Vine dintr-o familie de artiști, a copilărit pe platouri de filmare și prin săli de spectacol, ascultând teatru radiofonic în bucătărie. Și-a dorit să fie actriță, dar nu a intrat la actorie și a luat drumul publicității, simțind însă că se duce într-o direcție ce nu o reprezenta. Niște întâlniri au schimbat cursul vieții creative a regizoarei Catinca Drăgănescu, iar prima dintre acestea a fost cu Sanda Manu, care i-a spus „Dragă, tu ești foarte deșteaptă, trebuie să te faci regizoare”.
Catinca este astăzi regizoare de teatru, o meserie pe care a căutat-o și în care s-a regăsit în urma unui proces uneori greu și dureros. Definește ceea ce face drept ”teatru al conștiinței”, un loc unde se întâlnesc propriile măcinări și conștiința colectivă, și crede că un regizor are misiunea de a lansa idei, de a proiecta pe scenă subiecte arzătoare din viața cotidiană.
”E timpul lui artă pentru sens, artă pentru schimbare socială, artă pentru educație. Regizorul poate lega teatrul de viața care ne doare, de multitudinea de schimbări care se prăvălesc peste noi, sau poate să rămână la toate rece și să contribuie la căderea noastră ȋn irelevanță”
Pe larg, în continuare, cu regizoarea Catinca Drăgănescu despre regia de teatru, schimbarea teatrului românesc și despre subiectele pe care le aduce în spectacolele sale. Catinca va fi prezentă cu eseul performativ (IN)DEPENDENȚII la Zilele unteatru, ce se desfășoară între 25 și 31 iulie în Grădina Casei Universitarilor.
Momentele care te-au format în creația de teatru
Cred că e vorba de niște ȋntâlniri. Am norocul să vin dintr-o familie de artiști, de oameni pasionați de cultură și frumos, de oameni care și-au pus multe ȋntrebări. Am copilărit prin televiziune, platouri de filmare și săli de spectacol, ascultând zilnic teatru radiofonic la radioul din bucătărie, și m-am ȋndrăgostit ȋntr-un fel foarte natural de teatru. Cu toate astea foarte mult de a face are bunica mea.
Deși sunt un om timid de felul meu, la ȋnceput am vrut să fiu actriță. Am avut ani ȋn care am văzut toate producțiile de la Cassandra și stagiuni ȋntregi ale teatrelor din București, am citit imens și știam zeci de poezii pe de rost.
N-am intrat la actorie, timp ȋn care am făcut o altă facultate și m-am ȋntrebat foarte serios „cine sunt eu ȋn viața mea?”. La regie am ajuns greu. Cred și până azi că momentul ȋn care am ales să dau la regie a fost unul de destin. Lucram deja ȋn publicitate și simțeam că viața mea se solidifică ȋntr-o direcție care nu mă reprezintă. Sufeream de un complex de impostor și la un moment dat am clacat. Era iarnă și am ajuns plângând pe treptele Teatrului Național. O doamnă ȋn vârstă m-a ȋntrebat de ce plâng cu sughițuri și din mine a ieșit asa, ca ȋntr-un film patetic: „Pentru că nu o să fiu niciodată actriță.” Contrar aștepărilor mele, doamna a râs ȋn hohote. A fost atât de surprinzător ȋncât mi-a schimbat perspectiva, brusc am văzut scena din exterior și m-a pufnit și pe mine râsul. M-a invitat la un ceai acasă la ea. Am mers un pic rușinată, am băut ceai și am povestit despre multe. La final doamna mi-a zis pe un ton pe care n-o să-l uit niciodată: „Dragă, tu ești foarte deșteaptă, trebuie să te faci regizoare.” Mi-a rupt complet filmul. Era Sanda Manu. Și abia atunci mi-am dat seama.
