Cu 3 zile înainte de începerea filmărilor la ”Metronom”, regizorul Alexandru Belc a hotărât că vrea să o vadă pe Mara Bugarin în rolul Anei, o tânără de 17 ani care află că prietenul său va pleca definitiv din țară. După casting, Mara a primit primul său rol într-un film și nu doar că a debutat în cinematografie, a făcut-o în stil mare: la Festivalul de Film de la Cannes. Acolo a văzut pentru prima dată filmul cu toată echipa și a trăit emoții unice când sala întreagă i-a aplaudat minute în șir, în picioare. Lungmetrajul a câștigat Premiul pentru regie ”Un Certain Regard” la Festivalul de la Cannes 2022.
Acțiunea filmului se petrece în anul 1972, iar în distribuție îi vedem și pe: Șerban Lazarovici, Vlad Ivanov, Mihai Călin, Andreea Bibiri.
"Filmul stă foarte aproape de Ana, de la distanța camerei de filmat la faptul că înțelegem povestea prin gândurile ei, prin privirea ei. E destul de intim, deci m-am conectat la trăirile mele cu povești de iubire, cu familia, cu momente, în care m-am simțit neîndreptățită, neputincioasă. Tot procesul a fost unul destul de dificil, obositor și fizic, și psihic".
Mara Bugarin vine de la Timișoara, unde a studiat până la terminarea liceului. La 10 ani, a debutat în teatru, cu un rol principal în spectacolul „Ținuturile Joase”, la Teatrul German de Stat. În timp ce colegii săi erau vara în excursie, ea repeta pentru premieră, fără nicio părere de rău. În teatru, acolo își dorea să fie, și de teatru s-a îndrăgostit prima dată.
Astăzi, este studentă la UNATC - Regie Teatru, iar noi povestim cu ea în continuare despre ce a însemnat primul său rol în film și despre experiența trăită pe platourile de filmare.
Drumul tău către actorie
Vin dintr-un oraș foarte frumos, din Timișoara, acolo am copilărit, acolo am studiat de la grădiniță începând până la bacalaureat în sistemul german, la „Liceul Teoretic Nikolaus Lenau”. Educație care mi-a oferit un fundament foarte sănătos în raport cu ce înseamnă să fii curios, să cercetezi și să gândești liber. Și tot acolo am dat de iubirea asta necondiționată pentru teatru și, ulterior, pentru film. Am avut șansa să fiu distribuită, foarte timpuriu, la vârsta de zece ani, într-un rol principal la Teatru German de Stat. A devenit o nevoie de a jucă, de a mă jucă cu diferite texte, de a explora povești din multe colțuri ale lumii. Actoria este, cel puțin acum, pentru mine un mod de a cerceta și a descoperi culturi, mentalități, tipologii. Și setea asta de cunoaștere viețuiește atât de visceral în mine, o sete pe care o leg strâns de actorie, încât mi-a fost ușor să aleg să o iau pe drumul acesta profesional.
Credit foto: Francois Berthier
Emoțiile primului personaj pe scenă
Aveam 10 ani și am debutat în spectacolul „Ținuturile Joase”. Niky Wolcz a optat să dramatizeze romanul autobiografic, cu același nume, al Hertei Müller. Personajul meu era naratoarea la vârsta copilăriei. Eram tot timpul pe scenă, înconjurată de o distribuție mare, având scene cu actori de toate vârstele. Țin minte că, chit că era ceva nou pentru mine să fiu pe o scenă și direct într-o producție profesionistă, nu-mi era frică, ci mă inspira și mă bucura fiecare zi de repetiție, fiecare spectacol. În ultimele două săptămâni de repetiție, înainte de premieră, mi-am rupt mâna și speram doar să-mi scot atela înainte de primul spectacol, asta era singura mea grijă. Mi-a venit foarte natural să joc și, acum când îmi aduc aminte, sunt surprinsă de cât de conștiincioasă eram cu învățatul textului, cu faptul să nu întârzii, să nu mă plâng. Cât timp colegii mei erau în excursie cu clasă, în vară, eu repetam pentru premieră. Și nu îmi părea deloc rău. Acolo, în teatru, îmi doream să fiu.
