[Din spatele textului] Anda Docea: Îmi place să scriu despre oameni necunoscuți, dar care fac lucruri neobișnuite

Zeci de texte apar zilnic online. Există materiale scrise pentru toate gusturile și interesele: opinii, povești, interviuri, analize. Nu toate sunt citite, însă, și se pierd în neantul online-ului. În seria pe care o dezvoltăm alături de oameni care au făcut din scris o meserie, ne-am întrebat și care sunt atributele unui text viral. Valoros, de preferință.

Jurnalista și scriitoarea Anda Docea spune că publicul este atent la detalii, simte graba sau lipsa de profesionalism într-o scriere. Un text citit trebuie să fie unul bine scris, înainte de toate. Să abordeze o temă sensibilă pentru cât mai mulți oameni, să fie onest, să nu fie scris cu o voce de piedestal. Oamenii simt autenticitatea și în scris.

„Cred că viitorul este al site-urilor și al blogurilor. Textele lungi vor fi și ele citite în egală măsură, dacă tema captează și scriitura este pricepută, să nu uităm că încă se mai citesc cărți de sute de pagini. Și atâta vreme cât oamenii citesc, și cei care scriu vor exista în continuare”

Anda Docea a terminat Jurnalismul la Universitatea Babeș-Bolyai de la Cluj și a lucrat în televiziune 16 ani. La scris nu a renunțat niciodată. Și-a făcut un blog în urmă cu 15 ani, a publicat o carte de proză scurtă, „Camere de hotel”, și una de poezie, „Muzeul convorbirilor întrerupte”. Din 2019, este redactor la Dilema Veche, unde semnează de puțină vreme și rubrica „Vîrsta medie”.

Contextul în care ai început să scrii

Nu știu dacă a avea un jurnal în care să scrii cu stiloul ce s-a întâmplat în ultimul episod din Dallas sau ce colegi vei invita la aniversarea de 11 ani intră la începuturi în ale scrisului. Sau compunerile de la școală, sau scrisorile trimise în toate colțurile țării. Dar probabil că, dacă în primii ani de după Revoluție ar fi existat blogurile, eu aș fi avut unul. Toate lucrurile pe care nu reușeam sau nu îndrăzneam să le exprim în viața reală deveneau ușor de așternut acolo. Apoi, la prima facultate din care am urmat doar doi ani, Informatica, împreună cu niște colegi am pornit o revistă care nu a avut mai mult de două numere, deși mă interesa mai mult decât limbajele de programare. Îmi plăcea să merg la filme și am început să scriu despre ele, iar când o cronica a mea a apărut în revista ProCinema, foarte citită atunci, am luat-o ca pe un semn că trebuie să renunț la Informatică și să dau la Jurnalism.

De ce ai ales jurnalismul scris

Eu mi-am dorit mult, inițial, să fac jurnalism de televiziune. Mă consideram prea timidă pentru a merge singură pe teren și a interpela oamenii, dar, alături de un cameraman și cu un microfon în mână, simțeam că aș avea curaj. În plus, la fel ca majoritatea studentelor la Jurnalism din acea vreme (nu știu în ce măsură mai e valabil azi), îmi doream să apar la televizor. Televiziunea a venit cu mult stres și cu o atmosferă de lucru care nu mi se potrivea, pentru că eu mă adaptez greu muncii în echipă și apreciez liniștea. Dar am rezistat în TVR, cu toate acestea, 16 ani. La scris nu am renunțat niciodată.

Am câștigat niște concursuri la revista Tango (acum Marea Dragoste), pe care o citeam până o învățam pe de rost în acea vreme, în 2007 mi-am făcut un blog al meu, unul dintre primele de la noi, pe care l-am mutat ulterior la Tango, unde am scris câțiva ani și pentru print, iar de mai bine de zece ani a început colaborarea mea la Dilema veche.

Din 2019 am plecat de tot din TVR și m-am angajat redactor plin la Dilema veche așa că, pentru a reveni la întrebarea ta, acum fac numai jurnalism scris. Principala nevoie, pentru că eu semnez și o rubrică de opinie, cred că a rămas aceeași de la 10 ani: de a găsi modalitatea de a înșira lucruri care mă frământă și pe care nu le-am verbalizat când ar fi trebuit, de a ridica niște întrebări în speranța că și alții trec prin aceleași dileme și m-ar putea ajuta. De fapt, cred că scrisul vine dintr-o dorință de conectare, dincolo de toate.

