[Din spatele textului] Magda Grădinaru: Mi-am dorit să fac jurnalism din zilele Revoluției, eram copil și mă uitam la televizor cu bunica mea, care își căuta fiul de la București în imagini

“Cutremurul e la tine”, i-au zis colegii din redacție când s-au clătinat mesele. Magda Grădinaru a intrat în lumea presei cu un breaking news. Primele materiale pe care le-a scris au fost despre educație, un subiect fierbinte la noi de mulți ani. Își amintește că voia să arate atunci distanța dintre lumea profesorilor, care protestau în stradă, și cea a liderilor de sindicat, care se perindau pe la televiziuni. Deși a interpretat corect contextul, a editorializat o știre. A greșit, dar a învățat din experiența asta, iar astăzi, înainte de a scrie un editorial, se întreabă dacă servește interesului public.

Când lucrează la un nou text, acordă cel mai mult timp documentării. Urmează interviul, în care spune că intră în frenezia unui dialog cu omul din fața sa, din care vrea să ia cât mai mult. Nu își rescrie niciodată materialele, dar are impulsul de a strecura la finalul unui interviu întrebările nepuse.

”Unii răspund imediat, cum s-a întâmplat cu Amos Oz, care m-a sunat pentru a stabili o oră de interviu. Pentru alții duc adevărate lupte, deschid fronturi – ca să ajung la Bill Browder, inițiatorul Legii Magnițki, am scris peste 20 de e-mail-uri, până când mi-a răspuns el ușor amuzat: Sunt obișnuit să fiu vânat, sunteți un vânător bun”

Care este procesul de lucrul la un text nou, prin ce etape trece o poveste înainte de forma finală? Cine mai citește materiale scrise lungi și cum poate supraviețui jurnalismul scris în era podcasturilor? Ne-am gândit să aflăm direct de la cei care scriu pentru diverse publicații de print sau online.

Pentru început, am vorbit cu Magda Grădinaru despre cum își alege subiectele și cum le documentează. Magda este jurnalist la Spotmedia.ro, unde semnează două rubrici, ”Spot on Europe” și ”Intelectuali față cu istoria”.

Istoricul tău în presă

De fapt, regretul meu cel mare e că nu am făcut presă scrisă tradițională, adică nu am scris la ziar, nu am așteptat să iasă paginile din tipar, ci am intrat direct în presa de agenție, la NewsIn, care era în acea vreme parte a trustului Realitatea-Cațavencu. Redacția, care rămâne pentru mine vârsta de aur a profesiei pe care o practic și la care e mult prea târziu să renunț, mă definește deja intelectual, dincolo de pasiune, era în aceeași clădire cu redacțiile Cotidianul și Idei în dialog. Am ajuns însă în zilele de debut ale agoniei care vor marca traseul presei de atunci și până acum.

În scurt timp, Idei în dialog avea să se închidă, în vreme ce Cotidianul mai există, nu știu cu ce statut juridic, într-o formă complet diferită editorial în online.

Am ajuns așadar, în redacția NewsIn, al cărei director era Cosmin Popa, atunci, ca și acum, unul dintre cei mai lucizi istorici pe care îi avem, în vreme ce Adelina Rădulescu era redactor-șef. Rămâne până azi un privilegiu și un noroc că primele mele ședințe de sumar au fost cu jurnaliști de acest calibru, nu doar profesional, ci și uman, intelectual, moral și tind să spun chiar estetic deopotrivă. Pentru că totul era îngrijit, de la subiectele pe care le propuneam până la discuțiile de la țigară.

