul trebuie să meargă pe acolo pe unde „doare”, iar ceea ce trebuie rezolvat este exact lucrul căruia îi întoarcem spatele. Așa că dintr-un introvert ascuns, fotografia m-a transformat într-un extrovert „aparent” și comunicativ. Iar acum, pentru mine, cel mai frumos peisaj se găsește acolo, în sufletul unui om, în spatele ochilor lui.

Ce simți când privești fotografii mai vechi de-ale tale

Îmi aud gândurile de atunci și îmi retrăiesc simțirile pe care le aveam. Pentru mine o fotografie este un buchet de trăiri și de sentimente care cel puțin mie imi păstrează încorporat în ea ceva din mine, cel de atunci. Degeaba m-ați întreba, să spunem, ce făceam acum un an!? E gol total. Dar dacă mă uit la o fotografie, îmi aduc aminte ce fel de zi a fost, ce gândeam, încotro mergeam și mai ales ce simțeam. Apoi, daca mă uit și mai in spate, deja văd cum lucrează timpul, cum elementele se schimbă, străzile, hainele, oamenii, toate sunt ușor diferite in timp. Parcă îmi percep efemeritatea, micimea și simt și mai tare ca totul are un început și-un sfârșit.

Temele care te obsedează

Sunt două teme care m-au urmărit în ultimii zece ani și cărora m-am dăruit cu tot ceea ce aveam eu. Primul este spațiul spiritual românesc. Este ceva greu perceptibil vizual și îl găsesc din abundență în sufletele oamenilor bătrâni și singuri, uitați la margine de sat, în căsuțe vechi cu pământ pe jos, unde ca să intri trebuie să apleci mai întâi capul. Acolo, înăuntru, lângă o masă, o sobă, un pat și o icoană, stă așezat, așteptând ceva ce nici el nu mai știe, câte un om. Așa simt eu că îl întâlnesc pe Dumnezeu. E satul românesc, cu ce a mai rămas din el în drumul lui peste secole.

A doua tema care mi-a luat până la ultimul strop de vară, este așezată diametral opus de prima și se numeste Vama Veche. O trăiesc de prin 1999 și am început să o fotografiez târziu. Ești în fața mării, te uiți la ea și îți dai seama că “ai ajuns”. Vama are un farmec, o libertate a momentului, ceva care mi-a atins adolescența și al cărui efect îl resimt până și acum, după ani.

Pe fiecare dintre cele două proiecte imi doresc sa le finalizez prin câte-o carte. Sper să nu mai dureze mult, căci simt efectiv nevoia să le văd gata, să le țin în mână tipărite, să termin și să pot merge mai departe.

Cum ai început să documentezi România

Nu a fost niciun fel de proces aici, am simțit pur și simplu că trebuie să fac asta. Atunci când am realizat că am de-a face cu ceva efemer, esențial pentru mine, profund, am început să fotografiez ca printr-un fel de disperare, contra unui timp care parcă nu mai stă și care nu mai are răbdare...

Cum alegi locurile și oamenii

Sunt mii de kilometri pe care îi parcurg uneori căutând și scormonind prin satele românești. Oriunde, în orice colț de Românie poți găsi un loc, o casă, un om, o poveste. De obicei caut departe de oraș, umblu pe dealuri, prin cătune și prin margini de sat...

Stiți cât de greu îmi era să mă apropii de oameni la început, acum mă bazez doar pe ceea ce simt și pe empatie. Nu prea se mai simte nevoia vreunui proces de prezentare sau de introducere. Cumva știm amândoi, și eu și el, că sunt acolo pentru a face niște fotografii, că ele nu vor face rău și că poartă un scop și un rost numai al lor.  Mă acceptă, e ca și cum deja ne-am cunoaște de demult, de undeva.

Descoperiri

Nu a fost o descoperire ci mai mult o reconfirmare a ceea ce simțeam deja. Undeva în adâncuri, acolo, dedesubt și aproape nevăzut, suntem un popor cu o profunzime sufletească deosebită, dumnezeiască aș spune.  Lăsăm în urmă și nu ne uităm deloc la ei, o generație de bătrâni care ar putea să ne invețe foarte multe. Eu îi consider a fi sufletul acestui neam. Sigur, nu or fi fost așa și când erau mai tineri, însă contextul, greutățile, neajunsurile, i-au cernut și i-au purtat spre un fel de smerenie, o comoară a sufletului pe care noi o pierdem.