A doua ȋntâlnire importantă a fost cu domnul Nicolae Mandea, unul dintre cei doi profesori de an de la clasa de regie. Cu și prin această ȋntâlnire am descoperit ceva ce ulterior va ajunge un axix mundi nu numai al creației, ci și al existenței mele: că socialul, ca și arta sunt invenții, manifestări ale creației, iar legătura dintre cultură și societate/ politic este indisolubilă și fundamentală. Și cu asta ajung la a treia mare ȋntâlnire, care a fost cu Lucian Pintilie, cel pe care mi l-am ales eu ca mentor și despre care am scris o teză de doctorat. Arta ca agent provocator, arta ca electroșoc moral, arta ca bastion al adevărului, sunt doar câteva idei care mi-au marcat și modelat discursul, și sper eu practica.
Acum ȋmi definesc activitatea ca fiind „un teatru al conștiinței”, un loc de rezonanță ȋntre propriile măcinări și conștiința colectivă. Continui să caut oameni care să mă inspire. Cred cu tărie ȋn puterea ȋntâlnirilor. Sper să nu obosesc niciodată să caut, sper să nu obosesc niciodată să provoc. E atât o responsabilitate, cât și un privilegiu să fii artist. E aici o diferență fină ȋntre „artiști” și „cei ce fac artă”.
Ce împlinire îți aduce regia de teatru
Sunt un om pasional care este ceea ce face. De asta nu am rezistat ȋn publicitate. Puteam să o fac bine, dar eram ȋn contradicție cu mine. Teatrul nu e doar meseria sau pasiunea mea, ci și modul meu primordial de exprimare. Am avut noroc să ȋnțeleg destul de repede cât de important este să te găsești pe tine și să obții satisfacție reală din ceea ce faci. Cred că ȋmi iubesc meseria și pentru că am căutat-o real, mult, intens, dureros. Pentru mine, regizorul e un creator de lumi, un arhitect de idei, un catalizator de energie, iar teatrul un spațiu al experienței colective cu un imens potențial transformator. Practic regia pentru că simt că asta e calea prin care pot aduce ceva bun ȋn lume și pune la muncă forța asta colosală și uneori ȋnfricoșătoare pe care o am de a schimba.
Relația ta cu teatrul acum vs la începuturile în regie
Mi-am păstrat cu siguranță idealismul. Am devenit ȋnsă cred că mult mai conștiență de importanța contextului, de responsabilitatea și urgența ca generația de care aparțin să ȋși asume și rolul de creatoare de context. Am ȋnțeles că nu e suficient doar ce faci ȋn spațiul scenic, că “esteticul este un etic comprimat” și că lipsa unei verticale te poate pierde. Asta e valabil și sistemic și artistic. Zic des fraza asta nepopulară: teatrul românesc are nevoie nu numai de o reformă de fond, ci și de una morală. Am pierdut contactul cu societatea și dacă nu ne trezim, o să ajungem să practicăm (dacă vom mai avea unde) exclusiv o formă de onanism intelectualo-creator.
Pentru mine, la ȋnceput teatrul era ce se ȋntâmplă pe scenă, pe măsură ce au trecut anii am ȋnțeles că el de fapt se ȋntâmplă ȋntre public și scenă, că scena e doar un declanșator, iar noi, când ne facem treaba bine devenim ȋn primul rând niște designeri de experiențe. Responsabilitatea era legată de a ne face treaba bine, meșteșugul, eventual de a avea niște idei strălucite. Acum mă preocupă enorm contextul, mediul, cadrul istoric și conceptual, rolul pierdut al teatrului de agora a cetății. Eu zic că ȋn lumea de azi e nevoie de cultură și educație ca de aer și apă. Lumea din jurul nostru se schimbă cu o viteză amețitoare și am senzația că dacă nu ne asumăm o responsabilitate legată de direcția ȋn care mergem, vom intra cât de curând ȋn colaps. Sunt ȋmpotriva inerției, ȋn artă la fel ca ȋn viață. Privesc teatrul ca pe un imens spațiu de dezbatere, și mai zic odată, ca un fascinant agent provocator, dacă nu devenim funcționari, dacă nu devenim autiști, dacă ne păstrăm sensibilitatea și ne lăsăm vulnerabili la lumea din jur.