Cine sunt oamenii de la care ai învățat și înveți în meseria ta
Momentan, încerc să ascult și să preiau sfaturile tuturor oamenilor din industrie, care sunt cu niște pași în fața mea, la nivel de experiență. Omul, care m-a adus în teatru și care mi-a arătat culorile acestei meserii, este actrița Isolde Cobeț, coordonatoarea trupei de teatru, din care am făcut parte. Sora mea, Ioana, mi-a oferit cu blândețe niște guidelines-uri în ale actoriei și la ea mă întorc, de fiecare dată, când mă simt nesigură și am nevoie de un sfat. O respect mult și ca om, și ca artistă. Altfel, profesorii mei de la facultate, Radu Apostol și Răsvana Cernat, au răbdare să mă ghideze uman, profesional și să mă ajute să-mi consolidez un bagaj de cunoștințe cât de vast și de aprofundat, în urma facultății. Altfel, Tudor Panduru (DOP-ul filmului „Metronom”) a stat în multe seri, în ultimele două luni, la festivalurile la care am participat cu filmul și a avut răbdare să-mi asculte fricile, îndoielile și să le normalizeze, să mă liniștească și să îmi dea încredere să vorbesc, să fiu, așa tânără cum sunt, cu ce pot eu acum să fac. Nu știu, sunt mulți oameni care mă inspiră, cu care trăiesc epifanii, când îi aud vorbind despre actorie, regie, artă, în general. Modestia și devotamentul fără limită cu care își fac meseria sunt o sursă foarte puternică de împuternicire a mea și îmi dă speranță în lumea asta.
Cum simți tu viața de tânăr actor în România
Pentru mine, înseamnă multă muncă, multă nesiguranță și multă recunoștință. În întâlnirile de muncă m-am simțit foarte protejată și susținută, lucru care mi-a facilitat o explorare a capacităților mele ca tânără actriță, a instrumentelor mele. Încerc să consum cât mai multe forme de artă, să fiu curioasă, să nu mă demoralizez și să îmi păstrez scopul, pentru care am vrut eu să fac meseria asta – anume să vorbesc despre niște teme relevante lumii noastre, să fim ancorați la realitatea imediată, la problemele cu care se confruntă oamenii și să sparg „bula de privilegiu”, în care am avut norocul să mă nasc. Să nu uit că asta este provocarea principală, să nu pic în vraja vizibilității, pe care ți-o aduce un proiect premiat la „Cannes”. Probabil, cel mai frumos și ușor, chit că necesită multă, multă muncă, este să fiu efectiv la repetiții, la filmare. Acolo pot respira cel mai bine, simt că trăiesc cel mai intens.
Contextul în care ai ajuns să lucrezi cu regizorul Alexandru Belc pentru ”Metronom”
Contextul a fost unul destul de atipic. Eu am dat probă cu 3 zile înainte de începerea filmărilor. Am primit 3 secvențe, pe platou, împreună cu colegul meu Șerban Lazarovici, care și el dădea casting în același timp cu mine. Alex a hotărât că vrea să mă vadă pentru rolul Anei, odată cu decizia lui de a redistribui personajul principal. Castingul a decurs ca un fel de repetiție. Următoarea zi am fost chemată la probe de costum, păr și peste două zile a început filmarea.
Cum a fost această întâlnire
Relația noastră regizor-actriță a fost bazată pe umanul din fiecare. Ne-am vulnerabilizat ambii în proces, am încercat să construim interiorul Anei prin prisma experiențelor noastre. Ca ea să devină om trebuia să fim noi oameni, să vorbim despre frici, dorințe, dificultăți – cum sunt ele diferite pentru o fată, o femeie? Asta a încercat Alex să înțeleagă. Nu voia să-și expună perspectiva lui asupra Anei, din cum vede el și doar el lupta ei cu lumea. Nu, el mi-a dat spațiu să propun, să dezbatem, a încurajat asta. Am lucrat mult prin prisma întrebării „de ce?” și pe partea mea și partea lui. Astfel, îmi era și mie mai clar ce vrea Alex și cum pot să îi livrez asta, fără să mă reprim pe mine creativ, în vreun fel.
