Ioana Bogdana era într-a 9-a când a ajuns prima dată la Super, Paul Dogioiu era într-a zecea. Amândoi au trecut prin mai multe etape de creștere în relația lor cu festivalul, până la transformarea lui într-un ONG. ONG-ul Super înseamnă dezvoltarea unei comunități strânse și realizarea unor proiecte importante, alături de festival. De la Super-Ambasadori (prezenți în 20 de orașe din țară) și programul de educație cinematografică „Zero la Purtare” (care se întâmplă timp de 6 luni pe an) până la atelierele de educație prin artă (de poezie, film, jurnalism, fotografie).
Festivalul este acum un ONG, cu activitate pe tot parcursul anului, și beneficiază de facilități, precum un sediu și parteneriate de lungă durată cu sponsori și organizații din societatea civilă. Sper că aceste schimbări înseamnă că marele nostru vis, de a forma următorii manageri culturali adolescenți care pot prelua Super, care să îl țină constant în forma lui cea mai relatable pentru colegii lor de generație, va deveni curând realitate, spune Ioana.
Cea de-a 10-a ediție Super e în toi și are un program generos: o serie deproiecții de flm, concerte, o expoziție de artă și lansarea unei antologii de poezie, realizate de adolescenți din toată lumea. În rândurile de mai jos, povestim cu Ioana și Paul despre cum au crescut ei la Super și cum s-a format această comunitate, care sunt planurile ONG-ului și cum arată bilanțul Super la 10 ani:
Super. De la festival la ONG
Paul Dogioiu: Am ajuns la Super în 2016. Eram a zecea. Primul contact a fost expoziția colectivă într-o casă boemă, dărăpănată, amenajată special de către oameni de aceeași vârstă cu mine. În curtea din față erau hamace între copaci de care atârnau ghirlande luminoase. Mi s-a părut cool ca naiba. Am făcut un film anul următor și l-am înscris în competiție. Am luat un premiu, mențiune. Așa am fost ales să fiu selecționer anul următor. De aici, cu timpul, implicându-mă din ce în ce mai mult, am ajuns să fiu co-director. Anul acesta, împart direcția festivalului cu colega mea, Teona Galgoțiu.
În ceea ce privește ONG-ul Super și ce înseamnă el, aș vrea să încep printr-o povestioară. Până acum două luni, eu și colegii mei credeam că beneficiarii acestui proiect sunt adolescenții. Însă, într-o după-amiază de la început de iulie, ne-am întâlnit cu Cristina Iancu într-o sală de sticlă la GRF+ și am pus tot ce facem noi pe o foaie de flipchart, ca să aflăm, prin post-it-uri și însemnări cu markerul, că tot ce facem este 50-50 pentru adolescenți, respectiv, adulți. De aici decurge prima însemnătate a trecerii de la Festivalul Super la ONG-ul Super: ne ajută să ne dăm constant seama că facem ceva foarte mare.
Super s-a născut prin dorința unor adolescenți de a suplini lipsa educației artistice din sistemul de învățământ preuniversitar. Dar, cum adolescenții cresc, și nevoile lor cresc, chit că uneori încearcă să le mascheze. Știm că nu vom reuși (cel puțin momentan) să suplinim complet această lipsă, însă ce putem face este să fim acolo atunci când aceasta este dureroasă. Și asta, deși pare foarte puțin, nu este deloc. Nu a fost pentru mine.
Super m-a crescut din momentul când am participat în competiția de filme și continuă să mă crească până astăzi. Este atât cazul meu, cât și al tuturor colegilor mei care lucrează la Super. Este cazul tuturor celor care nu lucrează la Super, dar au trecut prin măcar una dintre activitățile noastre. Super este comunitate, iar, pentru mulți dintre noi, chiar familie. Iar o familie nu are nevoie de grijă o lună pe an, o familie trebuie întreținută 12 luni pe an. Aici ajungem la cel de-al doilea punct: ONG-ul Super înseamnă, în cel mai personal sens, recunoașterea tuturor celorlalte 11 luni de muncă din an. Super-Ambasadorii (în 20 de orașe din țară), programul intensiv de educație cinematografică „Zero la Purtare” (care se întâmplă timp de 6 luni pe an), atelierele de educație prin artă (de poezie, film, jurnalism, fotografie etc.) sunt cele mai importante 3 proiecte, pe lângă festival, pe care le derulăm anual și ne ocupă restul de 11 luni din an. De aceea, am ajuns la concluzia că, cel mai just ar fi să ne raportăm la noi înșine drept ONG-ul Super și să nu ne mai ascundem cu frică în spatele unui singur proiect, că nu este așa.