Misiunea unui regizor de teatru
Asta e o ȋntrebare pe care mi-am pus-o și mi-o pun și eu foarte des. Azi aș răspunde cu două idei: să transforme ȋn experiențe teme și idei relevante pentru viața comunității/ societății, și să ȋși asume pe lângă rolul de creator de lumi, și cel de creator de valori, adică veritabilul rol al unui om de cultură. Să mă explic puțin. Ăsta e un răspuns aspirational, se trage din obsesia asta a mea cu responsabilitatea artistului ca și creator de sens. Mă sperie că ȋn practică deseori misiunea unui regizor se rezumă la a face bine un spectacol. Pentru mine ăsta e doar meșteșug. Un regizor este un animator, un catalizator, un lansator de idei, el joacă nu numai ȋn planul spectacolului, ci și ȋn cel al ideilor, al socialului, al proiectării unor subiecte pe agenda publică. Nu mai e timpul lui artă pentru artă (dacă a fost vreodată), e timpul lui artă pentru sens, artă pentru schimbare socială, artă pentru educație. Regizorul, care ȋn România, ȋncă este fără doar și poate privit ca liderul echipei și principalul creator al spectacolului, poate lega teatrul de viața asta reală, care ne doare, de multitudinea asta de schimbări care se prăvălesc peste noi, sau poate să rămână la toate rece și să contribuie la căderea noastră ȋn irelevanță.
Subiectele pe care le aduci în montările tale
Când mi-am făcut acum vreo doi ani portofoliul și m-am uitat la ce-am făcut ȋn ăștia zece ani de meserie m-a șocat să văd cum harta subiectelor pe care le-am abordat se suprapune aproape perfect cu istoria mea personală, e un jurnal de idei mai bun decât mi-am imaginat vreodată. Când mi-au plecat prietenii din țară pe capete, m-a preocupat migrația și am făcut o trilogie pe tema asta. Când am descoperit ideea că toate normele și sistemele din jurul nostru sunt convenții și că am devenit prizonierii propriei creații am făcut o serie de spectacole – joc. Una dintre temele care mă bântuie constant e legată de relația dintre părinți și copii, și responsabilitatea de a aduce o viață pe lume, precum și efectul pe care aceste relații ȋl au ȋn formarea individului. Mă preoupă trecutul și cred că e vital să ȋl ȋnțelegem și asimilăm pentru a putea merge real ȋnainte, atât personal, cât și macro-social. Sunt un om care chestionează mult realitatea ȋnconjurătoare și cred că ȋn spectacolele mele se vede asta. Acum mă preocupă binomul utopie/distopie și procesul de devenire al conștiinței colective. Cred că umanitatea se află ȋntr-un moment de cumpănă și nu avem ȋncă (sau nu au devenit populare ȋncă) acele concepte pe baza cărora putem construi o lume nouă. Sunt ȋn căutarea și chestionarea lor. Cred că am făcut un salt de perspectivă și anii ăstia de pandemie mi-au ȋndreptat privirea spre acest big narrative care ȋnainte mi se părea foarte ȋndepărtat. Ne pregătim să trăim ceea ce mi-am imaginat ȋn copilărie că va fi viitorul nepoților nepoților noștri.
