[Povesti de fotografi] Mirela Bichigeanu: Suntem asaltați de extrem de multe poze, din care am putea alege foarte puține fotografii

Mirela Bichigeanu se mișcă pe tărâmul foto de peste 20 de ani, de-a lungul vremii participând la expoziții de grup naționale și internaționale, pe lângă cele personale, Floating World și Two by Creative Absinthe. A activat o perioadă şi ca fotojurnalist, colaborând cu Rise Project la realizarea filmului documentar Killer Inc, premiat la mai multe festivaluri din Europa şi SUA.

Un jurnalist cu experiență relevantă în munca de teren mi-a propus să acoperim împreună un subiect important, cu grad mare de risc, care viza o suită de asasini plătiți din Republica Moldova. Misiunea a implicat multe proceduri specifice jurnalismului de investigație, metode care poate nu sunt tocmai la îndemână unui profesionist, asociat mai degrabă unui domeniu artistic.

În prezent, Mirela Bichigeanu este lector la Fundaţia Calea Victoriei, unde ţine cursuri despre fotografia de portret, introducere în istoria fotografiei, fotografie de stradă etc. Crede că o mai bună cunoaștere a regulilor de bază ale imaginii ne-ar ajuta pe toți să ne exprimăm mai bine. Nu este anti telefon - ca mijloc de a face artă, ba dimpotrivă, crede că tehnologia ne poate ajuta să ne îmbogățim și mai mult căile de a ne face văzuți și auziți. Povestea Mirelei pe larg, mai jos.

Prin lentila începuturilor

Bunicul meu a fost fotograf, așa că îmi este familiar încă din copilărie obiceiul de a vedea realitatea în cadre dreptunghiulare, de a examina orice printr-o lentilă, în căutarea unui detaliu care ar putea purta sensuri pe care ochiul singur nu poate să le perceapă. Răsfoiam zilele trecute un album de familie și m-am revăzut mai mereu cu un aparat foto la gât, posibil să fi fost și o mică vanitate a vârstei sau poate chiar semnul vocației de mai târziu. Fotografie am făcut mereu, intuitiv, reflex, pentru că așa se face. Este, până la urmă, o fascinație umană să răpești mici bucăți din real cu speranța că îți vor rămâne accesibile pentru totdeauna. A venit, însă, un moment în care am început să înțeleg fotografia ca pe o declarație personală, mi-am dorit să fac ceva diferit, să răscolesc spații care lipsesc vizual și care sunt aproape imposibil de compus, să îmi permit libertăți de compoziție sau de utilizare a cadrului, iar pentru asta aveam nevoie de îndrumare. Cel mai adesea, ca să poți încălca toate regulile, trebuie mai întâi să le cunoști.

Alături de un profesionist pasionat de artă am urmat, la Dalles, un curs de specializare, o ocazie excelentă să îmi consolidez și cultura în domeniu analizând nenumărate tușe iconice: de la sensibilitatea cu care unul ca Henri Cartier-Bresson se apropie de real, la înălțimile amețitoare ale lui Lunch Atop A Skyscraper, de la Dali Atomicus, la Migrant Mother. Un astfel de demers poate fi motivant, dar și copleștor totodată și mi-a luat ceva timp până să-mi dau seama că totul ține, de fapt, doar de creativitate și de curajul de a reda realul potrivit propriei percepții, chiar dacă uneori lucrurile sunt greșite din punct de vedere tehnic. Acesta este detaliul fin care ar putea marca diferența. Altminteri, cu toții tragem zeci de mii de cadre cu telefoanele noastre performante. Suntem asaltați de extrem de multe poze, din care am putea alege foarte puține fotografii.

Doctorat în Arte Vizuale la Universitatea București

E multă cercetare, care vine ca o continuare firească a efortului depus la master, doar cu un grad mai mare de complexitate. Totodată, este un minunat prilej de a aprofunda un domeniu fascinant, de a trece prin lecturi complexe și analize pe care, în absența unui cadru structurat, poate ai fi tentat să le lași pentru mai târziu. Citesc mult, caut permanent viziuni fresh și noi declarații artistice, văd multe lucrări și proiecte, mă întreb mereu ce aș mai putea face, încercând, totodată, să-mi depășesc propriile blocaje de motivație sau de înțelegere. Din toate punctele de vedere este o provocare. M-am înscris la doctorat anticipând momentul în care fotografia va fi predată și în școli și mi-am dorit să fiu pregătită pentru asta. Educația formală în acest domeniu este un parcurs firesc pe care însăși realitatea ni-l sugerează. Suntem asaltați și, pe alocuri, intoxicați de imagini, prin urmare, deprinderea unor reguli elementare cu privire la acest domeniu ne-ar ajuta pe toți să ne exprimăm mai bine. Într-o lume mutată în spațiul virtual, care comunică preponderent prin imagine, educația de bază ar crește calitatea postărilor, iar noi ne-am putea obișnui cu mesaje vizuale ceva mai bune din punct de vedere calitativ și compozițional.