Aveam două ședințe de sumar pe zi, cea de dimineață, în care trasam subiectele și ne gândeam cum putem potența o temă mare între secții și cea de seară, în care vedeam cum s-au așezat subiectele noastre, cum pot fi împachetate, încât să livrăm nu doar știre separată, ci și analiza de context, și în care stabileam cum să facem follow-up, să nu lansăm o știre și apoi să nu ne întoarcem la ea, pentru a vedea cum au răspuns autoritățile, de pildă. Dar la fiecare ședință de sumar simțeam sabia deasupra capului, umbra lui Sorin Ovidiu Vîntu și a delegitimării pe care moguliada o aducea presei. Știam cu toții că e o chestiune de timp până când și agenția urma să fie sugrumată, deturnată de la mizele jurnalistice, dar asta ne dădea multora dintre noi o încrâncenare de a ne face fără rest meseria.

Când NewsIn a fost confiscată editorial, am demisionat la câteva ore după ce demisionaseră și Cosmin Popa și Adelina Rădulescu, împreună cu alți jurnaliști ai agenției.

Am încercat să fac altceva, să mă îndrept exclusiv spre comunicare, dar mă trezeam sunând câte un fost coleg, să îi dictez o știre la telefon. Sau era meu sunată de un fost reporter, deja în altă redacție, dar care mă suna în virtutea obișnuinței, și începea să-mi povestească o știre.

După NewsIn au urmat două televiziuni, Realitatea și Digi24, unde am fost editor și producător, apoi, pentru o foarte scurtă vreme, Televiziunea Română. Au fost experiențe bune, în pofida unor coliziuni editoriale și au marcat cumva momentul în care am făcut trecerea și spre politic. Între aceste momente am mai scris pe ici, pe colo. După TVR, am cochetat măcar cu gândul de a-mi face ieșirea din presă, deja colegii mei de generație renunțau unul câte unul la presă, se întorceau la studii, își alegeau profesii mai așezate și în care se simțeau mai relevanți. Dar nu am plecat și ratând acel nou moment zero :), cred că m-am mutat în moara mea de vânt jurnalistică.

Am avut iarăși noroc, am lucrat o vreme la News.ro, o întoarcere așadar la presa de agenție și atunci când am plecat, pentru că simțeam nevoia unor subiecte mai ample, mai pregătite, or, presa de agenție nu îți lasă spațiu pentru așa ceva, am păstrat o colaborare cu agenția și am publicat unele dintre interviurile pe care le iubesc și acum, chiar și când mă uit critic: cele cu Ismail Kadare, cu Amos Oz, cu Neagu Djuvara. Și le datorez șefilor de acolo, de la Orlando Nicoară la Dana Curcea, continuitatea și iarăși privilegiul de a putea publica interviuri ample. Asta înseamnă și lungi și a fost un pariu câștigat.

Am ajuns în anii din urmă în echipa Ziare.com, devenită între Spotmedia.ro și am regăsit aici, ca un semn, ședințele de sumar. Semnez acum două rubrici, una este de afaceri europene, Spot on Europe, cealaltă fiind de context și explicare – Intelectuali față cu istoria, o umbrelă pentru dialoguri larg culturale, societale, cu scriitori, istorici, oameni care se pricep și ca atare se cuvine să le dau microfonul, pentru a nu trăi permanent în acest zgomot de fond de cele mai multe ori manipulat, în care știrile de can-can, jurnalismul de linșaj și părerismul social-media par că ocupă tot ecranul.

De ce ai ales jurnalismul ca meserie

Prima motivație trebuie să fi fost una romantică, mi-am dorit să fac jurnalism din zilele Revoluției, eram copil și mă uitam la televizor cu bunica mea, care își căuta fiul de la București în imagini. Apoi i-am descoperit pe Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, și încă am acest obicei de a mă verifica la câte un material printr-o întrebare cumva intima: Ce ar spune, ce ar scrie Monica Lovinescu?

Jurnalismul răspunde în primul rând nevoii mele de a înțelege corect, de asta probabil țin la două forme de presă: interviul (dar nu cel de personaj, pentru care s-ar putea să nu am talent) și jurnalismul explicativ.