Provocările cu care se confruntă acum o femeie regizor pentru a-și face vocea auzită
Ᾰsta e un subiect despre care s-a vorbit mult și cumva riscă să fie mereu fie redundant, fie delicat. E realmente o chestiune de perspectivă. Putem spune că trăim unul dintre cele mai bune momente din istoria regiei feminine de teatru, și ȋn România, și ȋn plan internațional. N-au fost niciodată nici mai multe, nici mai activ. Și de fapt asta e valabil ȋn cam toate domeniile. We are on the right side of history. Dar dacă ȋntoarcem perspectiva spre România, noi suntem ȋncă o societate machistă. Sigur, nu suntem singura. Sigur, o schimbare profundă de mentalitate e un proces care ia timp, care ia generații. Dar unii au politici de gen, iar noi suntem ȋncă la nivelul la care chemăm o femeie să fie acolo de sămânță și dacă ȋi dăm un premiu considerăm că am dat și la femei și cu asta ne-am spălat pe mâini de orice presupusă prejudecată. Cert e că termină facultatea de ani buni mai multe regizoare femei decât bărbați, iar asta nu se reflectă ȋn programele teatrelor de stat.
La independent e altceva, acolo faci pentru că vrei și genul chiar nu contează. Nu cred că această generație mai e târâtă de o prejudecată a actorilor ȋn raport cu autoritatea profesională a unei regizoare, dar există ȋncă un mare dezechilibru la nivelul investirii femeilor cu poziții de autoritate. Pe ele este mai posibil să le ȋntâlenști ȋn săli mici, unde lucrează pe onorarii și bugete mai mici și destul de rar pe scaune manageriale. Spune și asta ceva. Și aș mai vrea să adaug că asta nu e doar o realitate generată de bărbați, aș vrea să zic că și femeile contribuie semnificativ la ea. Suntem mult mai dispuși să ȋi judecăm pe cei cu care ne asemănăm cel mai tare. Iar eu când vorbesc de mentalitate, mă refer ȋn special la cum acționează ea ȋn plan subtil, poate că nu are legătură cu intenția, dar are o materializare foarte concretă. Am colege care spun că ȋn cariera lor nu s-au lovit de bariere de gen, am și colege care susțin contrariul. Poate ar merita un studiu sociologic. Eu tind să fiu de partea celor care susțin că genul a jucat și joacă un rol semnificativ ȋn felul ȋn care s-a dezvoltat cariera mea. Și asta a fost și cu plusuri și cu minusuri. Mi-a rămas ȋntipărit pe retina ȋnsă momentul când un director de teatru, la vizionarea unuia dintre primele mele spectacole ne-a ținut un discurs de o oră despre cum au distrus femeile teatrul și că era bine cum se făcea pe vremea lui Shakespeare, când nu era picior de femeie implicat ȋn procesul teatral. La niște ani distanță situația mă amuză, dar atunci m-a șocat complet. Adevărul e că regia e o profesie care este judecată ȋn general după niște valori asociate masculinității. Retrograd, da. Există și tentația să ne masculinizăm, să luptăm la individual, să nu devenim motoare pentru alte creatoare. Cum spuneam, e un subiect delicat, și cred că ne aflăm ȋn mijlocul unui proces.
Credit foto: Larisa Balta
Cum s-a schimbat publicul de teatru în ultimii ani
Ȋn ultimii ani nu s-a schimbat, s-a decimat publicul de teatru. Pandemia, explozia de online, pierderea contactului dintre teatru și societate, lipsa unei viziuni directoare ȋn raport cu rolul culturii ȋn societate de peste 30 de ani, toate au contribuit, din punctul meu de vedere, la o mare alienare. Publicul de teatru din România e ȋmbătrânit. Deși teatrele pentru copii sunt unele dintre cele mai performante din sistem, nu reușim să facem tranziția acelui public la maturitate. Îl pierdem undeva și de asta avem nevoie să investim masiv ȋn educație culturală, teatru pentru adolescenți și artă comunitar- participativă. Am ignorat complet publicul, și chestia asta, dublată de explozia industriei de entertainment și lipsa unei delimitări clare ȋntre comercial și cultural, ne-a adus ȋntr-un real impas. Mi se pare extrem de important să reușim o repoziționare lucidă a rolului culturii ȋn societate și mai ales al celei publice. La noi ȋn mod paradoxal, așa zisul teatrul independent este mult mai responsabil ȋn raport cu publicul și funcția socială a teatrului, decât teatrul de stat. Mă alătur celor care vorbesc insistent de ani buni de nevoia de politici publice care să faciliteze accesul la cultură, de regândirea rolului și reactivarea așezămintelor culturale și ȋn directă legătură cu asta, reorientarea ȋnvățământului universitar vocational și a misiunii instituțiilor de cultură. E vital să gândim sistemic și să reimaginăm rolului pe care ȋl pot juca arta și cultura ȋn societate.