În alb și negru

Nu lucrez doar alb negru. Am și multe proiecte color, dar am o sensibilitate pentru fotografia alb negru. Mi se pare că pot să mă exprim mai bine în acest limbaj. Nu cred că există diferențe fundamentale între cele două. Depinde mult de subiect, de situație sau de starea interioară care dictează forma de expresie.

Filaj alături de Rise pentru filmul Killer Inc.

Fotojurnalismul a fost întotdeauna o provocare pentru mine, însă până la acest proiect nu mi se oferise oportunitatea să explorez domeniul. Un jurnalist cu experiență relevantă în munca de teren mi-a propus să acoperim împreună un subiect important, cu grad mare de risc, care viza o suită de asasini plătiți din Republica Moldova. Misiunea a implicat multe proceduri specifice jurnalismului de investigație, metode care poate nu sunt tocmai la îndemână unui profesionist, asociat mai degrabă unui domeniu artistic. Pentru Killer Inc. am făcut filaj, dar nu aș mai repeta povestea. Locurile de întâlnire erau alese de interlopi și, deși a fost vorba preponderent de spații deschise, situațiile au rămas destul de stresante. A fost necesar să folosesc un alt tip de creativitate pentru a face aceste fotografii, să construiesc sau să provoc situații care să-mi ofere oportunități de imagine. Într-un final, am reușit să aduc suficient material pentru film și sunt destul de mulțumită de asta, cu atât mai mult cu cât materialul astfel definitvat are relevanță publică și a avut impact în mediile interesate. Admir și respect munca jurnaliștilor care își asumă riscuri și trec prin etape tensionate în cursul documentării, cu atât mai mult cu cât rezultatul muncii lor este menit să facă o lume mai bună. Admit, însă, că este necesară ceva mai mult decât experiența și competența în fotografie pentru a duce la capăt o astfel de misiune. Este, cel mai probabil, vorba de o vocație susținută de o motivație foarte puternică.

Experiența Living as Form & Amsterdam

Deși există particularități zonale, acestea țin mai mult de organizare sau de particularități în ierarhizarea priorităților. În rest, nu cred că mediul artistic diferă în funcție de țară. Artiștii sunt o categorie specială, iar asta nu ține cont de naționalitate, sex, gen etc. Olanda, ca multe alte țări dezvoltate, investește mai mult în artă și promovează mediul artistic cu ceva mai mult entuziasm, știind că acesta este principalul motor de dezvoltare a comunităților contemporane. Am ajuns la Living as Form cu o bursă pe care am obținut-o după ce am terminat masterul de la Unarte. A fost interesant subiectul, conferința promova intervenția artiștilor în spațiul urban, una dintre formele actuale predilecte de exprimare. O bilă albă pentru genul ăsta de conferințe este că poți cunoaște oameni care fac lucruri interesante și cu care poți discuta despre artă. Și de aici rezultă colaborări.

Lector pe Calea Victoriei

Îi așteptăm pe toți cei interesați cu o mulțime de cursuri foarte bune găzduite de Fundația Calea Victoriei. De la introducere în istoria fotografiei, la portret, fotografie de stradă, fotografie pentru începători sau fotografie cu adolescenți, printre multe altele. Oamenii au căutări diferite. Unii sunt pasionați de tehnică, alții caută să-și dezvolte creativitatea, iar unii vin pur și simplu pentru că își doresc să învețe ceva nou. La fiecare început de curs îi întreb ce motivații și ce așteptări au și apoi modelez programa în funcție de ei. Am avut câțiva cursanți care au evoluat mult în zona fotografiei artistice. Tot ce pot să spun este că, la finalul cursului, evoluția lor chiar devine vizibilă. Imaginile sunt mult mai îngrijite comparativ cu cele realizate la începutul cursului. Pot evalua ușor diferențele, pentru că le dau teme pe care le discutăm împreună la începutul fiecărui curs. De asemenea, îi încurajez să-mi trimită imagini mai vechi pentru feedback.

Aparate foto vs. telefoane

Cu siguranță telefoanele sunt o opțiune. Tehnologia a evoluat spectaculos, telefoanele sunt echipate cu dispozitive foto performante, există o mulțime de aplicații bune pentru etapa de post procesare a imaginilor. Un întreg laborator foto complex ne este mereu la îndemână. Legat de camerele profesionale sau de prețuri, totul depinde de ceea ce ne dorim să facem. Dacă fotografia este doar un hobby, ar trebui să știm că nicio cameră, indiferent de performanțele ei, nu va compune singură imagini și nici nu va gândi în locul nostru. Dacă avem un business în fotografie sau video lucrurile devin mai complicate, aparatura la acest nivel poate costa mii sau poate chiar zecii de mii de euro.

