[Act&Play] Teodora Dincă: E frumos când, indiferent de circumstanțe, ai un public care râde, plânge, pleacă măcar un pic mai câștigat de la spectacolul la care ai muncit

Teodora Dincă și-a dat seama de la grădiniță ca vrea să fie actriță, de când a jucat un rol într-un serial, iar pe set primea sandwich-uri cu parizer și dulciuri gratis. S-a gândit atunci că actoria este un tărâm unde totul este posibil. În plus, a înțeles că, prin intermediul personajelor și al jocului poate fi oricine își dorește, fără consecințe.

Teodora a absolvit cursurile UNATC – Secția Actorie. Astăzi este actriță, joacă la Teatrul Național, Teatrul Infinit și colaborează cu Teatrul Improbabil – primul teatru sonor independent din România. Cel mai recent spectacol al său de aici este ”Bad Lovers”, în regia lui Alexandru Ivănoiu, despre relația dintre patru prieteni, ex-lovers, care își rememorează poveștile de iubire, violență, cluburi și felinare.

"Ne întâlneam seară de seară și povesteam sau scriam diferite teme. Deci, procesul de lucru propriu-zis a ajuns să oglindească perfect rezultatul final și anume niște prieteni, cu diferite istorii, care stau și rememorează anumite amintiri cu scopul de a mai îndrepta din greșelile făcute sau de a preveni altele pe viitor".

Vorbim cu Teodora Dincă despre provocările vieții de tânăr actor în România și despre cum se pregătește pentru un nou rol. Și tot ea ne spune care crede că este rolul teatrului în evoluția unei societăți.

Drumul către actorie

De venit, vin din București, dar de multe ori când sunt întrebată spun că sunt jumătate moldoveancă, jumătate olteancă, crescând mult și pe la bunici. Mi-aș fi dorit să pot să povestesc cum am venit eu din provincie la București, la facultate, dar viața m-a ținut cumva în același oraș, chiar și în același cartier. Am făcut școala general și liceul la C.N.B. George Coșbuc și mai apoi U.N.A.T.C-ul, licența și master actorie la câteva străzi distanță. Mi-am dat seama destul de devreme că vreau să fiu actriță, nu mă așteptam să mă și țină. Când eram la grădiniță am jucat într-un serial pe Acasă, Căsătorie de probă și acolo au fost două evenimente care mi-au deschis apetitul pentru asta. În primul rând, sandwich-urile cu parizer și dulciurile la discreție, lucruri ușor interzise acasă, având mama doctor. Deci copil fiind, am tradus faptul că actoria e tărâmul tuturor posibilităților. După, țin minte că trebuia să-i spun tatălui meu din serial: ”Tati! Tati!” și acolo mi s-a prăbușit lumea, nu puteam sa-i zic unui om străin care nu mi-e tată, tati. Și când am înțeles că e de joacă și ne prefacem că, mi s-a deschis o nouă lume. Am zis da, asta vreau, să pot să fiu orice și să fac orice fără consecințe. După am intrat în trupa de teatru din liceu și cumva, toate lucrurile m-au adus la asta. Nici nu-mi dau seama cât am ales eu și cât s-a ales pentru mine.

Primul personaj și primele emoții

Eu consider că primul rol/personaj pe care l-am făcut este Tinker Bell din Peter Pan, în cadrul trupei de teatru ”Brainstorming” din liceu. Cumva acolo simt că a început totul. Diferența față de acum, este că țin minte că emoțiile se simțeau foarte diferit. Erau mai mult entuziasm și nerăbdare. Țin minte că la Tinker Bell, atât de mult mă bucura totul, încât doar abia așteptam să ma urc pe scenă și să văd ce-o să se întample. Cred că era un sentiment mult mai curat. Acum, în teatrul profesionist simt că emoțiile devin ușor mai perverse. Miza fiind mai mare, devine mai mult despre a face lucrurile ”bine”, decât despre a te bucura propriu-zis de ce faci. Bineînțeles că asta nu se întămplă mereu și nu înlocuiește bucuria de a face asta.

Cum simți tu viața de tânăr actor în România

Nu e cel mai ușor lucru din lume și nu zic ceva nou. Suntem foarte mulți, în fiecare an ies sute de absolvenți de prin toată țara și proiectele sau locurile în teatru nu sunt multe. Din teatrul independent e imposibil să te întreții și posturile la stat sunt puține și concursurile rare. Plus, oamenii nu se mai înghesuie să vină la teatru, deci nu prea văd cum lucrurile o să se îmbunătățească. Pe de altă parte, cred că e ușor și frumos când îți place. E frumos când, indiferent de circumstanțe, ai un public care se bucură să vină să te vadă, un public care râde, care plânge, care pleacă măcar un pic mai câștigat de la spectacolul la care ai muncit. Atunci cred că e frumos și atunci, pentru un moment, devine și ușor.