Cum îți alegi subiectele

Sunt subiecte pe care mi le pune pe masă istoria, să spun așa, cum este acum războiul dus de Rusia în Ucraina. În prima zi de război, i-am sunat pe Gabriel Liiceanu, pe Mark Galeotti, pe Andrei Pleșu, pe Thierry Wolton și apoi s-au adunat mulți istorici, intelectuali, și i-am mobilizat pentru câteva interviuri fulger care să explice tot contextul: istoria Ucrainei și mai ales narațiunile false ale Rusiei despre Ucraina.

Am făcut inteviuri despre Holodomor, marea înfometare a țăranilor ucraineni instrumentată de Stalin, una dintre cele mai abominabile dezertări ale unui regim totalitar de la umanitate, despre confiscările de după destrămarea URSS, despre Maidan. Am făcut câteva interviuri cu scriitori ucraineni, cu Serhîi Jadan, una dintre vocile literare și sociale mari ale Ucrainei în identitatea ei post-sovietică - Serhîi e în Harkiv astăzi -, cu Iuri Andruhovici. A fost important ca această temă atât de mare să fie așezată din primul moment pe temelii corecte.

Și sunt subiecte pe care le descopăr citind – cum a fost cartea lui Heather Dune Macadam, despre primii duși la Auschwitch, cele 999 de femei tinere. A fost pentru mine o revelație, pentru că, iată, chiar și după atâta timp și atât de multe cărți, filme, mărturii despre Holocaust, încă există lucruri de spus, chipuri ale traumei de revelat. Am făcut apoi interviu cu ea și a fost un interviu citit. La fel au fost cele două interviuri cu Slavenka Draculic, o Hannah Arendt a spațiului balcanic, care, după ce a participat la procesele de la Haga ale criminalilor din războaiele iugoslave, a scris una dintre cele mai cutremurătoare cărți, ”They could never hurt a fly”, despre băieții din sat, vecini buni, copii buni, care, peste noapte, au devenit violatori și criminali de război.

În viața lor normală nu ar fi ucis o muscă și iată-i în sinistrele tabere de viol bosniace! Alăturarea asta, bine și rău în același om, m-a urmărit toată etapa de maturizare, pentru că am început-o, ca mai toți din generația mea, cu literatura de carceră comunistă și cu întrebarea asta: “Eu, dacă aș fi trăit în comunism, aș fi rămas dreaptă sau aș fi devenit un turnător?”. Ne repartizăm de regulă în rol pozitiv și vrem să nu credem ce-i mai rău despre noi, dar atunci cum e posibil ca un torționar – cel din Grossman – să fie un tată bun acasă?
Răspunzând, mi-am dat seama că mă atrage umanitatea, adică aceste subiecte, fețe ale subiectelor care ne testează umanitatea sau ne-o îmbogățesc.

Cum folosești practic toată teoria învățată în școală

Prima mea facultate a fost cea de Filosofie și am ieșit din facultate cu câteva instrumente, dincolo de cunoștințe: să pot selecta textele legitime dintr-o librărie/bibliotecă și, prin extensie, să pot selecta informațiile folositoare și veridice și să sintetizez fără să renunț la informații și context.

Primul tău material scris

Prima știre de agenție a fost cea despre un cutremur. Aveam cinci minute de redacție, masa a început să se clatine și colegii s-au ridicat să-și ia o cafea, spunându-mi: “Cutremurul e la tine”. Așa că am început cu un breaking news. Nu aș ști să pun degetul chiar pe primul material, ar putea să fie unul despre educație, și atunci, și acum, eram într-o frenezie reformatoare care rata conținutul, beneficiul copilului, calitatea, și atunci, și acum, discuția finală era cea despre bani și salarii. Erau proteste ale profesorilor și știu că am scris că, în vreme ce profesorii sunt în stradă, liderii de sindicat se plimbă de la o televiziune la alta. Voiam să arăt distanța dintre cele două și mai ales reprezentarea viciată. Am fost muștruluită atunci, pe drept cuvânt, pentru că editorializasem o știre. Interpretarea mea era corectă, dar nu era locul ei într-o știre, ci într-un editorial.

