Joi, pe 6 octombrie, la Muzeul Național al Țăranului Român, va avea loc expoziția Emoții, prima expoziție despre emoțiile vieții sălbatice, avându-l ca protagonist pe fotograful Rareș Beșliu. Expoziția are loc în cadrul festivalului Bucharest Photofest și este un preview al albumului fotografic cu același nume, ce va fi lansat în primăvara anului viitor. Rareș are multe de povestit din toate țările în care a călătorit și pare că a stabilit o relație specială cu animalele.
Acesta e filtrul pe care îl aplic acum în toate imaginile. Dacă nu-mi transmite o poveste și emoții, atunci cadrul respectiv nu e bun pentru mine și ajunge la coșul de gunoi.
Nemișcarea, spune el, este diferența cea mai mare dintre fotografia de peisaj și cea de wildlife, momentul în care trebuie să stai să aștepți momentul perfect în care animalul sau pasărea să intre în cadru sau să aibă reacția dorită. Până să îl vedeți în carne și oase pe Rareș alături de cele 31 de fotografii, joi de la 18, haideți să-l cunoașteți mai bine prin aventurile lui fotografice.
Zi-ne mai multe despre tine. Cum ai luat contact cu fotografia?
Sunt tată, fotograf, antreprenor, economist, călător, meloman. Sunt curios, îmi place să descopăr încontinuu și caut să dau un alt înțeles uzualului. Fotografia m-a pasionat de mic copil, dar abia în 2015 am început să renunț la modul auto. Până atunci eram cel mai bun turist-fotograf :)) Apoi, așa cum s-a întâmplat în cazul multora, pandemia mi-a deschis ochii și mi-a arătat un nou drum - de la canapea, pe dealuri și apoi în boscheți. Adică am trecut prin fotoreportaj, peisaj și apoi am ajuns la wildlife. Și aici am rămas.
Cel mai important proiect de până acum a fost albumul fotografic „Dor de VISCRI”, care a pornit din întâmplare. Eram pentru prima oară în Viscri, mă plimbam prin sat și am văzut casa albastră cu gutui în geam. Am retrăit pentru un moment copilăria, când bunica îmi gătea mâncărică de gutui, și a fost un sentiment atât de puternic încât am simțit nevoia să fac ceva cu el, să nu-l las să treacă. Iar primul gând a fost o carte pe care, atunci când o citești, să te întrebi cum ți-ai fi trăit copilăria la Viscri?
Cum a fost la școala din New York?
În primul rând, e o mentalitate diferită. Oamenii sunt deschiși, curioși, nu critică doar de dragul de a o face, tratează orice problemă în mod constructiv, îți dau încredere și te motivează. Apoi, țin minte cât de impresionați erau mereu de peisajele din țara noastră, pentru că procesul a constat mult în analizarea fotografiilor. Per total, cursul acela mi-a rafinat fotografia și am învățat multe tehnici de compoziție avansată. Am învățat că fotografia înseamnă și regie, și scenografie - lucruri pe care încerc să le aplic ori de câte ori am ocazia.
Cum e să combini economia și antreprenoriatul cu arta fotografică?
Pentru că sunt o fire foarte pragmatică, o să zic că înțelegerea principiilor economice (și curajul) m-au ajutat să devin antreprenor, iar antreprenoriatul, după mulți ani, mi-a dat libertatea și resursele să mă pot dedica pasiunii mele, fotografia. Nu aș fi avut libertatea de a face artă fotografică fără confortul financiar oferit de businessul meu, în schimb, cel mai probabil nu aș fi renunțat de tot la fotografie, și aș fi ales-o pe cea de eveniment, cea care îți asigură un venit constant.
În ce relație ești cu păsările și animalele? Multă lume spune că ele nu au emoții. Cum de ți-a venit ideea să explorezi tocmai asta?
Vreau să cred că orice suflet viu simte și are emoții. Altfel, nu înțeleg rostul vieții pe Pământ. De exemplu, frica, una dintre emoțiile de bază, o au toate vietățile. Ursoaica își apără puii cu prețul vieții. Oare i-o fi frică de pericole?
Cât despre idee, a pornit de la un gând care a crescut în timp. Îmi plăcea mult să fotografiez viața sălbatică, doar că la un moment dat am asociat cadrele mele cu cele din determinatoarele de păsări. Mai exact, genul de fotografie descriptivă, unde adesea e suficient să existe pasărea în cadru, fără să conteze compoziția fotografică, lumina, atmosfera și, mai ales, emoția. Conștientizam asta, dar nu știam exact ce trebuie făcut și încotro să-mi îndrept pașii, până la cadrul cu piciorongul (sau cowboyul cu picioare lungi, cum îmi place să-i spun). A fost prima fotografie care am simțit că strigă la mine si-mi zice să continui să caut momente ca acesta - când în minte mi s-a derulat un întreg scenariu și o poveste complexă despre ce îmi transmite piciorongul. Acesta e filtrul pe care îl aplic acum în toate imaginile. Dacă nu-mi transmite o poveste și emoții, atunci cadrul respectiv nu e bun pentru mine și ajunge la coșul de gunoi.