Dintre proiectele tale de până acum

Am lucrat cu Matei Lucaci-Grunberg, Vlad Massaci, Luiza Mihăilescu, Anca Bradu, dar ultimele două proiecte care au însemnat mult pentru mine au fost spectacolele “Cântec pentru Noema” în regia Ancăi Bradu la Teatrul Național și “Funia” în regia lui Matei Lucaci-Grunberg la Teatru Infinit. Primul a fost special în primul rând prin prisma distribuției, am avut ocazia să joc cu foștii mei colegi de grupă: Theodor Șoptelea, Vlad Ionuț Popescu și Iosif Paștina, trei tineri actori foarte talentați, plus, am văzut avantajele condițiilor tehnice dintr-un teatru de stat. Lucrând mai mult în independent sau în școală, condițiile spațiului și faptul că responsabilitățile unui actor sunt și acelea de a căra\muta\monta decor, a face promovare, a ajuta cu lumini și sunet etc., este mai ușor să joci într-un spațiu în care singura ta responsabilitate este…să joci.

Iar la “Funia”, o adaptare după filmul lui Alfred Hitchcock, “The Rope”, am avut oportunitatea să lucrez cu niște actori pe care îi admiram de mică și s-a creat o atmosferă foarte specială și prietenoasă, încât e o bucurie doar să vin să-i văd pe ei de fiecare dată când se programează. Și cum spuneam mai sus, în prima întrebare, legat de cum am ajuns să fac actorie, în “Funia”, am ajuns să joc cu doi dintre oamenii cu care filmasem în serialul acela, când eram la grădiniță, Alexandru Papadopol și Vitalie Bichir. Papadopol fiind chiar tatăl meu în serialul respectiv, a fost un simbol foarte frumos legat de trecerea timpului și a unui vis pe cale de a se împlini.

Greutățile și prejudecățile din meseria ta

În primul rând tipologiile bazate pe aspectul fizic. Eu sunt mică, blondă, cu față de copil, inevitabil ajung să joc mai mereu același lucru. Copii, fetițe naive/prostuțe etc. Îmi doresc foarte mult să joc și roluri care presupun mai multă forță, “profunzime”, un rol de antagonist, orice diferit față de ce am mai făcut până acum. Și știu că în film, aspectul fizic este un reper mai concret pentru tipologie și în teatru, pentru ritmul în care se montează acum, este greu să-ți asumi încercarea unui contre-emploi. Totuși, eu sper. De asemenea, o altă greutate cred că este accesibilitatea castingurilor. În anumite perioade este mai greu să ajungi la ele, decât să le iei propriu-zis. Și aici sunt perioade și perioade, perioade în care ești chemat mai des decât în altele și greutatea propriu-zis este că nu știi cum să controlezi frecvența.

Ce ai învățat de când ești actriță

Cât de important este să ieși din când în când din capul tău. Și asta se întâmplă și când joci și când te uiți la un spectacol sau la un film. De fiecare dată când anumite probleme, emoții devin înăbușitoare, să te uiți la un film/spectacol sau să repeți la ceva, ajung să îți ofere o perspectivă obiectivă. Concentrându-te pe poveștile, emoțiile, problemele altcuiva, ale tale încep să-și piardă din importanță. Sau cel puțin asta am observat eu la mine. Am învățat să mă relaxez, făcând lucrurile mai puțin despre mine și totodată descoperind că nu sunt nici prima, nici ultima care simte și gândește anumite lucruri.

Cum te pregătești pentru un nou rol

Mereu mi s-a părut foarte intim să vorbesc despre asta. Nu că aș avea vreo metodă sau vreun proces complex, dar dacă povestesc despre asta, mă simt de parcă îmi citește cineva din jurnal. Tot ce pot să zic că fac, este că îmi place să mă uit la multe materiale video pe subiect. Fie că este vorba de perioada istorică, fie că sunt anumite tipologii de personaje sau meserii sau chiar legate de genre-ul piesei. Mi-am dat seama că mi se formează niște repere care mai apoi ies în lucru fără să vreau în perioada de repetiții.