A fost o lecție bună pentru mine și acum, când scriu editoriale, mă întreb întotdeauna dacă servește interesul public grila mea de lectură a unui eveniment sau dacă nu. În funcție de asta, aleg dacă să scriu eu o analiză ori un comentariu, dacă mai degrabă pun întrebările de interes public și altcineva trebuie să răspundă.

Cele mai citite materiale de până acum

Dacă vorbim doar despre numere, cel mai citit material a fost un editorial scris pe Ziare.com, în seara în care a fost ucisă Alexandra Măceșan, ”Nepoții, pilele și mediocrii”. Nu sistemul, ci oamenii au ucis-o pe Alexandra și nimeni nu e la adăpost. E un text furios, unul dintre momentele în care vezi clar că suntem în țara asta pe cont propriu, cu patriile noastre din balcon, cum le spune Gabriel Liiceanu, și mai degrabă încercăm să ocolim statul, pentru a ne proteja. Au fost peste 500.000 de citiri, dar e vorba despre un val emoțional.

Citite au fost și interviul cu Ismail Kadare, un interviu aventuros, în care am vorbit despre Balcani și despre mediocritatea dictatorilor, iarăși un paradox: cu cât sunt mai mediocri, cu atât sunt mai temuți și sistemul lor politic e mai opresiv, și interviul de săptămânile acestea, cu istoricul francez Thierry Wolton. Acesta din urmă atinge o veche temă, din care nu mai ieșim, trăim în aceeași paradigmă de ieșire dintr-un comunism care ne-a luat atâtea și totuși nu putem regla conturile cu el, nu pentru că suntem un popor mai slab decât altele, ci pentru că polarizările, resentimentele, fragmentele de adevăr convin politic. O parte din interviul cu Wolton, cea care privește felul în care planul KGB a reușit în România în 1989, s-a rostogolit imediat în online.

Așteptările cu care pornești în documentarea și scrierea unui nou material

În primul rând, să am timp să fac documentarea. Apoi, să nu ratez nimic esential și să nu înlocuiesc curiozitatea cu vanitatea. Să nu spun în întrebări ce știu eu. Să iasă măcar o știre temeinică din analiză, din interviu, chiar și din cele care par anoste la prima vedere. Cei care citesc să rămână cu ceva, chiar dacă e vorba și doar despre un termen nou.

Procesul tău de lucru. De la idee, la forma finală a materialului

Cea mai mare felie o aloc documentării. Citesc, o carte mă trimite la alta, comand cărți pe Kindle, caut documente, îmi fac notițe, îmi trimit mesaje pe telefon cu câte o idee, un unghi de abordare, o întrebare. Apoi, când îmi dau seama care e drumul și care sunt întrebările de deschidere, caut oamenii cu care vreau să fac interviu. Unii răspund imediat, cum s-a întâmplat cu Amos Oz, care m-a sunat pentru a stabili o oră de interviu, sau cu profesorul de studii de război de la King’s Colleger, Ofer Fridman, o rara avis în presă, care mi-a răspuns în câteva minute: Ok, să facem interviul acum! Pentru alții duc adevărate lupte, deschid fronturi – ca să ajung la Bill Browder, unul dintre inamicii publici ai lui Putin, inițiatorul Legii Magnițki, am scris peste 20 de e-mail-uri, diferitelor persoane din companiile lui Browder, până când mi-a răspuns el ușor amuzat: Sunt obișnuit să fiu vânat, sunteți un vânător bun.

Apoi fac interviul. De fiecare dată, deschid cu altă întrebare decât cea notată și toate celelalte cad, ca într-un castel de cărți. Și intru în frenezia și bucuria unui dialog din care aș vrea să iau cât mai mult.
Nu rescriu niciodată, niciun text. Îl scriu și, dacă nu e vorba de o știre care trebuie dată imediat, las o mică pauză și apoi îl recitesc. Dacă e vorba despre un interviu, am impulsul de a strecura întrebările nepuse la final.

