[Povesti de fotografi] Raul Ștef: Înțeleg cât de ușor poți să manipulezi prin imagine, înțeleg cât de ușor poți să ascunzi, să exagerezi, să faci rău, dar încerc să mă țin departe de astfel de experiențe

A comunica prin tăcere și a învinge timpul, chiar și pentru o secundă. Acesta e rolul fotografiei pentru Raul Ștef și așa a fost de la început. Raul a descoperit fotografia în timpul facultății, la un atelier foto, și, cu un aparat compact Minolta și unul Praktica, nefolosit de zeci de ani, a început să învețe mecanismele imaginilor, să testeze și să experimenteze. Și-a cumpărat apoi un aparat profesionist, a fost fotojurnalist la revista facultății și au urmat colaborări, workshopuri, burse, publicații, un master în fotografie documentara la University of the Arts London.

Fotografiile lui au apărut în Financial Times Germany, The Times, AP, Reuters, Getty Images, și este co-autor al volumelor "Supravieţuitorii" și ”Dragă Sisiluț”.

În facultate am citit despre sensul presei, de a da voce celor care nu se pot face auziți și asta nu-mi dă pace. Mă interesează, în special, temele sociale. Mi se pare că acolo vocea poate să conteze. La polul opus se află subiectele politice și sportul, care, deși nu evit să le fotografiez, mă interesează tot mai puțin, spre deloc, spune Raul.

Vorbim cu Raul Ștef în rândurile de mai jos despre fotografia de presă și cea comercială, viață, limbaj, meșteșug, idei și formele de comunicare ale prezentului. 

Declicul

Eram în anul II când am participat la un atelier de fotografie cu Emanuel Tânjală, fotograf la Formula AS. Întâlnirea era organizată de Andreea Mogoș, profesoară de Genuri jurnalistice la Facultatea de Jurnalism, UBB, la care eram student. Acele două sau trei zile au fost suficiente, am fost total fascinat de imagine, de aparate, obiective, de ideea de a te exprima prin fotografii, de opri timpul atunci când tu hotărăști. Aveam impresia că imaginea poate fi doar obiectivă, că poate fi doar onestă, că nu poate minți, că este mult mai cinstită și sinceră decât cuvântul. Eram fascinat cum fotografia poate comunica, păstra amintiri, opri, pentru o clipă, timpul. Nu prea aveam acces la internet, la cărți de profil, la echipament, la informații, în general, deci au urmat niște ani mulți de căutări.

Am început, pur și simplu, cu începutul. Am găsit pe acasă un aparat compact Minolta și unul Praktica din Germania Democrată, nefolosit de zeci de ani și, care, fiind complet manual, m-a învățat ce înseamnă expunerea și fotografia, în sine. Citeam de pe cutiile de la filmele pe care le cumpăram date despre expunere, petreceam ore și zile în biblioteca centrului Soros unde găseam revista National Geographic și, cu pixul și foile pe masă, încercam să descifrez cum se spune o poveste în imagini. Eram total uluit, fermecat și fascinat de ce citeam și vedeam.

Bun, bun, dar de unde știam că ce fac este bine? Nu erau cadre digitale să le trimit pur și simplu pe email să cer păreri sau să le pun pe rețele de socializare. Măream fotografiile pe hârtie și profitam de fiecare drum al meu sau al prietenilor la București pentru a-l ruga pe Manu Tânjală să arunce un ochi peste imagini și să-mi spună măcar care sunt ok și care nu. Acest feedback mi-a fost de mare ajutor. Trimiteam și la poșta redacției la www.fotomagazin.ro unde primeam răspunsuri la diferite întrebări pe care le aveam legate de imagine.

După ceva timp, miracolul s-a întâmplat. Din economii am reușit să-mi cumpăr un aparat foto ca lumea, un Canon EOS 300 care, pentru mine ca student, a însemnat, efectiv, o avere. Țin minte și acum de unde l-am cumpărat și care au fost primele fotografii făcute. Avea exponometru, trăgea automat filmul, autofocus, era o minune, ce mai. În plus era marca care avea reclamă în paginile revistei National Geographic, deci trebuia să fie ceva deosebit.

Au urmat primii bani câștigați ca fotojurnalist la revista facultății, după care călătoria a început - colaborări, workshopuri, burse, publicații etc. Și acum, după toți acești ani, am impresia că sunt tot la început, încerc să caut, citesc, cunosc cât de mult și cât de des.