Cât de greu e să fotografiezi animale?
Nu e neapărat mai greu, cât e de diferit. Dacă la fotografia de peisaj e nevoie să urci munții cu rucsacul plin de echipament, neștiind dacă vei avea parte de lumină bună, în cea de wildlife e nevoie de mai multă pregătire tactică și necesită mai multă răbdare, dar și de observare în teren și documentare prealabilă. Long story short, urcând munții, te dor picioarele și spatele; fotografiind viața sălbatică, te doare tot corpul din cauza amorțelii. Aș zice că nemișcarea e cea mai mare diferență și vine la pachet cu durerile menționate, disconfort termic, insecte pe care nu le poți alunga etc. Mai mult, e cea mai costisitoare ramură în fotografie pentru că e nevoie de echipament de camuflaj, aparate de fotografiat super rapide, etanșe și teleobiective. Eu folosesc constant două teleobiective - 400mm f2.8 pentru animale și 600mm f4, pentru păsări.
Care crezi că e animalul cel mai sensibil și ce alte revelații despre animale și natură ai avut în timp ce lucrai la proiect?
Chiar nu aș putea spune care este cel mai sensibil. Însă, aleg popândăul ca fiind cel mai fricos. Dacă în cărți se spune că iepurele fuge și de umbra lui, eu am avut norocul să stea la poză, aproape de mine, minute în șir. În schimb, popândăul abia scoate capul din vizuină, ca un ghiocel plăpând, și e în stare să stea extrem de mult timp nemișcat dacă simte pericol în jur.
Corcodeii mi se par cei mai grijulii pentru că mă fascinează cum mama își cară puii în spate când sunt mici.
Ritualurile de împerechere iarăși sunt un spectacol și fiecare specie are unul anume: prigoriile își aduc albine în dar, pescărașii albaștri aduc un peștișor pe care îl izbesc până moare (nu am zis că nu au și ele damblalele lor), piciorongii au un dans de împerechere spectaculos, cu ciocurile împreunate. Știu și că ciocîntorsul apelează la trucuri și face pe actorul când un atacator se apropie de zona de cuibărit: se dă rănit, șchiopătează și îi distrage atenția. Și, cum o pasăre rănită e o pradă mai ușoară, inamicul uită de cuib și de puișori și se îndreaptă către el.
De ce aventuri sau întâmplări spectaculoase ai avut parte prin țările mai îndepărtate, Cuba, Canada?
Iepurele si fazanul au fost experiența mea cea mai faină. Eram în Cehia și vânam mori de vânt, rapiță, texturi, biserici și, într-o dimineață, m-au trezit păsărelele pe la 3. Au insistat așa mult cu gălăgia, că la 4 m-am ridicat din pat și am plecat pe câmp să caut iepuri. Am găsit mulți, dar nicio emoție. Pe la 7 dimineața, în spatele unei tufe de rapiță, a apărut un fazan și, cât timp îl pozam, a venit iepurașul chiar lângă el, și s-au așezat spate în spate, de parcă s-ar fi certat. E fotografia care îmi aduce mereu aminte cât de mult noroc am câteodată! :))
În Canada, în High Park, veverițele negre erau atât de cuminți și obișnuite cu prezența umană, încât îmi mâncau din palmă și mă lăsau să le creez ce set-up vreau eu - în fiecare zi le mai duceam câte un morcov, o floare, o alună… Le cream decorul și așteptam reacțiile lor. Mi-a plăcut să mă joc de-a regizorul.
În Cuba sunt peste 100.000 de flamingi, 12 luni pe an. În mod normal, fotografii caută să aibă în cadru multe personaje și să poată alege dintre ele. Eu voiam portrete cât mai minimaliste, iar la Rio Maximo păsările erau claie peste grămadă. Mi-a fost aproape imposibil să prind ceva decent dar, cu răbdare, am reușit - și chiar am transformat imaginea în coperta cărții „Emoții”.
În Scoția, în Treshnish Isles, pufinii erau așa de mulți, de cuminți și de obișnuiți cu vizitatorii, încât atunci când doi dintre ei s-au luat la harță, am pus mâna pe ei să-i despart. A fost magic momentul și-mi cer iertare că m-am băgat, dar nu m-am putut abține :))
Ursul a fost un alt noroc, după doar două zile de căutări. După mai mult timp petrecut prin observatoare, încercând să obțin un cadru decent, am hotărât ca de data asta să o iau la pas prin pădure, alături de un paznic de vânătoare. A doua zi, știindu-le traseul, am reușit să-l surprind pentru câteva clipe, până să își continue drumul spre dreapta. Îți e frică de urs când îl întâlnești din întâmplare, nu când îl cauți :)
Ce animal sau pasăre e cel mai greu de fotografiat?