Subiectele și oamenii despre care scrii

Ce mai mult îmi place să scriu despre oameni necunoscuți publicului larg, dar care fac lucruri neobișnuite. Care, într-un anumit moment din viața lor, au îndrăznit să facă o schimbare radicală. Care s-au gândit la cei din jur și au încercat să-i ajute. Idealiștii, visătorii, călătorii (nu turiștii). Oamenii care au curaj. În ultima vreme, fac și interviuri cu psihologi și psihiatri care să ne ajute cumva să deslușim căile întortocheate ale minții umane, motivațiile noastre știute și neștiute și să devenim, poate, mai îndurători și mai empatici. Iar faptul că au fost apreciate, citite, mă face se cred că suntem mulți cei care considerăm că de noi ține să avem o viață de care să ne bucurăm.

Ce ai învățat în școală și îți folosește în meseria ta

Eu am terminat Jurnalismul la Universitatea Babeș-Bolyai, la Cluj, am fost între primele generații, nu cred că se știa foarte bine atunci cum am putea fi pregătiți pentru profesia asta. Dar aveam multe materii în comun cu Literele, exista modulul de psihologie și pedagogie și suficiente cărți, mai ales în engleză, de unde să te informezi. Veneam după un liceu real și doi ani de Informatică așa că, cel puțin la capitolul cultură generală, facultatea m-a ajutat mult și chiar am luat-o în serios. Când am început să scriu știri pentru Matinal (m-am angajat în TVR, la Redacția Social-Economic, după terminarea facultății), cred că cel mai greu mi-a fost să renunț la figurile de stil și la părerile personale în favoarea informației. Am învățat rapid că este nevoie de multe declarații și date de context pentru ca un subiect să fie acoperit așa cum merită, iar concluziile, de regulă, este mai bine să le tragă cititorul sau telespectatorul.

Primele materiale

Primele materiale pentru televiziune au fost acum douăzeci de ani, lansări de cărți și interviuri cu scriitorii la Gaudeamus. Noi lucram în regim de știri, Matinalul era zilnic, așa că foarte mult timp pentru teren, scris și montat nu prea exista. Aveam emoții foarte mari și aproape că îmi tremura mâna pe microfon, mi se părea că toată lumea va observa că sunt o începătoare. Mă întrebam dacă vor trece vreodată sau când. Unele emoții nu au trecut.

Primul material pentru Dilema veche, culmea, a avut legătură cu televiziunea. Era un portret colectiv al unor cetățeni străini stabiliți în România de mai mult sau mai puțin timp, dar vorbitori de limba română. Mă interesa primul lor contact cu țara noastră și de ce au ales să rămână, cât de ușor sau de dificil le-a fost aici profesional, dacă au o familie. Povestea lor de dragoste cu România, dacă vrei. Cunoșteam multe astfel de personaje pentru că le filmasem câțiva ani, pentru o emisiune de la TVR Internațional. Primul fiind, cred că am lucrat la el mai mult ca la oricare altul, săptămâni, dar norocul meu a fost că documentarea era deja făcută, altfel, cu interviuri cu tot, ar fi durat și mai mult.

Cel mai citit text de până acum

Este oarecum amuzant că cel mai citit material al meu este unul foarte recent, cel cu care am inaugurat rubrica „Vîrsta medie”, pe care o semnez săptămânal în Dilema veche de la începutul lunii septembrie, și nu vreun reportaj la care să fi lucrat îndelung sau un interviu obținut cu greu. Cumva, am muncit, totuși, îndelung la el pentru că am avut ideea acestei rubrici în cap ani de zile până să-i găsesc tema și să creionez primele subiecte. „Vîrsta de mijloc, fără prospect” era titlul, iar articolul făcea referire la această perioadă din viața noastră când e, cumva, devreme și târziu simultan. Când avem maturitate, dar am mai pierdut din exuberanță, când ne dăm seama că trăim cu consecințele alegerilor noastre, mai mult sau mai puțin inspirate, făcute în momente în care credeam că avem tot timpul din lume. Când ne așteptam să vedem cu mai multă claritate, dar multitudinea alegerilor încă ne năucește. Și nu găsim toate răspunsurile, așa cum ne imaginam că va fi. Dar, totuși, ne privim cu ceva mai multă îngăduință.