Un rol important l-au jucat, evident, fotografii pe care îi urmăream. Pe lângă mulți din străinătate, fie de la agenția Magnum, de la VII, Sebastiao Salgado, Richard Avedon etc. aveam și destui fotografi români pe care îi admiram și urmăream și pe care îi admir mult în continuare. Era grupul “7 Zile” format din fotografi extraordinari, pe care, timid, încercam să-i abordez când aveau câte o expoziție prin Cluj. Silviu Gheție, Petruț Călinescu, Voicu Bojan, Vasile Dorolți, Cosmin Bumbuț, Oleg Tishkovets, la toți le căutam și urmăream extrem de atent munca. La începutul anilor 2000, publicația Evenimentul Zilei avea cea mai grozavă echipă de fotojurnaliști, mai târziu, o parte dintre ei, mergând la Jurnalul Național. În 2004, student fiind, m-am dus la București să fac practică în acest - dream team - al fotografiei de presă. După niște ore în fața ușii închise a redacției Evenimentului Zilei, am fost primit și dat pe mâna editorului foto, Marian Ilie. Acolo am învățat cu adevărat ce înseamnă să lucrezi în presă și mi-am dat seama că nu există cale de întoarcere, și că asta voi face. Am învățat să developez, să fotografiez pe film, dar și pe digital (aveau unul dintre primele aparate digitale care costau, la vremea aceea, o avere), mă uitam peste umărul celorlalți și învățam din mers, eram editat, așa înțelegeam ce fac bine și, mai ales, ce făceam greșit, a fost un timp grozav. Am început să caut și să văd tot mai multă fotografie, să descopăr fotografi extraordinari ca Vadim Ghirda, Karina Knapek, Bogdan Iurașcu, Marius Nemeș, editori grozavi, precum Mihai Vasile sau Alex Molovata. Toate astea însemnau că mă familiarizam cu mediul, că luasem hotărârea de alege această cale, a fotojurnalismului și de a rămâne pe ea cât mai mult posibil.

Cum s-a schimbat perspectiva asupra fotografiei

Am făcut tot posibilul să nu se schimbe, cel puțin un lucru, pasiunea și onestitatea cu care încerc să lucrez. În rest, sigur că utopia în care trăiam în facultate s-a spart, înțeleg cât de ușor poți să manipulezi prin imagine, înțeleg cât de ușor poți să ascunzi, să exagerezi, să faci rău, dar încerc să mă țin departe de astfel de experiențe. Cred că sunt un însoțitor al imaginii pe care o fac și încerc să o tratez cât mai responsabil și respectuos.

Amprenta ta

Este ca și cum ți-ai pune întrebarea care este amprenta noastră asupra timpului. Adevărul este că habar nu am, dar cred că merită căutarea. Fotografia, însă, simt că mă schimbă tot timpul, din fiecare imagine, de la fiecare subiect, rămâne ceva cu mine. Indiferent că vorbim despre un cuvânt, o idee, un gest, un discurs, o privire, ceva pozitiv sau negativ, etc. Ansel Adams spunea că fotografia reflectă ceea ce suntem, ce ne interesează, ce ne pasionează, ce citim, ce ascultăm. Cred că este perfect adevărat și invers - suntem ceea ce fotografiem. Evident că este o interacțiune reciprocă. Tu, ca și fotograf decizi clipa pe care o oprești, dar și aceasta te schimbă în permanență, își lasă amprenta asupra ta.

Ce simți când privești fotografii mai vechi de-ale tale

Vreau să cred că sunt tot acolo, la început, chiar și 20 de ani mai târziu. Mă încântă aproape aceleași imagini ca și atunci, îmi place mirosul peliculei, aud vocile și sunetele din fotografiile respective, le văd mișcându-se, călătoresc cu ele și îmi amintesc poveștile lor.

Temele care te obsedează

În facultate am citit despre sensul presei, de a da voce celor care nu se pot face auziți și asta nu-mi dă pace. Mă interesează, în special, temele sociale. Mi se pare că acolo vocea poate să conteze. La polul opus se află subiectele politice și sportul, care, deși nu evit să le fotografiez, mă interesează tot mai puțin, spre deloc.

Cartea Dragă Sisiluț

“Dragă Sisiluț” este, de fapt, o continuare a volumului publicat de editura Humanitas în 2014 - “Supraviețuitorii. Mărturii din temnițele comuniste ale României”, o serie de interviuri cu deținuți politici care au supraviețuit detenției.

Volumul actual încearcă să demonstreze că suferința părinților s-a transferat asupra copiilor, că trauma lor este transgenerațională. Suferințele fizice, închisoarea propriu-zisă s-a încheiat cu decretul din 1964, dar chinurile morale au continuat. Astfel am întâlnit copii care își caută în continuare părinții care au murit prin lagăre și au fost îngropați în gropi comune, aruncați în Dunăre sau pe ogor, unde a trecut plugul peste ei împrăștiindu-le oasele. Am întâlnit copii condamnați să nu își poată termina studiile decât extrem de greu și târziu. În general, am întâlnit copii care poartă memoria suferinței părinților mai departe.