Colaborarea cu Teatrul Improbabil

Sunt minunați. Am colaborat cu ei și stagiunea aceasta pentru ”Bad Lovers”, dar și stagiunea trecută pentru ”Teama de a înota pe întuneric” și ambele experiențe au fost absolut superbe. Și sunt complet sinceră când spun asta. Proiectele pe care le fac ei sunt mereu făcute cu suflet și cred că ăsta e motivul pentru care toți oamenii pe care îi adună vin deschiși și muncesc cu drag. Asta am simțit la primul proiect în care am fost, făcut de Ilinca Prisăcariu pe un text de-al Gabrielei Harabagiu și când am văzut că și la al doilea, la Bad Lovers, lucrurile merg la fel de bine, mi-am dat seama că n-a fost o coincidență. Plus, procedeele de înregistrare a teatrului sonor erau destul de noi pentru mine, așa că am învățat foarte multe înregistrând la cele două. Am descoperit că actoria în mediul sonor este foarte diferită față de cea de pe scenă și simțeam că învăț o meserie complet nouă.

”Bad Lovers”

Eu și Alexandru Ivănoiu, regizorul și dramaturgul acestui spectacol, ne știm din școala generală, am fost prieteni buni și colegi de trupă în liceu, deci cumva am crescut împreună. Așa că ne știam toate ”victoriile și înfrângerile amoroase”. Trecând prin ele împreună, aveam aceleași repere când vine vorba de relații, deci ne-a fost mult mai ușor să lucrăm împreună și să încercăm să dăm o valoare autentică spectacolului, folosind chiar povești și experiențe reale.

Procesul de lucru cu echipa de creație

Ce mi-a plăcut mult la procesul de lucru de la ”Bad Lovers” este că am participat toți la scrierea lui. Ne întâlneam seară de seară în apartamentul Ecaterinei, ea ne făcea câte o oală de ceai sau de cafea și povesteam sau scriam diferite teme. Ivănoiu coordona tot procesul, dându-ne teme specifice de scris și mai înregistra din conversațiile la liber (când ne mai lua valul), inspirație pentru restul textului. Deci, procesul de lucru propriu-zis a ajuns să oglindească perfect rezultatul final și anume niște prieteni, cu diferite istorii care stau, povestesc, se distrează, se întristează și rememorează anumite amintiri cu scopul de a mai îndrepta din greșelile făcute sau de a preveni altele pe viitor.

Ce te-a atras cel mai mult la poveste

M-a atras cel mai mult faptul că ridică niște probleme universal valabile. Mai ales în adolescență. Nevrând să generalizez și făcând-o totuși cu părere de rău, cred că toată lumea trece măcar o dată în viață prin relații toxice. Fie că e vorba despre un iubit/iubită, prieten/ prietenă, părinți, profesori, e un subiect despre care merită vorbit, ca să poți să reușești să conștientizezi o dată ce te afli în una și mai apoi să ieși. Mai ales că este foarte dificil să identifici o astfel de relație din interior, așa că mi se pare foarte important să împărtășești povești adevărate cu care lumea poate să se identifice. Perspectivă exterioară oferindu-ți mai multă luciditate asupra subiectului. Când vine vorba de personaj, nu văd personajul meu ca fiind un personaj propriu-zis, textul fiind un amalgam de povești adevărate (a oamenilor din echipă), simt că am avut mai mult un rol de povestitor. Asta m-a emoționat destul de tare, e diferit când știi ale cui sunt vorbele pe care trebuie să le joci.

Rolul teatrului în evoluția unei societăți, mai ales post-pandemie

Cred că este vital. Este o formă culturală rămasă vie, un spectacol te impactează și la nivel emoțional și intelectual, te păcălește să gândești și să îți pui întrebări, prin intermediul empatiei. Totul e foarte aproape, totul se întâmplă chiar atunci și acolo în fața ta. Nu poți să rămâi impasibil în fața unui spectacol. Plus, montându-se piese din toate timpurile, teatru poate să ia forma unor lecții de istorie, arătând o latură mult mai intimă a percepției oamenilor din timpurile respective asupra lumii în care trăiau. Sau faptul că situațiile sau personajele din Grecia antică sau din perioada elisabetană, interbelică etc, rămân actuale și își găsesc o reprezentare și în prezent, transformă teatrul într-un tip de punte concretă între ere diferite, culturi diferite, lumi fictive și prezent. Totodată este o formă de divertisment, este un loc unde poți și să te relaxezi și să te distrezi. Post-pandemic, toate lucrurile astea mi se par cu atât mai importante. Nevoia de conexiune, de viu, de emoții variate și perspective diverse este cu atât mai acută acum, după atâta izolare, panică și amorțeală.

În ce te vedem mai departe pe scenă

Din toamnă în ”Funia” și ”Libretto Impostura” la Teatru Infinit, în ”Cântec pentru Noema” la Teatrul Național”, în două spectacole la Centrul Educațional Replika și încă o nouă premieră. Vă aștept cu mare drag și cu mai multe detalii în toamnă.