Vlad Pasencu este actor și trainer de improvizație, iar anul acesta a putut fi urmărit pe scena Festivalului Național de Improvizație, desfășurat luna trecută la teatrul Recul. Acolo a regizat spectacolul You've got improv! și a jucat în Bivolul sună întotdeauna de două ori, al lui Bogdan Untilă.
A practica improvizația te face un om mai spontan, mai puțin rigid, mai atent la colegi, care acceptă schimbul de idei și poate construi pe ele mult mai ușor, care se adaptează în fața greșelilor, care repară lucruri din mers, fără să fie devastat de imperfecțiuni
Sfatul său pentru începători este să vorbească tare și să nu se întoarcă niciodată cu spatele la public. Cel mai greu este să ne depășim frica de penibil spune el, dar în același timp tocmai asta ar fi o poveste cu care ar putea empatiza o sală întreagă. În prezent Vlad ține un curs de impro muzical la “Improteca” și cursuri de improvizație la școala de actorie “Dream & Act”.
Zi-ne mai multe despre background-ul tău și pașii importanți în cariera de până acum
Am început să fac improvizație pe vremea când nu știam că fac improvizație. Când eram mic, aveam un casetofon prin casă cu care mă înregistram, uneori și alături de câțiva prieteni, născocind împreună povești, situații și tot soiul de personaje și aventuri fantastice.
La bază am studii muzicale: am studiat pianul în liceu, apoi compoziție muzicală clasică la Universitatea de Muzică din București. Aspectul creativ al artei m-a atras întotdeauna mai mult decât cel de performer. Am ales să dau cele șase-opt ore zilnice dedicate studiului la pian pe șase-opt ore zilnice dedicate statului în fața unui portativ și încercând să găsesc “tema aia melodică mișto”. După care a apărut improvizația, care le-a îmbinat pe amândouă.
Improvizația nu e un concept foarte cunoscut la noi. Unde se poate învăța?
Improvizația este teatru, iar atunci când este bine făcută nu se diferențiază cu nimic de acesta. Și aici există personaje cu dorințe, slăbiciuni, frustrări și regrete, și aici personajele se schimbă până la finalul piesei, și aici există replici spumoase sau momente lirice sau tragice.
La fel ca în multe arte interpretative, senzația cea mai râvnită este cea de flux, în care lucrurile, momentele, replicile capătă un ritm propriu. Spre deosebire, însă, de a urmări un text scris sau o partitură, în care străbați un drum deja trasat, aici îl descoperi pas cu pas, fără să știi unde te va conduce, nu impui ritmul, ci el pare că există dintotdeauna, iar tu doar intri în rezonanță cu el.
Există în București mai multe locuri în care se poate învăța improvizație, toate cu traineri foarte buni. Momentan, eu țin un curs de impro muzical la “Improteca” și cursuri de improvizație pentru trei niveluri diferite de experiență la școala de actorie “Dream & Act”.
Cât de mult te ajută în carieră și în viața personală?
A practica improvizația te face un om mai spontan, mai puțin rigid, mai atent la colegi, care acceptă schimbul de idei și poate construi pe ele mult mai ușor, care se adaptează în fața greșelilor, care repară lucruri din mers, fără să fie devastat de imperfecțiuni ( proprii sau alte altora ). Cred că toate aceste atribute au darul de a te face un om mai bun, atât în carieră, cât și în viața personală.
Cum e să fii trainer de improvizație, ce presupune asta mai exact?
A fi trainer de improvizație presupune să fii o treime improvizator, o treime regizor, o treime psiholog și o treime antrenor de sport. Din fericire, nu trebuie să fii bun la matematică.
Improvizator și psiholog ca să înțelegi prin ce trec cursanții sau improvizatorii pe care îi antrenezi și să știi cum să întâmpini obstacolele, blocajele și frustrările care apar la nivel individual sau în grup. Regizor pentru a avea o imagine de ansamblu și a ști cum să îi conduci pe improvizatori în direcția spectacolului pe care și-l doresc, fuzionând viziunea lor artistică cu a ta. Antrenor de sport pentru că un antrenament de impro are ceva din mentalitatea practicării unui sport de echipă: există schimburi de pase, mijlocași la închidere care nu permit scenei să devină incoerentă, coordonatori de joc care centrează cu idei și atacanți care înscriu cu un punch line.
Zi-ne câteva tehnici pe care le folosești, prin care oamenii să devină mai liberi în gândire și mai inspirați
Cred că în improvizație lucrăm mai degrabă cu atitudini decât cu tehnici. Chiar și atunci când vorbim de metode, prin practică, ele tind să devină - și este și indicat să devină - o a doua natură a noastră, parte din instinct.