Eu m-am ocupat de partea de imagine, munca de documentare care a fost cu adevărat masivă a făcut-o Anca în decurs de vreo cinci ani. Fiind un proiect personal, pornit din pur interes față de subiect, fără nici o presiune, a fost o plăcere. Am fost susținuți și de Fundația Rațiu, lucru care ne-a mai degrevat de stresul financiar. Probabil cel mai greu a fost la final, hotărârea și găsirea, după câteva încercări nereușite, a editurii Corint care a deschis ușa, a văzut dincolo de potențialul relativ modest comercial al unui asemenea proiect.

Ce vrei să știe oamenii despre această carte

Poate îi ajută să-și gândească un proces personal al comunismului, dacă el tot nu este făcut de autorități. Poate ajută să găsească răspunsuri la prezent prin cunoașterea unor experiențe personale ale unor oameni obișnuiți cu care se pot identifica. Să găsească un sens personal al celor citite…sau nu, firește :).

Fotografiile comerciale

Ponderea fotografiei comerciale (publicitate, marketing etc.) în ceea ce fac nu este prea mare. Nu pentru că nu doresc, ci pentru că pur și simplu, așa se întâmplă să fie. Mare parte a proiectelor mele sunt în zona de editorial. De multe ori, fotografia comercială, la noi, înseamnă rapid, ieftin, vesel, colorat, feisbucabil și instagramabil, chiar dacă realitatea este în nuanțe de gri. Ori așa, echilibrul dintre onestitate și cerințele clientului este destul de greu de menținut. 

Povestea a trei fotografii din 2022

Sărmanca, mamă a doi copii, revizitează de 1 iunie căminul spital de la Cighid de unde a reușit să supraviețuiască după ani de chinuri. Până în 1990, peste 100 de copii au murit în bătăi, foamete, murdărie, mușcați de șobolani în - lagărul de exterminare - cum mai era numit căminul spital din comuna Cighid din apropiere de Oradea. Două rândunele o însoțesc pe coridoarele castelului părăsit încercând să-și apere cuiburile din apropiere.

O icoană se zărește din molozul unei școli complet distruse de bombardamentele rusești în satul Zelenyi Hai de pe frontul din apropierea orașului port Mykolaiv, la est de Odesa. În sunetul rachetelor care se auzeau de pe linia frontului, cei câțiva locuitori, care nu au vrut să plece sau care s-au întors de curând, povestesc despre cum trăiesc cu speranța zilei de mâine și cu amintirea ocupației ruse încheiate abia cu câteva săptămâni în urmă.

Refugiați se înghesuie pe bacul de la punctul de frontieră Isaccea. Cei norocoși sunt cu mașina, mulți pe jos, trăgând după ei bagaje cu ce au reușit să împacheteze. Abordăm o tânără care stătea la coadă pentru a intra în România. În loc de răspuns la întrebarea adresată, fata se aruncă în brațele colegei jurnalist și începe să plângă. Atunci am văzut unul dintre cele mai sincere și clare răspunsuri cu care m-am întâlnit vreodată.

Ghid personal de etică

Încerc să fiu empatic, onest, să tratez fiecare temă cât știu și cum pot mai bine, să mă plimb pe căi lăturalnice, nu neapărat pe cele indicate. Astea sunt cam singurele idei după care mă ghidez.

Prezentul în care toată lumea face poze

Și în fotografie este, sau poate fi, la fel ca în orice limbaj, fotografia este o carte. Fiecare decide din vocabular ce cuvinte descoperă, folosește și înțelege. Dacă ne interesează, trebuie să o căutăm, să o explorăm, să fim pregătiți să avem răbdare să o citim, să o înțelegem, să o cunoaștem.

Rolul fotografiei în 2022

Nu cred că s-a schimbat în vreun fel rolul fotografiei. Pentru mine este același care m-a fascinat de la început, acela de a comunica prin tăcere și de a învinge timpul, chiar și pentru acea fracțiune dintr-o secundă. Dacă asta se întâmplă într-o galerie din Arles sau pe TikTok, asta e, avem libertatea să alegem de unde ne informăm, ține doar de noi ce selecție facem. Pe de altă parte, cred că fotografia nu mai este un meșteșug, cred că este un limbaj care se ghidează doar după idei personale. Diferențele nu se mai fac, neapărat, în funcție de formă, ci prin fond, prin mesajul transmis de aceste idei.