Reacțiile

Foarte frumoase, calde. Oamenii îmi trimit energie pură, lucru care mă împinge de la spate și mă ajută să merg mai departe. Mă impresioneaza tare dorul celor plecați afară. Nu cred că îmi pot imagina ce simt ei lăsând în spate istorie, tradiții și uneori familie, pentru a pleca să iși câștige hrana în altă parte. Mă doare când îi simt uitându-se cu dor la fotografiile mele pentru că simt singurătatea din sufletul lor.

Trei fotografii preferate din 2022 

Prima este fotografia lui Dumitru. Urca singur, în botă, pe un drum lung de vreo 3 kilometri, era doar 10 dimineața, iar el se întorcea deja acasă, sus în deal.  L-am luat cu mașina, iar in fața porții a vrut să-mi plătească „cursa”. Seara m-am întors și l-am găsit rugându-se. O face în fiecare zi, dimineața și seara, câte o ora. Camera pe care o vedeți are spre 150 de ani și de-a lungul timpului a fost pe rând primăria satului, apoi birt. Am ales fotografia pentru ceea ce m-a făcut să simt acolo, suflet, puritate și esență. Am primit de la cineva un Ceaslov cu litere mari pentru el, de-abia aștept să i-l duc. Apuseni, 2022.

A doua fotografie este cu băiețelul meu, Mihail.  Eram într-un pod în Maramureș, după o dimineață frumoasă la fîn. Casele mai vechi de acolo au încrustată câte o cruce, așa făceau oamenii odată. Simțeam miros de iarbă uscată, câteva picături de praf pluteau prin razele de lumina. „Uite tata, pe acolo intră Doamne-Doamne!”. M-a trecut un val de fericire pură. Am simțit atunci și acolo că împreună cu el am putut trimite înapoi, undeva înspre trecut, un dram de recunoștință, de admirație, unei generații care a avut doar muncă, simplitate și credință. Cumva, în acea secundă, trecutul și viitorul și-au dat mâna. Pentru mine a fost una dintre cele mai frumoase clipe trăite vreodată. Iar fotografia asta ne-o va păstra, va fi clipa mea și a lui. Maramureș, 2022.

A treia fotografie este despre o fotografie. Prin 2018, într-o curte, am văzut niște bătrâni, afară.  Am dat bună ziua și am intrat.  Le-am făcut doar un portret simplu, timp în care el o ținea de mână. Doi ani mai târziu de-abia am mai recunoscut poarta, nu erau acasă, le-am lăsat fotografia în gard. Peste alți doi ani, de Paste, anul acesta, m-a dus drumul pe acolo, aveam timp și am intrat din nou. Bătrânul murise. Însă înainte de asta înrămase fotografia. Am găsit-o pe perete, la capul ei, în cui lânga icoana.

Ghid personal de etică

Da, țin foarte mult la naturalețea momentului și la o minimă influență a lui din partea mea. Încerc să fotografiez sufletul omului și nu ego-ul sau măiestria mea. Am ajuns cu greu să îmi dau seama că mult timp am făcut greșeala asta. Apoi nu prea mai pot să dau niciun fel de atenție părților tehnice. Când aud de zgomot într-o fotografie, rezoluție, sharpness și altele asemenea, îmi pierd răbdarea și parcă devin puțin indispus. Le-am dat prea mare importanță la început, am pierdut cu ele destui ani. Pentru mine au devenit neesențiale și cred că îndepărtează mintea fotografului de la ceea ce este cu adevărat important, trăirea. Și da, mai cred și că perfecțiunea, mai ales a unei fotografii, plictisește. 

Prezentul în care toata lumea face poze 

Prezentul e prezent și trebuie să îl trăim și să luăm ce-i mai bun din el așa cum este, nejudecându-l prin prisma trecutului sau a unui viitor care poate e doar in imaginația noastră. Eu mă bucur de toată această forfotă care nu îmi spune decât că suntem vii, că vrem să simțim și să fim simțiți. Oamenii au nevoie să se exprime, să arate și să împărtășească frumosul. Parcă toți îl trăim mai din plin când îl putem împărți și cu altcineva, nu!?

Rolul fotografiei în 2022

Eu vă pot spune doar despre mine și despre rolul ei în preajma mea. Ma bucur că am găsit-o și că e parte din sufletul meu. Îmi dă un scop și simt că am o menire.

Fotografia îmi deschide drumuri și mă învață, mă face să simt, să trăiesc și să apreciez acest dar unic pe care il avem toți, Viața…