Spre poezie se duce când lucrurile nu-i merg bine, tot poezia este și limbajul prin care se lasă văzută așa cum este. Există încă multă rușine în a fi vulnerabil în societatea românească, și tocmai ăsta a fost pariul pe care poeta Cătălina Stanislav l-a făcut cu ea însăși când a debutat cu volumul ”Nu mă întrerupe”. L-a scris când era departe de casă, din teamă și singurătate, dintr-o realitate pe care nu o putea împărți cu nimeni la acel moment.
Cătălina este din Sibiu, a absolvit Facultatea de Litere și are un masterat în Studii de Gen la Utrecht University. Această experiență academică a învățat-o să se poziționeze corect în textele sale, chiar dacă s-a confruntat uneori cu diverse temeri și revolte sau cu microagresiuni, ca femeie și scriitoare.
”Încă nu există o înțelegere la nivel mai larg pentru eforturile pe care le depun multe dintre noi ca să poată să scrie, ca să aibă timpul ăla și camera aia doar pentru ele. Sau pentru cât de greu e să te expui dacă ești scriitoare queer sau trans într-un spațiu ca România”
Vorbim în cele ce urmează cu poeta Cătălina Stanislav despre procesul de scris, poezie și egalitatea de gen în literatura contemporană românească.
Din biografie, pe scurt
M-am născut și am crescut în Sibiu. E un oraș în care mă simt mai confortabil acum, dar multă vreme am visat să locuiesc altundeva, oriunde altundeva și am și încercat de câteva ori, dar m-am tot întors, pentru că așa s-au așezat lucrurile. În timpul facultății, am plecat cu burse Erasmus în Porto și apoi în Edinburgh și m-am îndrăgostit de ambele. În Edinburgh mi-am și dorit foarte tare să rămân, dar nu am reușit să găsesc nicio variantă atunci. În România am studiat literatura, iar apoi am plecat la un master pe studii de gen în Olanda. Din Olanda m-am întors acum doi ani și de atunci viața mea s-a schimbat destul de mult. Am reușit să scriu din nou, pentru că m-am oprit câțiva ani, am publicat o carte, am început să învăț să fac lucrurile cu mai puțină teamă și mai puțină reținere. Cu toate astea, încă nu simt că sunt în locul potrivit 100%, nu prea știu care ar fi ăla, dar probabil că voi afla curând.
Începuturile în poezie
Eu am început să scriu proză, de fapt, nu prea știam foarte multe despre poezie. Eram în clasa a10-a sau a11-a când am descoperit ceea ce era pe atunci cenaclul Zona nouă, un grup de oameni care scriau și se întâlneau săptămânal. Mi-am făcut curaj să merg și eu. Inițial am mers doar ca să-i ascult și îmi amintesc că eram total pierdută. Nu avusesem absolut niciun contact cu poezia română contemporană până atunci. Am citit și eu, într-un final, niște poeme în proză sau niște proze foarte scurte, nu era foarte clar. Îmi amintesc că nu am primit neapărat un feedback bun și am plecat acasă absolut distrusă. Am revenit peste câteva săptămâni, după ce am citit o carte scrisă de o autoare din Rusia, pe care nici n-am mai citit-o de atunci și despre care nici nu am mai auzit de atunci. Votca-Cola se numea cartea, de Irina Denejkina. Era o carte de proză scurtă care mi-a marcat perioada aceea atât de puternic încât am scris o bucată de proză fix în genul Irinei Denejkina și m-am dus cu ea la cenaclu. Am primit feedback-ul de care aveam nevoie să continui, dar în continuare nu știu cum am ajuns, de fapt, să scriu poezie.