Păi, toate cele pe care nu le-am prins încă :)) Iar în topul lor se află râsul și lupul, care sunt incredibil de greu de văzut și, evident, de fotografiat. Dacă vorbim despre păsări, atunci răpitoarele mi se par cel mai greu de surprins așa cum îmi doresc eu, și nu pe cer sau printre crengi.
Dacă poți alege una dintre fotografii și să o descrii, să ne spui pe scurt povestea ei…
O să spun mai degrabă o poveste la poveste. Eram în Scoția, căutam să fotografiez vidre într-o zi mai ploioasă decât celelalte, când cerul nu mai voia să se oprească, iar vidrele nu aveau chef să iasă din vizuină. Am plecat ofticat, mai ales că era ultima zi acolo. Dar, în drumul spre mașină, mi-a ieșit un măcăleandru. În țară nu reușisem să am un cadru bun cu el și recunosc că nici prea des nu ne-am întâlnit, iar gândurile astea mi-au dat energie. Am uitat de vidră și am stat aproape de el, mai ales că nu se ferea de mine. Câteva ore, micuțul ăsta portocaliu a făcut du-te-vino prin ploaia interminabilă, căuta mâncare și o ducea puiuților din streașina unei case. Pentru mulți, poate nu e un moment de ținut minte, dar m-a impresionat tăria, rezistența și neoboseala lui și mă emoționa de fiecare dată când se așeza pe gard pentru un moment de respiro. Părea trist, abătut și am presupus că se gândea la cum să mai găsească viermișori pentru pui. Imaginea lui în ploaie, cu capul puțin plecat, m-a făcut apoi să caut cât mai multe informații despre el. Și atunci am găsit o legendă minunată, care l-a făcut un erou în ochii mei.
Legenda spune că Dumnezeu a creat măcăleandrul și l-a numit „gușă roșie”. Nu i-a dat
nicio pană roșie, dar i-a spus că trebuie să o obțină de unul singur. Atunci măcăleandrul a iubit cu patimă, a cântat cu foc, a luptat cu ardoare - toate, în speranța că gușa i se va colora. În zadar. Până în ziua când l-a văzut pe Iisus răstignit pe cruce. Atunci, plin de milă, a zburat în fugă și i-a scos cu ciocul un spin ce îi străpungea fruntea. Iar picătura de sânge i-a curs pe piept și i-a înroșit penele.
Care e cea mai fotogenică pasăre?
Fără să mă gândesc de două ori: egreta mică. O pasăre de un alb imaculat, cu gâtul lung (dar nu atât de lung cât al egretei mari), cu lorumul galben care devine mov în perioada de curtare, cu penele de pe ceafă asemenea unor agrafe de gheișă. E o pasăre elegantă, liniștită, grațioasă, iar atunci când adie vântul, penele ei se transformă într-o rochie spectaculoasă.
Zi-ne mai multe despre albumul fotografic pe care urmează să îl lansezi. Pe ce criterii ai ales fotografiile, la ce să ne așteptăm?
Îmi doresc să transmită emoție, iar ăsta e și cel mai important criteriu după care selectez fotografiile. În primul rând, trebuie să-mi transmită mie o anumită stare, să o pot apoi descrie în cuvinte, într-o scurtă povestioară care însoțește imaginea, iar apoi, tot acest pachet, să transmită emoții celor care îl vor răsfoi. Nu e ușor, pentru că arta e ceva extrem de subiectiv, dar sper să reușesc să mișc ceva în oameni.
Care ar fi mesajul tău pentru cei care nu apreciază îndeajuns păsările și animalele?
Să deschidă ochii și să ciulească urechile. Recunosc că înainte să descopăr păsările, credeam că toate sunt maro, gri sau negre - așa se vedeau de departe. Cred că nu mai are rost să spun ce surpriză am avut apoi. Și încă am, de fiecare dată când descopăr o specie nouă, e la fel de mare uimirea. Recunosc și că nu știam că există marmote la noi în țară, credeam că doar în Elveția învelesc ciocolata. În concluzie, să privească în jur, pentru că viața sălbatică e fascinantă!
Cum vezi în general arta fotografică, prin prisma multelor platforme de social media, unde se postează cantități imense de fotografii?
Asta e o întrebare grea. Ne strică social media: pe noi și, mai ales, percepția noastră. Ne face superficiali și confuzi. Pe de altă parte, e greu să nu o băgăm în seamă și să fugim de ea, pentru că asta e realitatea. Așa am ales și eu să fiu prezent acolo, să încerc să fiu constant și să țin pasul cu noutățile. E greu și obositor, dar e modul prin care fotografiile mele ajung la oameni. De asta, am mari emoții pentru ziua de joi, când voi avea vernisajul. E prima întâlnire face to face cu cei cu care până acum am vorbit doar prin mesaje sau comentarii. Nu știu dacă vor veni, dacă sunt dispuși să dedice atâta timp unei expoziții, să piardă ore în trafic. Dar m-aș bucura să o facă și să schimbăm emoții unii cu alții.