M-am temut un pic că acestea ar putea fi doar frământările mele și că rubrica nu va avea prea mult ecou, dar, spre bucuria mea, am primit multe mesaje de încurajare de la oameni care mi-au spus că și ei, ca și mine, se simt cumva suspendați între două lumi, într-o stare de inadecvare, indiferent de starea lor civilă sau de situația profesională. Și cel mai tare m-au bucurat reacțiile venite de la tineri care, deși departe încă de vârsta de mijloc, mi-au spus că se regăsesc printre rânduri.

Credit foto: Ovidiu Moisin

Procesul tău de lucru. Un articol, de la idee la publicare

Depinde de natura articolului – cele pentru rubrica mea le concep într-un fel, dacă este un reportaj sau un interviu rutina de lucru este alta. Să zicem că am deja, am avut întotdeauna, notate undeva idei pentru articole sau reportaje și că, în timp, mai completez la ele câte ceva: un punct de vedere peste care dau, date statistice, un studiu important în acel domeniu, posibili oameni cu care aș putea vorbi. Unele au ani de zile, cu 50% dintre ele nu se mai întâmplă nimic, pentru că apar altele noi, dar sunt, cumva, plasa mea de siguranță. Dacă propun eu un subiect de reportaj, am deja în minte direcția lui și oamenii cu care aș vrea să vorbesc și știu și cam cât timp mi-ar lua. Dacă trebuie predat la o dată anume, iar noi la Dilema avem în fiecare număr un dosar tematic care este predat înainte de restul revistei, atunci sigur că trebuie să respect termenul. Scrierea propriu-zisă, primul draft, de fapt, nu durează foarte mult, dar editarea ulterioară, rescrierea unor paragrafe, introducerea unora noi se întinde, de regulă, până la deadline (și chiar și după aș mai avea ceva de lucru).

Dacă este vorba de rubrica mea, una de opinie, lucrurile stau altfel. De regulă, nu mă așez la calculator să o scriu până când nu o am în minte aproape în forma finală. De la un text, am mereu prima dată încheierea, unde vreau să-l duc. Iar propoziția de început este cel mai dificil de formulat. Îmi este enorm de greu să scriu în timpul zilei (dimineața niciodată!), asta și pentru că lucrând atât de mult în televiziune, ocupația mea oficială era cu totul alta, iar scrisul venea din pasiune, în timpul liber pe care i-l dedicam cu plăcere. Iar în prezent, deși sunt de trei ani la Dilema, încă îmi vine greu să realizez că, în sfârșit, pot face doar asta. (Și acum, când îți răspund la aceste întrebări, e trecut de miezul nopții.) Îmi place mult să scriu seara și în weekend, mi se pare că atunci zgomotele vieții obișnuite se mai estompează și am un timp doar al meu. Ziua editez, caut subiecte, vorbesc cu posibilii colaboratori, alt gen de lucruri, organizatorice.

Cum îți documentezi materialele

Îți voi da un exemplu concret, al unui reportaj de amploare pe care l-am făcut în pandemie pentru SmartLiving, despre doliu în vremuri de Covid (încă nu începuse vaccinarea). A fost dificil și delicat la nivel uman, a trebuit să găsesc persoane care au pierdut pe cineva apropiat, un părinte, un bunic, din cauza infectării cu Covid-19, să-mi spună întreaga poveste, să vorbească despre ei, despre cum au dus doliul ăsta în vremuri în care, dacă îți amintești, și ceremonialul de înmormântare se făcea după reguli specifice. Am avut mai multe mărturii cutremurătoare, au fost interviuri greu de realizat, dar oamenii au fost extraordinar de darnici cu timpul lor, în ideea că ar putea ajuta pe cineva care trece prin ceva similar.

Urmăream zilnic statisticile și regulile din perioada respectivă, ca să le pot actualiza în articol, am citit multe despre doliu și etapele lui, am încercat sa aflu de la un psiholog în ce fel doliul este perceput altfel într-o pandemie în care știrile din media nu fac decât să-ți reactualizeze durerea și am inclus și punctul de vedere al unui medic care pierde zilnic pacienți în lupta asta și ia contact cu familiile lor îndurerate.