Cele mai importante aspecte din povestea pe care o spune filmul
Povestea din film propune niște întrebări foarte importante, mai mult decât o concluzie. Ce înseamnă libertatea? Poți găsi libertatea într-o lume, care vrea să-ți controleze și cele mai personale decizii – pe cine să iubești, pe cine să urăști, ce muzică asculți, ce citești? Cum arătau revoltele tăcute față de sistem? Cât de multe poți să exprimi prin tăcere, ea fiind cel mai important instrument de comunicare, în lumea aceea? În cine mai poți să ai încredere, dacă tu te-ai trădat pe tine deja? Să supraviețuiești înseamnă să trăiești?
Credit foto: Alin Ciuchi
Cum te-ai apropiat de Ana, personajul tău
Fiind distribuită atât de din scurt înainte de începerea filmării, am descoperit-o pe Ana pe măsură ce filmam. Firul roșu narativ a rămas la fel (structura filmului), dar textul din secvențe se rescria pe măsură ce filmam. Conținerea ei, reținerea ei din a se exprima violent, curiozitatea și căutarea unui sens mai mare al lucrurilor, pe care le trăiește, erau caracteristici ale Anei, prin care am construit exteriorul personajului și am aprofundat interiorul. Filmul stă foarte aproape de Ana, de la distanța camerei de filmat la faptul că înțelegem povestea prin gândurile ei, prin privirea ei. E destul de intim, deci m-am conectat la trăirile mele cu povești de iubire, cu familia, cu momente, în care m-am simțit neîndreptățită, neputincioasă. Tot procesul a fost unul destul de dificil, obositor și fizic, și psihic, fiind această construcție din mers. Cere multă vulnerabilizare.
Cele mai provocatoare momente au fost probabil secvențele de la Securitate, din mijlocul perioadei de filmare, unde mi-am forjat destul de tare resursele de energie și a trebuit să chemăm salvarea pe set și după am continuat să filmăm.
Indicațiile pe care le-ai primit la filmări
Echipa de la cameră mi-a explicat cum se traduce mișcarea în funcție de încadratură, de cum să mă coordonez și să mă folosesc de apropierea camerei ca să dezvălui personajul, dar și cât de importantă este colaborarea dintre directorul de imagine și actor. Lucru care a rămas cu mine și m-a ajutat mult ulterior. Din partea departamentului de regie a fost încrederea că nu trebuie împins mai mult spre exterior ca să se înțeleagă povestea, că forța stă în capacitatea de a încasa, de multe ori. Mi se pare foarte important să se lucreze cu referințe. Ca actor înțelegi cel mai bine văzând care este universul, pe care vrea să îl creeze regizorul, în descendența căror creații îți construiești povestea, care este familia de personaje. Să lucrezi cu reprezentări, nu doar în cuvinte, fiindcă altfel este sistemul de referință pentru cele două părți, când ai un reper clar din cărți, filme, picturi, piese de teatru, spectacole. Apoi, disponibilitatea de a dezbate asupra personajului mi se pare foarte importantă, să realizezi ce se înțelege mai bine din exterior (ca regizor) și ce se clarifică din interior, prin prisma actorului care trăiește povestea și cum cele două procese creative funcționează în completarea unul altuia.
Credit foto: Maria Mitulescu
Lucrul cu ceilalți actori din distribuție
A fost foarte bine. La scenele de grup, nu doar la cele cu petrecerea, era multă energie. Se glumea, se râdea, se dansa, se asculta muzică între duble. Mă ajuta de fapt să am ceva pentru care să jelesc la secvențele de la Securitate, la prietenii mei fictivi, interpretați de niște oameni foarte vii și curioși. Lucrul cu Vlad Ivanov, Mihai Călin, Andreea Bibiri a fost o sursă de inspirație, o dovadă de măiestrie pe actorie și modele de urmat ca oameni. Aveau răbdare cu întrebările mele, nu mă priveau deloc de sus, din contră, era o relație de respect reciproc, de colegi la muncă. M-au ajutat să am încredere în mine să explorez, la fel ca tot restul echipei de pe platou. Toți oamenii pe care nu îi vezi pe ecran sau la evenimente, majoritatea fiind în filmări, constant, dar care își făceau treaba cu un profesionalism impecabil, o etica de muncă care nu avea cum se nu se transmită mai departe și care ne-a apropiat pe parcursul acelei luni de filmare. Lucru care mi-a fost confirmat după ce am tras ultimul cadru. Era noapte, trebuia să facem liniște, eram doar eu dintre actori cu restul echipei. S-a dat „cut”, s-a aplaudat „muțește”, s-a strâns echipamentul și am stat la povești până dimineața, acolo, pe străzile din Cotroceni, toată echipa.