Ioana Bogdana: În clasa a 9-a eram destul de confuză, nu știam ce vreau să fac mai departe și nu prea aveam activitate în afara orelor de la liceu. Am descoperit întâmplător pe Facebook un anunț despre ceea ce urma să fie prima ediție de Super. Am fost foarte intrigată și sincer surprinsă că adolescenții fac filme, iar acea proiecție de la Cinema Studio a fost un mic catalizator pentru ce urma să devină parcursul meu „profesional” din adolescență. În anul următor, în 2014, când am participat ca jurat în cadrul festivalului de film documentar One World Romania, i-am cunoscut pe Luca Istodor și Teona Galgoțiu. Am aplicat ca voluntară la Super, am fost selectată și had the time of my life, iar de la ediția următoare am fost implicată în echipa de organizare. Practic, Super este unul dintre reperele cele mai pregnante din adolescența mea și, luând fiecare ediție în parte, pot identifica precis felul în care am crescut și m-am maturizat. Implicarea mea a continuat până anul trecut inclusiv, deci am trecut și prin facultate și prin early adulthood tot cu Super de mână, drept structură și ghid de valori.
Pentru mine, Super înseamnă în primul și primul rând o comunitate, iar caracterul său magic este dat de faptul că Super a început ca o inițiativă peer to peer, că am creat un context de creație și expunere pentru colegii noștri de generație, fără sisteme ierarhice și raporturi de putere inechitabile.
Anul acesta am luat decizia să închei parcursul meu la în acest proiect, pentru a mă concentra pe cariera mea de scenarist și producător de film și sunt recunoscătoare că Paul și Teona continuă legacy-ul Super. Festivalul este acum un ONG, cu activitate pe tot parcursul anului, și beneficiază de facilități, precum un sediu și parteneriate de lungă durată cu sponsori și organizații din societatea civilă. Sper că aceste schimbări înseamnă că marele nostru vis, de a forma următorii manageri culturali adolescenți care pot prelua Super, care să îl țină constant în forma lui cea mai relatable pentru colegii lor de generație, va deveni curând realitate.
Experiența festivalului
Paul Dogioiu: Am rămas cu foarte multe. Practic, m-a învățat de la zero cum să-mi explorez pasiunea, dezvoltându-mi skill-uri necesare pe piață. A fost ca un internship pe care mi l-am construit/ reconstruit singur în permanență. De câțiva ani, internshipul a devenit job, ceea ce e absolut minunat.
Ioana Bogdana: La Super am făcut primele mele excel-uri, am coordonat pentru prima dată o echipă, am scris primele mele mailuri serioase, comunicate de presă, primele mele aplicații pentru finanțări. Super m-a format total ca professional, ceea ce consider că este un privilegiu și sunt extrem de recunoscătoare că am avut această familie cu care să învăț totul de la zero, cot la cot, în ritmul nostru. Ne-am ambiționat, am încercat multe (uneori chiar prea mult deodată) și uneori am eșuat, am luat-o de la capăt, am ascultat feedback-ul participanților și al publicului, apoi l-am implementat, și totul a părut ca cel mai ușor proces, pentru că am avut constant o miză mai mare: să ne susținem și promovăm prietenii, colegii și oamenii de vârsta noastră din toată țara. Ne-am asumat total acest vis și toate responsabilitățile care veneau cu realizarea lui, ceea ce cred că a fost o lecție esențială despre principiile, standardele și limitele pe care le aplicăm acum ca viitorul nostru profesional să fie unul sănătos, satisfăcător și să aibă un impact dincolo de propria persoană.
Ce reprezintă Super pentru noua generație de creatori
Paul: O rampă de lansare. O spun fără să stau pe gânduri. La Super încercăm constant să oferim sprijin pentru toți tinerii artiști din comunitatea noastră. Îi feature-uim de fiecare dată când avem ocazia. Ne mândrim cu ei oferindu-le ocazia de a da interviuri, de a ilustra texte, de a colabora cu publicații/ reviste/ autori etc. De asemenea, Super este locul unde să te uiți când cauți astfel de artiști, care se pregătesc să-și ia zborul.
Ioana: În primul rând, validare și încurajare, care este absolut esențială la început de drum și care lipsește de multe ori în contextele de zi cu zi ale adolescenților, cel familial și cel școlar. Să ai ocazia să-ți împărtășești creațiile artistice cu sute de oameni, pe un ecran de cinema, pe o scenă, într-o galerie de artă, produce un sentiment incomparabil, atunci când creezi cu o miză pură, total inocentă, pentru a-ți comunica propriile trăiri, când încă nu ești condiționat să-ți asiguri subzistența din munca ta. În al doilea rând, oportunitatea de a pune bazele unei rețele de potențiali colaboratori, din nou extraordinar de importantă într-o țară în care arta nu e susținută suficient și avem nevoie de comunități cât mai strânse ca să răzbim.
Amprenta festivalului
Paul: Așa cum am mai spus, Super înseamnă comunitate, care, în adolescență, este ceea ce creează core memories. Este locul unde se construiesc familiile sociale din care vrei să faci parte. Și este spațiul care te tratează cu blândețea pe care nu ți-o oferă nimeni altcineva. Super este personal, îți oferă un loc în care știi că ești văzut, ascultat, înțeles și în care simți că poți crește pe bune.