Prima ta poezie
Sincer, nu îmi amintesc exact care a fost prima-prima, dar îmi amintesc că scriam aceste poeme-scrisori dedicate lui Lori Maddox, un groupie faimos despre care îmi plăcea să citesc în adolescență. Și cred că mă ajuta forma asta epistolară, pentru că mi se părea că scriu pentru cineva anume și atunci îmi era mult mai ușor. Am reușit și să închid acest ciclu de poeme când un prieten din Scoția m-a auzit citindu-le la o lectură pe care am avut-o acolo și mi-a propus să scoatem o broșură de poeme la o micuță editură din Edinburgh de care se ocupă el, If a Leaf Falls Press. Au ieșit în număr limitat, doar câteva, dar pentru mine a însemnat foarte mult că am reușit să le las cumva să iasă în lume.
Cum s-a schimbat relația ta cu poezia și cuvintele
Acum, după anii ăștia în care am scris doar poezie, chiar îmi doresc foarte tare să scriu proză și am și început (foarte vag și foarte încet) să lucrez la ceva. Relația mea cu poezia rămâne aceeași, more or less, tot spre ea mă întind când nu sunt bine, tot spre ea mă întind când simt că nu merg lucrurile foarte bine în orice aspect al vieții mele.
Tabieturi de scris
Nu prea am tabieturi. Aș vrea să am. Aș vrea să am o rutină și să fiu puțin mai disciplinată, pentru că realmente mereu am disprețuit această imagine boemă de haos oarecum organizat pe care o au poeții, dar, din păcate, chiar exist constant într-un haos organizat, nu am absolut niciun fel de rutină. Îmi place să scriu în liniște, nu prea lucrez/scriu cu muzică și mă concentrez destul de greu, așa că îmi place să scriu în locuri în care e liniște.
Cine citeste prima dată ce scrii nou
Prietenele mele apropiate, Ilinca, Ania și Deniz.
Cât de mult îți editezi poeziile
Obișnuiam să nu editez foarte mult, dar am descoperit, când lucram la volum, că îmi place foarte tare procesul de editare. Când lucram la „Nu mă întrerupe”, mă liniștea foarte tare peste zi să mă gândesc că seara, înainte de culcare, pot să mai editez puțin la volum. N-aș ști să zic cât am editat, știu doar că dacă nu reușeam să scriu nimic în ziua aia, dar reușeam să mai trec prin texte scrise și să mai mut 2-3 cuvinte sau să tai versurile diferit, eram mulțumită.
Între autobiografie și ficțiune în poeziile tale
Mereu mi-a plăcut ficțiunea autobiografică și citesc mult în zona asta, chiar și disertația mea a fost despre asta. Nu aș putea să spun cât e autobiografie și cât e ficțiune, pentru că asta e, pentru mine, farmecul acestui gen, dar e suficient de ficționalizată, deși chiar pornește de la suferința mea reală în urma despărțirii de partenerul meu cu care am fost timp de 7 ani.
Vulnerabilitate, erotism și viață necosmetizată transpuse în poezie
Literatura pe care o citesc e liberă și necosmetizată, cred, probabil că și asta mi-a dat curaj să scriu în felul ăsta. Mă gândesc acum la poete care m-au format pe mine, ca Hera Lindsay Bird, Ariana Reines sau Emily Berry. Îmi place mult să fiu vulnerabilă în ceea ce scriu, să existe o doză de rușine, să fie transparent totul. Poate pentru că sunt gemeni și tind să overshareuiesc. Glumesc, dar îmi place mult să mă gândesc la relația dintre literatură și rușine. Pentru că există multă rușine în a fi vulnerabil și ăsta e un fel de pariu pe care l-am făcut eu cu mine când am debutat cu „Nu mă întrerupe”.
Procesul de creație a volumului „Nu mă întrerupe”
A durat câteva luni să îl scriu și am început să îl scriu din teamă și singurătate, dar și dintr-un loc al resemnării și al unui nou început. Eram departe de casă și trebuia să mă obișnuiesc cu o realitate pe care n-o mai împărțeam cu cineva și scrisul mă ajuta. A prins contur fără să îmi dau seama și probabil pentru că nu mi-am propus să scriu o carte atunci când am început să scriu primele poeme, pentru că nu am pus nicio presiune pe mine în sensul ăsta, volumul s-a materializat foarte organic. M-am temut mult timp că n-o să se vadă firul roșu din el, până mi-am dat seama că el poate fi diferit pentru fiecare cititor. Poate fi un portret al unei fete care s-a trezit singură din nou într-o lume a microagresiunilor de gen sau poate fi o documentare a unei despărțiri, a unui sfârșit de mare iubire.