Ce caută omul acum la teatru? ȋn general problema e că nu mai caută. Și gustul se formează și se educă. Nu poți să faci high art dacă publicul alege ȋntre tine și Netflix. Cred că e cazul să coborâm printre oameni, să ȋi chemăm la noi, să vedem ȋmpreună acum unde și pentru ce ne putem ȋntâlni. Nu ni se cuvine nimic ȋn relația asta, pentru că nu am investit ȋn ea.
Cele mai importante spectacole ale tale
Mi-e destul de greu să trasez o linie de demarcație când mă gândesc la conceptul de “ultimii câțiva ani”. O trecere subiectivă ȋn revistă ar zice: Dragonul de aur de Roland Shimmelpfennig ȋn 2018 la Teatrul Andrei Mureșanu din Sfântu Gheorghe pentru două lucruri: reȋntoarcerea la ideea de teatru ca experiență și catharis modern, și veritabila performanță realizată de ȋntreaga echipă care efectiv și-a depășit limitele. A fost incredibil să văd ȋn fața ochilor mei cum se ȋntâmplă asta.
Apoi aș sari ȋn 2021 la Aici Moscova de Iulia Pospelova, la Unteatru din București, ȋmi doream de mult să experimentez cu ideea de teatru-film și aici ȋn sfârșit mi-am dat voie. Spectacolul duce de fapt mai departe conceptul de “teatru al conștiinței” cu care am lucrat și ȋn Dragonul, lucrul cu corpul tensionat și ideea de teatru ca experience design.
Credit foto: Sorin Florea
Ȋmi place să lucrez cu spectacole puzzle și să imaginez structuri de joc, construiesc pe layere și cred că ȋn timp am reușit să șlefuiesc niște mecanisme. Am conturat o metodă de lucru cu actorul care mi se potrivește și cred din ce ȋn ce mai tare ȋn importanța componentei de laborator-cercetare. Probabil că ultimul punct pe hartă ar fi premiera de la teatrul De Balie din Amsterdam, un spectacol concert, ȋn colaborare cu Andrea Voets, Luke Deane și Sarah Jeffrey, co-produs de Resonate Productions, numit Millenial History. Este un proiect bazat pe istorii personale, materializate ȋn interviuri audio și muzică live. Ce mi se pare extraordinar la demers este că are această capacitate generativă de empatie, este realmente un “bridge builder” ȋntre oameni cu backgrounduri foarte diferite. Andreea ȋi spunea jurnalism musical, acum el a devenit unul musical-performativ, cred că e ceva de care avem mare nevoie azi. Este că cel mai autobiografic și implicit proiect ȋn care am lucrat, fiind ȋn primă fază ȋn rolul de persoană intervievată, și un an mai târziu ȋn cel de regizor și dramaturg. A fost o experiență intense care mi-a readus aminte ce mișto e voluptatea asta a vulnerabilizării când e cu miză.
Limbaje artistice și modalități de expresie de interes pentru tine acum
Teatru- film, teatru-joc, teatru-experiență – cam asta ar fi triada mea magică. Mă interesează performativitatea ca tehnică de design social, teatrul biografic și temele provocatoare, polarizante, care stârnesc dezbatere. Caut limbaje noi, sau mai bine zis, raporturi noi cu publicul, de interactivitate la participativitate.