Ioana: Nu cred că există niciun festival în țară de anvergura Super, care să se adreseze adolescenților. Super a fost dintotdeauna un proiect extraordinar de ambițios (rezultatul minților unor adolescenți idealiști) care poate pentru organizații cu mai multă experiență ar fi părut haotic și nefezabil. Însă noi, adolescenții, studenții și tinerii, care l-am organizat singuri (cu puțină implicare adultă/profesionistă) încă de la prima ediție, nu ne-am lăsat bătuți nici când n-am primit finanțări, nici când nu am fost plătiți pentru munca noastră de ani de zile ș.a.m.d. În continuare, există din fericire mai multă stabilitate și structură, iar festivalul a crescut exponențial într-un eveniment internațional, cu mii de spectatori și sute de adolescenți participanți cu propriile creații artistice sau în cadrul atelierelor, anual.
Prejudecățile cu care v-ați întâlnit vizavi de adolescenți
Paul: Cred că cea care mă doare pe mine cel mai tare este presupusa naivitate a adolescenților. Sigur, putem vorbi despre imaturitate și vulnerabilitate, dar adolescenții nu prea sunt naivi. Sunt barometre de adevăr/ relevanță. Nu pot fi duși de nas. Mai ales în ceea ce privește reclamele. Dacă nu ești relevant, li se mută atenția. Nu au ezitări sau rușine în felul în care aveau generațiile de dinainte.
Ioana: Cred că prejudecățile despre adolescenți sunt mereu aceleași, sau mai bine spus, mereu se formează o prăpastie între generații, exprimată în alte cuvinte. „Nu au maniere” se transformă în „nu lasă telefonul din mână”, se îmbracă „neîngrijit” se transformă în „nu pot să înțeleg moda genderfluid” și așa mai departe. Cred că toți avem prejudecăți despre generațiile mai mici sau mai mari. De aceea mi se pare extrem de important ca evenimente precum Super să existe și să participăm la ele în număr cât mai mare, indiferent de vârstă. Doar așa putem să ne apropiem de generația următoare și putem înțelege mai bine parcursul pe care îl ia lumea, societatea.
Cum e noua generație de adolescenți
Paul: Foarte greu de spus. Și eu, la rândul meu, am căutat acest răspuns în adolescența mea. Nu numai că nu l-am găsit, dar nici acum, retroactiv, nu pot să spun că-l pot găsi. Cred că aici stă prospețimea (sper eu) eternă a Festivalului Super. Îți arată, în fiecare an, câteva piese de puzzle din tabla acestui răspuns.
Ioana: Adolescența este intrinsec perioada în care problemele și idealurile fluctuează într-un ritm rapid, în care vocea și identitatea abia se sedimentează, așa că cea mai safe și autentică soluție pentru a fi la curent cu trăirile interioare ale noilor generații este să mergem la Super și să vedem ce îi frământă cel mai tare acum!
Arta noilor generații
Paul: Tot ce pot să spun este că ea începe să depindă din ce în ce mai puțin de peisajul și expunerea locală. Adolescenții încep ușor-ușor să se raporteze la arta lor mai global și învață constant cum să facă asta pe social media, însă tot mai este enorm de lucru până ieșim din calapoade de compunere de BAC, fie că vorbim de film, poezie, artă plastică sau muzică. Partea bună este că ne îndreptăm în acea direcție. Arta de la ediția a zecea de Super va fi cel mai apropiat punct de până acum.
Ioana: Cred că arta adolescenților este foarte sinceră. Artiștii de la Super caută, în general, o supapă prin artă, un mediu vizual/narativ/experimental prin care pot arăta ceea ce simt, întrebările lor, temerile lor. Arta lor este, aproape întotdeauna, o artă a revoltei, a căutărilor, a sentimentelor intense. Dar asta nu înseamnă că este nestudiată, naivă. Participanții își iau proiectele foarte în serios pentru că, așa cum ziceam și mai devreme, este ceva ce creează din proprie inițiativă, din nevoie și urgency, în afara contextelor școlare cu miză competitivă și demonstrativă.
De la Super la microFILM
Ioana: Ultimul an a fost, din punct de vedere profesional, cel mai important pentru mine de până acum. După experiența Super, am căutat să mă dezvolt atât prin proiecte profesioniste, cât și prin passion projects, concomitent, pentru a învăța prin lucrul cu profesioniștii pe care îi admir, dar și prin eforturi de a găsi soluții creative, cu resurse minime, pentru un proiect „de-al meu”. Așa că, pe direcția de passion project, am co-produs și co-scris serialul de comedie „La oraș”, care s-a lansat acum o săptămână pe voyo.ro, iar pe direcția profesionistă, am avut norocul să mă angajez în compania microFILM. Această oportunitate este rezultatul muncii (și vizibilității pe care am căpătat-o prin ea, în bula artistică) și relațiilor pe care mi le-am format în industrie încă din adolescență, prin voluntariat la evenimentele culturale din București și, evident, prin Super.