Reacțiile celor care ți-au citit cartea
Sunt extrem de recunoscătoare și mă bucură foarte tare când îmi scriu oamenii pe diverse platforme de socializare că mi-au citit cartea și le-a plăcut. Nu am prea primit, din fericire, reacții negative până acum și mă copleșesc și emoționează în continuare foarte tare mesajele pe care le primesc de la oameni.
Cel mai neașteptat feedback
Mă așteptam ca această carte să fie bine primită de persoane de gen feminin care sunt de o vârstă apropiată mie și mă surprinde mereu (într-un mod plăcut) când primesc reacții de la bărbați ale căror vieți și experiențe sunt probabil total diferite de ale mele.
Cum te-a ajutat masterul făcut la Utrecht
La Utrecht am învățat să mă poziționez atunci când scriu, să scriu dintr-un loc din care se vede că îmi înțeleg privilegiul și încerc cât mai mult să fac asta. M-am confruntat și eu cu microagresiuni de tot felul, ca femeie, ca scriitoare. M-am confruntat și cu teama de a nu lăsa să se înțeleagă că mă victimizez sau că îmi plâng de milă și de multe ori tac pentru că nu e momentul să „fac scandal” și știu că asta e greșit, dar nu e întotdeauna simplu să îți revendici drepturile.
Egalitatea de gen în literatura contemporană românească
Mă bucură și îmi dă speranță că s-au format în ultimii ani spații sigure pentru persoanele marginale, că începe să se coaguleze o lume în care încearcă să se ridice nivelul de conștientizare vizavi de sexism, clasism și rasism. Eu pot să vorbesc acum doar de ce se întâmplă în lumea culturală, care, evident, beneficiază de niște privilegii și sunt conștientă că lucrurile în continuare stau dureros de diferit în afara acestei bule. Dar mă bucur că putem vorbi astăzi despre literatură queer în România, de exemplu, sau că există grupări și proiecte ca Cenaclul X sau Literatură și Feminism, sau premiile „Sofia Nădejde” dedicate literaturii scrise de persoane care se identifică drept femei.
Provocările unei scriitoare în societatea actuală
Aici pot vorbi doar din experiență personală, pentru că nu vreau să vorbesc în numele altor femei, dar cred că cea mai mare teamă pentru mine e să nu fiu minimizată. Pentru că atâta timp femeile au fost „muze” și poezia era despre noi, nu era scrisă de noi. În general, cred că încă nu există o înțelegere la nivel mai larg pentru eforturile pe care încă le depun multe dintre noi ca să poată să scrie, ca să aibă timpul ăla și camera aia doar pentru ele. Nu e cazul meu, normal, dar sunt atâtea autoare pe care le admir care și lucrează, și scriu și sunt și mame, de exemplu. Sau pentru cât de greu e să te expui dacă ești scriitoare queer sau trans într-un spațiu ca România.
Cum a schimbat online-ul lumea poeziei
În primul rând a făcut-o mult mai accesibilă. Apoi cred că prin faptul că totul se întâmplă online e și mult mai simplu să se creeze efectiv rețele de poezie și de scriitori care comunică între ei. În afară de asta, mi se pare extraordinar că există atât de mulți booktuberi și că există booktok și că sunt bookvloggeri talentați care formează comunități în jurul cititului. Știu că se zice că generația asta nu citește, dar cred că citește la fel de mult, dacă nu mai mult, doar că sub alte forme.
Efectele social media asupra ta
Personal, stau prea mult pe social media, dar totuși nu am niciun fel de gând de a reduce timpul pe care îl petrec online. Îmi place că se formează comunități mai ușor pe internet și e mai ușor să simți că aparții.