Ce disciplină ai când construiești un spectacol nou
Pentru mine realizarea unui spectacol reprezintă ȋn primul rând un design de proces. Sigur, când lucrezi cu oameni, devii conștient că imprevizibilul va juca un rol major ȋn orice, și atunci ȋmi place să cred că imaginez procese vii, reactive, mai degrabă ca la chimie, decât ca la inginerie. Cred că un regizor bun e și un director bun de creație, a face mixul potrivit de oameni și idei este jumătate din treabă. Cealată jumătate e legată de crearea contextului propice, cadrului care să faciliteze inspirația și starea de creație. Iar asta presupune un tip de disciplină, de concentrare și mai ales de antrenament. Ca să poți fi viu ȋn interiorul unui spectacol, trebuie să ȋi deprinzi limbajul, de orice parte a scenei ei a lucra. De abia atunci poți fi creativ și reactiv, când ȋl ȋnțelegi și stăpânești. Cam asta ȋncerc să fac eu ȋn repetițiile mele: să creez și să mă asigur că toată echipa devine fluentă ȋntr-un limbaj scenic, care se materializează.
Lucrul cu actorii
Procesul de lucru diferă ȋn funcție de tipul de performer cu care lucrezi. Tu ca regizor trebuie să știi să alegi cu cine poți avea un limbaj comun, sau cu cine te poți ȋntâlni ȋntr-un camp ideatic sau nu. Actorii sunt niște parteneri de lucru, cred că rolul meu este să ȋi inspir, motivez și antrenez să ȋși atingă maximul de potențial ȋntr-o direcție pe care și-o doresc și ei. Pentru mine e important lucrul la performanță și atunci am nevoie de parteneri care ȋși doresc și ei asta, ȋmi e foarte greu să rezonez cu cei care vin să ȋși facă treaba și atât. Nu cer fanatism, dar cer asumare și implicare. Repetițiile mele sunt gândite ca laboratoare, cu etape de proces, mă interesează nu numai să contruiesc, dar și să pot observa când vine o idee bună sau se leagă ceva neașteptat. Și repetițiile sunt de fapt un fel de spectacole.
Ce faci cu blocajele când apar
Sigur, cred că cu toții avem blocaje. Inspirația e inspirație și de multe ori e necesar procesul de incubare al ideii. La ȋnceput mă biciuiam feroce ȋn astfel de momente, considerând că e o vină, un neajuns, un eșec. ȋntre timp m-am relaxat. Am ȋncredere ȋn know how-ul meu profesional și pot să ȋmi dau o pauză atunci când pur și simplu nu iese nimic. Getting out of the box poate ȋnsemna și că nu te mai gândești deloc că ești in a box, și să lași o asociere random să te scoată din impas. Desigur, asta are legătură și cu câtă nevoie de control asupra lucrurilor ai.
Freelancing-ul în teatrul românesc. Cum se simte să lucrezi ca independent
Și ăsta este un subiect polemic. Eu sunt asociată cu mediul independent pentru că aici am făcut unele dintre cele mai semnificative spectacole din cariera mea, dar am lucrat și ȋn teatrul de stat destul de mult. Acum zece ani, când am ȋnceput să practic regia, făceam spectacole independente pentru că mi-era clar că trebuie să fac, ca să nu mă pierd imediat după facultate și să rezist ȋn meseria asta. Tenacitatea cred că m-a ajutat mult ȋn a supraviețui profesional. N-a fost ușor, nu a ȋntins nimeni nicio mână. Apoi au re-apărut după o pauză semnificativă concursurile pentru tineri regizori. Suntem mai mulți cu trasee similare ȋn sensul ăsta. Așa am apucat să văd cum funcționează ambele sisteme. Am ales să pariez pe propriul meu program artistic, care nu se potrivea cu cerințele din mainstream, și cred că, ȋn bună măsură, nici cu așteptările celor care m-au susținut la ȋnceput de carieră. A fost deci ȋn aceeași măsură o alegere personală și o consecință a contextului. Aș fi suferit enorm dacă aș fi insistat să sper că voi fi chemată să montez frecvent ȋn marile teatre. M-au rechemat mai târziu, când deja aveam niște credibilitate pe piață și niște proiecte internaționale ȋn spate.