Am început, prin urmare, documentarea cu informații, date, statistici, am urmărit în presă și social media cazuri și chiar am întrebat (și nu mă sfiesc niciodată să fac asta) prieteni și colegi dacă cunosc oameni cu o astfel de poveste care să dorească să stea de vorbă cu mine. Nu toți oamenii vor, nu toate interviurile pentru care mă documentez ajung să fie și puse în practică. Mă opresc când cred eu că am destule date și mărturii pentru cât mai multe fațete ale aceluiași subiect.

Când mă pregătesc pentru un interviu (și asta era valabil și în televiziune) citesc cam tot ce pot despre omul respectiv, toate interviurile și declarațiile pe care le văd prin alte părți. Mă concentrez pe două lucruri: să nu pun întrebări la care știu deja ce va răspunde și să formulez interogația într-un fel care să-l atragă, nu să-l plictisească. Eu cred că cele mai bune interviuri pe care am avut ocazia să le parcurg vreodată, realizate de jurnaliști celebri, au venit nu dintr-o lejeritate care uneori e mimată, ci dintr-o documentare draconică. Și din mult fler, pe care în meseria asta, ca în oricare alta, îl poți avea sau nu.

Alegerea unghiului

Unghiul de abordare încerc să îl stabilesc cât mai din vreme. La reportajul din pandemie, accentul nu a fost pe boală și moarte, ci pe suferința membrilor familiei, a celor care trebuie să-și ducă viețile mai departe. Recent am făcut, pentru Dilema veche, un reportaj despre solidaritate, unde m-am concentrat nu atât pe poveștile refugiaților din Ucraina, cât pe cele ale oamenilor care i-au ajutat – de ce s-au implicat, cum, cu ce au rămas din această interacțiune.

Prima etapă de scris este aceea de a înșira tot ce există, chiar fără o ordine anume. Transcrierile interviurilor, datele statistice, observații personale legate de subiect, citate sau referiri la alte articole sau cărți. Apoi, după ce văd tot ce am, fac o structură pe blocuri, de la introducere până la ultimul paragraf și le scriu pe rând. Apoi creez legături între ele, uneori ele se fac de la sine. Apoi tai, destul de mult. Și după ce îl parcurg de multe ori, definitivez și începutul care, cum spuneam, este cel mai dificil, pentru mine. Am în schimb, în minte, multe finaluri de texte care, probabil, nici nu se vor scrie vreodată.

Important atunci când scrii opinii într-o publicație online versus conținut de blog

Gradul de asumare cred că ar trebui să fie același, indiferent că este un articol în Dilema veche, unul de blog sau o postare pe Facebook. Sigur că pe blogul tău stilul poate fi unul personal, tonul ceva mai intim, poate îți satisfaci mai întâi dorința de a expune niște întâmplări sau stări și abia apoi un eventual interes colectiv. Când scrii într-o revistă care încă mai apare și în print, adică textele se dau cu aproape o săptămână înainte, există întotdeauna o direcție a publicației respective, un mod de a scrie (care nu exclude stilul personal), există ședințe unde se propun și se aprobă subiecte sau interviuri. În funcție de publicație, ai o mare mare sau mai mică libertate.

Din fericire, în cea mai mare parte, la Dilema scriu despre teme pe care le-aș trata și pe blogul personal, dar poate acolo ar fi mai puțin documentate, mai pe scurt. Pe blog este mai mult o confesiune, la revistă întotdeauna mă gândesc dacă exemplele personale pe care le mai dau sunt cu adevărat de interes. Dacă cititorul rămâne cu ceva util și nu citește articolul ca pe o poveste. Dacă fac suficient de bine ancorarea în lumea în care trăim și nu las impresia unei insule cu un singur om pe ea. Întrebări pe care, pe un blog, aproape nu ți le pui. Dar, în ambele cazuri, sper să creez ocazia unui dialog (pe paginile de social media unde mai promovez articolul) și, mai ales, să dau sentimentul că, iată, mai trece cineva prin asta. Prin starea, situația, dilema asta.

Stiul tău de scris. Ce a ajutat cel mai mult la formarea lui

Eu mi-am creat primul blog acum peste 15 ani. Facebook nici nu era folosit la noi, pe vremea aceea. Scriam aproape zilnic, la fel am procedat și după ce blogul meu s-a mutat la revista Tango, și asta cred că a avut un rol decisiv în formarea unui stil sau în rapiditatea scrierii unui text, mai mult sau mai puțin inspirat. Și în a găsi, în toate, o poveste. Constanța, scrisul fără întrerupere cred că este vital în profesia asta. Am păstrat din perioada blogurilor o oarecare obișnuință de a duce puțin subiectul și în sfera personală, și așa ajungem la ceea ce numim jurnalism narativ. Am învățat că oamenii caută și apreciază acele mici detalii care să zicem că-l umanizează pe cel care scrie, dar și că există o limită a dezvăluirilor pe care este bine să nu o treci.