Ce implică o documentare bună. Tu cum îți documentezi materialele

În primul rând, mă debarasez de prejudecăți și de jumătăți de drum. Dacă fac o documentare, pentru că am spaimă de ridicol, atunci trebuie să o fac cât mai completă. Și mereu descopăr pe ultima sută de metri încă ceva de citit. La interviul cu Ismail Kadare, pe care l-am făcut la Paris, în locuința lui, pentru că doar atunci aș fi putut, eram cu familia în vacanță și știam că nu se va repeta curând, am descoperit în libăria din Paris trei cărți necitite, toate de non-ficțiune. Le-am cumpărat și am stat în camera, să le citesc. Mi-era ciudă că nu avusesem acces la ele înainte.

Interviul a ieșit minunat, l-am înregistrat pe telefonul copilei mele, al meu tocmai murise, cu o trupă coreană pe folia telefonului. Am stat două ore cu el, ne-am uitat la jurnale de știri în albaneză și când ne-am găsit subiectul, mediocritatea comunistă, totul s-a construit ca dialog. I-am făcut poză cu telefonul și i-am explicat că nu mai lucrez nicăieri cu carte de muncă, dar sigur voi publica interviul.

Ce faci cu materialul brut

De cele mai multe ori, aș vrea să trec peste transcriere. Nu tai părți din interviuri, pentru că ele chiar sunt în context și curg ca dialog. Pentru că în ultima vreme fac interviuri și în format video, transcrierea este acurată.

Cel mai important atunci când scrii despre oameni

Povestea. Dacă vorbești suficient cu un om, el îți va spune la un moment dat o poveste, care este una dintre poveștile esențiale ale vieții lui. În ultimul interviu pe care l-am făcut, Neagu Djuvara mi-a spus două astfel de povești: moartea tatălui, de gripă spaniolă, și iubirea de la 16 ani, pentru o franțuzoaică, o iubire platonică, rămasă ca marele rest al vieții lui.

Ce te-a ajutat să devii un jurnalist bun

Ce mi-a spus Nora Iuga: eu am devenit poet bun, când am început să tai. M-au ajutat interviurile, m-au făcut să muncesc să încap în întrebările mele, fără a scrie teze întregi.

Lucrul cu îndoielile

Mă verific întâi cu mine, apoi apelez la cine se pricepe mai mult la tema în culpă. Întreb.

De ce crezi că te citesc oamenii

Contextul, explicația și prim-planul pe care îl dau celor care trebuie să se audă, în funcție de anumite teme.

Atributele unui material bine scris

Trebuie să aibă o poveste, oricât de clișeic sună, un titlu bun, dar care să nu facă rabat de la calitate, cititorii simt imediat dacă încerci să le vinzi de dragul vânzării, și o rețea care să-l distribuie, dacă vorbim despre social-media.

Rolul poveștilor despre oameni și faptele lor

Puterea exemplului este confirmată mereu. Atunci când oamenii află despre victoriile în bine ale altora, încep să se simtă relevanți. Asta e marea nevoie a omului, să fie recunoscut, să aibă relevanță, să conteze ceea ce el face. Eu scriu astfel de povești tocmai pentru a echilibra agenda. Am spus și la începutul acestui interviu: can-can-ul, răul, calitatea inferioară, linșajul fac mult zgomot și sunt speculate, dar soluția nu e să te retragi în patria din balcon, ci să vorbești și tu. Publicul din România nu este unul inferior, resping această paradigmă, dar poate fi unul ignorat, unul care nu se simte reprezentat nu doar politic, iată, ci și jurnalistic, societal, cultural.

Supraviețuirea jurnalismului scris în vremea podcasturilor

Ăsta a fost pariul meu și eu cred că e câștigat, atâta vreme cât textele lungi aduc informații și sunt scrise pentru a fi citite, nu pentru vanitatea vreunui jurnalist.