În privința inspirației, cred că întotdeauna se află “ceva” acolo care să ne hrănească imaginația, în exteriorul sau în interiorul nostru - esențialul este să observi. De cele mai multe ori improvizatorii începători fug de ceea ce simt, se tem să se dezvăluie pe sine, se feresc cu tot dinadinsul de stânjeneală, de teama de a fi penibil, de a spune ceva greșit, deși ele sunt experiențe universale pentru fiecare din noi. De ce n-ai începe o scenă sau un discurs vorbind despre propria teamă de a fi penibil? Sunt convins ca 99% din cei din auditoriu ar empatiza cu tine.
Tu de unde îti iei inspirația?
Din orice. Din ceea ce face partenerul de scenă, din felul în care spune un anumit cuvânt. Din situații care îmi aduc aminte de experiențe proprii, din filmele pe care le văd, din cărțile pe care le citesc, din informațiile aparent inutile pe care le țin minte.
Cum spuneam și mai sus, pana de idei este un simptom al fricii și al dorinței de a ( te ) ascunde. Unul dintre principiile fundamentale ale improvizației este “acționează acum, justifică mai târziu”. Chiar dacă pe moment acțiunea ta izvorâtă din intuiție sau instict pare absurdă sau lipsită de sens, ai timp să o justifici mai târziu, iar colegii de scenă sunt acolo ca să te ajute. Odată interiorizat acest principiu, nu mai există pană de idei.
Reacția publicului
La spectacolele de teatru de improvizație, publicul vine să vadă două spectacole în paralel: cel al intrigii dintre personaje, al poveștilor care se țes între ele, la fel ca la teatrul obișnuit, dar și spectacolul improvizatorilor care crează ceva din nimic în fața lor, sunt vulnerabili, se adaptează la neprevăzut și iau în considerare greșelile pe care le fac, cu curaj și asumare. Este ca un spectacol de magie, în care prestidigitația este la vedere și în care vezi “trucul” născându-se pe loc în fața ta, pentru prima și singura dată.
Spectacolul de anul acesta de la !MPRO
În această ediție de festival, am regizat spectacolul “You’ve got improv!”, o comedie romantică muzicală, o poveste de dragoste ce îmbină lirismul și romantismul cu umorul, cu personaje excentrice, secrete nedezvăluite, fluturi în stomac și hituri “compuse” pe loc în fața publicului. De asemenea, am jucat și în spectacolul “Bivolul sună întotdeauna de două ori” în regia lui Bogdan Untilă, inspirat de piesele lui David Mamet, un stil dramaturgic provocator, întrucât conține particularități contra-intuitive pentru improvizatori.
Anul acesta am jucat și în “Șlagăre Nemuritoare”, un duo muzical în care recreăm stilul și atmosfera perioadei de glorie a muzicii ușoare românești, și în “Film Noir”, alături de colegii din Triton, o piesă de teatru în stilul filmelor de suspans ale anilor ‘40-’50.
Spectacolele tale preferate de improviație de-a lungul vremii
Dintre spectacolele văzute, recomand “One shot” al trupei Backstage Boys, “Livada cu pescăruși” - improvizație în stil Cehov, cu echipa teatrului Recul și “Karma” al trupei Urban Impro ( aici sunt subiectiv, fiindcă este un spectacol coordonat de mine ).
Dintre spectacolele în care am și jucat și pe care le-aș juca oricând cu plăcere se numără “Camera de Gardă” a trupei Freeze, o monoscenă petrecută în unitatea de primiri urgențe a unui spital de provincie, “Artă” în care patru prieteni poartă discuții despre ce reprezintă arta, în timp ce în paralel din conversația lor ies la iveală secrete, dorințe și răfuieli mocnite, și mai sus-menționatele “Șlagăre Nemuritoare” și “Film Noir”.
Un sfat pentru cei care acum încep lucrul cu improvizația
Să vorbească tare, să nu se întoarcă cu spatele la public și să-și găsească o acțiune fizică de făcut în scenă. Știu că par aparent niște lucruri banale, fără legătură cu creativitatea sau cu mari adevăruri teatrale, dar sunt sfaturi pe care le repet în fiecare ședință celor aflați la început de drum, pentru că sunt indispensabile oricărui improvizator, indiferent de câte spectacole are la activ. Este ca într-un koan zen: “Înainte de iluminare, taie lemne, cară apă. După iluminare, taie lemne, cară apă.”