Portret, autoportret și un selfie cu maimuța

Fotografia de portret este într-o permanentă evoluție. Am văzut potrete absolut senzaționale făcute cu telefonul mobil. De data asta vorbim de un gen complex de fotografie, deoarece ține de expresie, încadrare, idee și, uneori, de recuzită. Potretul nu ne arată doar omul, ci și sufletul lui. Selfie-ul este un autoportret al zilelor noastre și au fost o grămadă de dezbateri pe tema asta. Unii consideră că nu este autoportret, pentru că totul se limitează la nivelul brațului, alții spun că are o legătură directă cu autoportretul și, prin urmare, reprezintă și el o bornă a acestui complicat proces de evoluție. Suntem încă departe de concluzii, deși marile galerii de artă ale lumii adoră să speculeze aceste confuzii. Prin 2017, Saatchi organiza expoziția From Self to Self-Expression amestecând autopotrete făcute de mari pictori și fotografi din zona de artă, cu selfi-urile unor staruri din zona pop sau comercială. Treceai de la Rembrandt, Velazques, Van Gogh, Frida Khalo, Nan Goldin, Jo Spence și tot așa, la selfie-urile lui Kim Kardashian, Tom Cruise și cel a celebrei maimuțe macac care a nimerit, la un moment dat, un selfie devenit legendar. Este foarte greu să tragem concluzii legat de cum evoluează arta, dar cu siguranță și selfie-urile, alături de alte imagini pe care le facem pentru a le posta pe rețelele de socializare vor rămâne în Istoria Fotografiei, iar acest moment în timp va fi multă vreme temă de cercetare, pentru ca, în cele din urmă, să fie tratat în cadru structurat, la cursurile predate peste ani în mediul academic.

Momentul decisiv din stradă

Fotografia de stradă cere în primul rând răbdare, discreție, multă plimbare și un strop de tact. Oamenilor nu le place să fie fotografiați. De cele mai multe ori când văd camera își schimbă expresia sau se apără instinctiv prin posturi și gesturi formale, artificiale. Din fericire, fotografia de stradă vizează în general peisajul urban, cu sau fără oameni. Totul trebuie să fie natural, spontan, instantaneu. Ca și în cazul jurnalismului, fotograful nu trebuie să interfereze cu cadrul său, nu trebuie să-i schimbe sensul sau să-i altereze dinamica. Sigur, există tehnici, cum ar fi Fishing-ul, dar ca și în alte genuri de fotografie, totul se rezumă tot la creativitate, compoziție și la norocul de „a fi în locul potrivit, în momentul potrivit“. Sau cum spunea Bresson, să sesizezi acel „decisive moment“ care aduce valoarea. Strada este o sursă inepuizabilă de situații și este păcat să nu fie explorată.

Goana după imaginea perfectă

Personal, cred că fotografia și zona video evoluează, de fapt, în tandem. Ambele sunt medii de lucru, iar noi suntem cei care decidem când facem fotografie sau când dorim să filmăm. Regulile de bază din video sunt același ca și în fotografie, doar derularea planurilor este mult mai complicată în cel de-al doilea caz pentru a spune o poveste. Lupta pentru imagine, post procesarea, filtrele și alte intervenții asupra materialelor originale sunt absolut normale în prezent. Nici nu cred că se mai poate fără. Nu cred că este nimic greșit în a dori să îmbunătățim o declarație artistică. Probleme ar putea să apară atunci când folosim filtre sau alte intervenții asupra imaginii în încercarea de a manipula însăși realitatea. Cu alte cuvinte, încercând să facem ceva care nu este frumos să arate frumos. Aceasta ar fi o problemă etică și tocmai de aceea nu foarte apreciată în mediile profesionale. În trecut erau tensiuni între două tabere: cei care interveneau în Photoshop asupra imaginilor și cei care promovau imaginile luate direct cu aparatul. Pe vremea acestor divergențe, tehnologia nu era chiar atât de evoluată. Este în regulă goana după aspect, post procesarea și altele asemenea. Toată tehnologia pe care o avem la îndemână ne ajută. E bine, totuși, să nu exagerăm.

De la momentul Kodak la doc-ul BBC

Istoria fotografiei este fascinantă. Este interesant să vezi cum pasionații altor vremuri reușeau să scoată portrete senzaționale la un timp de expunere de câteva minute. Te poți lăsa sedus de poveștile din perioada în care fotografia se lupta să fie recunoscută ca artă și aș aminti aici în special pictorialismul – un curent care reunește artiștii fotografi care foloseau tot felul de tehnici care să imite pictura. Este foarte mișto și celebrul moment Kodak din 1888 – „You press the button, we do the rest“ - care a transformat fotografia într-un fenomen de masă. Ce cred că ar trebui aprofundat? În primul rând aș sfătui orice pasionat de fotografie să vadă documentarul produs de BBC „Genius of photography“, apoi să vadă fotografi celebri de portret, modă, stradă, peisaj, fotojurnalism, fotografie conceptuală etc. Doar dacă vedem toate lucrurile astea, realizăm cât suntem de evoluați tehnologic și că avem un avantaj uriaș pentru ca să facem niște fotografii senzaționale.