Ȋi admir pe cei ce au reușit să se coaguleze ȋn colective de creație, pe cei ce au reușit să deschidă spații, cred că experiența lor legată de independent e foarte diferită. Pentru mine ca și creator solitar, independența a ȋnsemnat multă muncă, multe aplicații, mult fanatism, multă ambiție. Mi-a dat posibilitatea să fac ce mă taie capul, să ȋmi permit să greșesc, să găsesc oameni la fel de nebuni și ȋntr-un final să descopăr teatrul pe care vreau eu să ȋl fac.
Ce se ȋntâmplă ȋnsă acum e și mai dezolant decât acum câțiva ani. Sistemul a implodat, n-are nicio șansă să ȋnghită abundența de absolvenți de pe piață. Se confundundă din ce ȋn ce maim ult independentul cu privatul, ȋn sensul de comercial și lipsesc cu desăvârșire posibilitățile de dezvoltare sustenabilă pe termen lung. Sistemul ȋncă pare să ignore problema, sau cel puțin să nu o considere o prioritate, sunt deja aproape șase ani de când se vorbește de statutul artistului independent și el ȋncă nu e promulgat.
Credit foto: Vlad Birdu
Schimbarea teatrului românesc în anii din urmă
Eu zic că nu s-a schimbat destul. Teatrul românesc are o incredibilă rezistență la schimbare. La noi ȋncă teatrul trebuie să fie teatru, ce nu recunoaștem e ne-teatru, operăm ȋn binoame rigide ca teatru politic vs teatru de artă, teatru public vs. teatru independent etc. Sistemul mainstream de valori e profund autosuficient, retrograd și nu numai că neracordat, dar și neinteresat, nici de public, nici de tendințele internaționale. Succesul ȋn România e un dead end international, nu are absolut nicio relevanță. Avem o piață mica, care va deveni din ce ȋn ce mai mica pentru că nu am construit public și nici interes pentru cultură. Nu mai avem (cu foarte puține excepții) critică de teatru, nu reușim să ȋnțelegem ideea de management cultural și nici măcar nu suntem conștienți că ȋn momentul ăsta unica resursă pe care o avem e infrastructura culturală. Am mai zis că din punctul meu de vedere teatrul românesc are noroc de artiști, ei sunt cea mai prețioasă sursă de viață și energie. Numai că ȋn timp și ei obosesc, insist că e nevoie de o schimbare de sistem, ca să nu mai fie vorba doar de bătălii individuale.
Ce urmează pentru tine profesional
Urmează o stagiune plină: montez la Praga, ȋn București, ȋn Lituania și ȋn cadrul unui proiect internațional Cluj – Zagreb – Mondeno. Sunt niște proiecte interensante și provocatoare, structurate pe cele două mari teme de interes pentru mine din perioada asta utopii-distopii și gamificarea experienței ca tehnică performativă. Lucrez cu povești personale și viziuni alternative asupra viitorului. Caut noi forme de conectare cu publicul și imaginez procese de lucru interdisciplinare care sparg limitele dintre arte. Cred că am ajuns la o maturitate profesională, pandemia a fost pentru mine cadrul propice clarificării programului meu artistic pentru următorii ani și alături de asociația pe care o conduc, Idea77, și echipa proiectului, plănuiesc ediția 2 din Independent Exterior – showcase de arte performative din România, destinat specialiștilor internaționali, care va avea loc live la București ȋn toamna lui 2023. E un proiect de suflet prin care ȋncercăm să susținem și promovăm creatorii și producătorii locali independenți, și să conectăm scena autohtonă la rețelele internaționale.