Ce ai simțit când ai văzut prima dată filmul
Primele secvențe din film le-am văzut cu Alex la studioul de sunet. Ne-am închis într-o sală și mi-a arătat o variantă necolorizată, nesonorizată a câtorva secvențe. Era fix după aflarea veștii că am fost selectați la Cannes. Îmi exploda inima de emoții. După, am văzut tot filmul la mine în sufragerie, cu prietena mea cea mai bună, Ana. Îmi venea să îi explic gesturi, expresii, să comentez fiecare secvență. M-a liniștit să văd că s-a înțeles, că e un demers coerent pe actorie, dar și la nivel de poveste. Iar prima oară când am văzut filmul, cu adevărat, a fost în sala de proiecție, de la Cannes, cu o parte din echipă. A fost un sentiment unic, să văd sala aplaudând în picioare, timp de minute bune. A fost o primă întâlnire cu publicul reușită, ceea cea m-a bucurat și m-a onorat.
Cu ce speri să rămână oamenii după ce văd ”Metronom”
Să plece fiind recunoscători pentru libertatea lor. Unii dintre noi trăiesc într-o perioadă și într-o țară, în care nu este război, nu există cenzură, ai posibilitatea să călătorești, să iubești – unii dintre noi. Avem privilegiul de merge la cinema, de vorbi unii cu alți despre ce ne place/displace. Iar asta nu a fost normalitatea pentru mulți oameni, decenii întregi. Libertatea era un lux, un țel îndepărtat pentru care ai fi sacrificat aproape totul. Sper să plece cu conștiința acestui fapt, după ce văd filmul. Și cu respect față de toți cei care au trăit ororile comunismului și pentru cei care acum trăiesc durerea, coșmarul, unui război.
Credit foto: thestoryalist
Cu ce ai plecat tu din acest proiect
Cu ce nu am plecat? Mi-e greu să sintetizez toate oportunitățile, pe care mi le-a deschis această experiență, oamenii pe care am avut norocul să îi cunosc, aspecte despre mine ca om, ca tânără artistă, pe care le-am descoperit și aprofundat. ”Metronom” a fost primul pas în împlinirea unui vis, pe care îl aveam de când am urcat, la 10 ani, pe scenă. O confirmare că am un loc în lumea asta, în meseria asta. Munca pe care am depus-o, care a fost totodată un proces de evoluție și de educare a mea ca actriță. Un debut de care mă bucur zilnic și care îmi dă avânt să lucrez în continuare. Simt multă bucurie, recunoștință. Descopăr lumea din nou, într-un alt fel; sentiment greu de exprimat prin cuvinte.
Planuri și proiecte mai departe
Am filmat un scurtmetraj, un posibil pilot de serial. Mai urmează un alt proiect pe film, la care încep să lucrez din toamnă. Îmi voi scoate spectacolul de licență, tot așa la finalul anului sau în primăvară, față de care am emoții și mă simt nerăbdătoare, fiind debutul meu ca regizoare. În rest, sunt deschisă să văd ce întâlniri profesionale mă mai așteaptă și, pe lângă, încerc să îmi canalizez energia în a explora diferite forme de artă, de la teatru la film, în proiecte proprii. Mă bucur, momentan, în această vară, să mă plimb cu filmul prin festivaluri, la proiecții, să mă întâlnesc și să intru în dialog cu publicul, care este o constantă sursă de inspirație pentru mine.