Cum procedezi cu îndoielile, dacă le ai

Le am mereu. Când îmi spune cineva „abia aștept să văd ce vei scrie săptămâna viitoare”, deja simt presiunea. Nu atât că nu voi avea despre ce să scriu, ci că poate nu va fi de interes sau că oamenii se vor plictisi (lucru care se întâmplă, până la urmă, moment în care trebuie să reinventezi ceva). Îndoiala că voi mai putea ajunge la zecile de mii de vizualizări pe care, culmea, le-a avut primul articol din rubrică. Dar cred că oamenii rămân cu tine dacă ești onest, așa sper. Și sigur că mă ajută enorm mesajele de încurajare de la prieteni și de la străini, am grijă să le spun asta întotdeauna.

Ce caută oamenii în scrierile tale

Foarte mulți dintre cei care mă citesc acum în Dilema mă urmăresc de la primul blog. Am crescut împreună. Mi-au cumpărat cărțile (eu am publicat o carte de proză scurtă, „Camere de hotel”, și mai recent una de poezie, „Muzeul convorbirilor întrerupte”), au venit la lansări, am conversat în direct și online și probabil că au ajuns să mă cunoască, într-un fel, și să decidă să mă urmărească în continuare. Eu petrec foarte mult timp pe rețelele sociale, răspund la toate comentariile, urmăresc și citesc cu plăcere mulți jurnaliști și oameni care scriu, interacționez cu ei și asta creează un soi de reciprocitate. Nu cred că știu exact ce caută, poate ar trebui să îi întreb. Ceea ce îmi amintește de o relație pe care am avut-o în tinerețe și în care eram un pic obsedată să aflu exact ce îi place cel mai mult la mine. La vârsta de mijloc de acum, dacă tot am vorbit de rubrică, motivele n-ar mai avea atâta importanță. Dacă e încă cu mine, e clar că ele există acolo. E suficient.

Atributele unui text care ajunge, printre zecile de texte, să fie citit

Cred că trebuie scris bine, înainte de toate. Publicul este atent la detalii, simte graba sau neprofesionalismul și nu mai revine. Să fie pe o temă care atinge, chiar dacă nu în totalitate, cât mai mulți oameni. Să nu dea lecții de undeva, de pe un piedestal. Să se adreseze cuiva, nu doar să emită în eter. Și, cel mai important, cred: să nu mintă. Mai bine spui că ești nesigur, atunci când ești. Majoritatea suntem așa destul de des.

Eu sunt dintre cei care apreciază social media, se potrivește perfect stilului meu de a fi. Nu sunt o persoană extrovertită, am o anxietate socială pronunțată, situațiile noi mă stresează, dar pe de altă parte nici nu aș vrea să scriu ceva într-un jurnal și să-l închid într-un sertar. Fără social media nu aș fi avut curajul expunerii, mai mult ca sigur că oamenii nu ar fi aflat despre cărțile mele și ar fi considerabil mai puțini cei care citesc rubrica mea.

Cum crezi ca va rezista jurnalismul în vremea podcasturilor

De podcasturi mai degrabă ar trebui să se teamă radiourile decât presa scrisă. Deși foarte puține podcasturi de la noi sunt profesioniste, se fac în condiții tehnice și cu o editare ulterioară care să respecte, până la urmă, ascultătorul. Nici nu mai comentez pregătirea, dicția, pronunția sau cunoștințele realizatorilor. Nu oricine poate face un interviu. Nu oricine este menit să fie ascultat. Dar asta este o cu totul altă poveste.

Prin urmare, de podcasturi nu mă tem. Iar social media poate dispărea într-o zi. Cred că viitorul este al site-urilor și al blogurilor (dacă au și un newsletter, cu atât mai bine). Textele lungi vor fi și ele citite în egală măsură, dacă tema captează și scriitura este pricepută, să nu uităm că încă se mai citesc cărți de sute de pagini. Și atâta vreme cât oamenii citesc, și cei care scriu vor exista în continuare. E posibil să mai fie și invers.