De ani buni de zile, dinainte de Colectiv și pandemie, sistemul medical românesc este un subiect care ne doare pe mulți. Sunt două perspective când vorbim despre problemele din spitalele din România: cea a pacientului și cea a medicilor, și destul de rar se vorbește în același cadru despre ambele. Scurtmetrajul ”31 de ore”, regizat de Claudiu Mitcu, pune față în față experiența nefericită a unui pacient și supraîncărcarea medicilor, lipsurile din spitale, iar de aici se nasc tot felul de întrebări.
Între obținerea finanțării de la CNC și finalizarea scurtmetrajului a trecut aproximativ un an, iar din procesul de creație au făcut parte și întâlniri cu medici, pentru documentare. Un chirurg a fost prezent la filmări și a consiliat echipa, astfel încât gesturile actorilor să fie autentice.
”Filmările au fost făcute în patru zile. Dintre cele trei asistente care apar în film, două lucrau chiar în sala de operații în care am filmat. Copilul care juca rolul unui copil mort, trebuia filmat de aproape și să-și țină și respirația, lucru care a fost foarte profesionist interpretat, dar care a fost destul de dificil”.
Claudiu Mitcu și-a început drumul în creația de film ca monteur, iar primul său documentar a apărut dintr-o întâmplare, atunci când a pus cap la cap imaginile filmate în bâlciul copilăriei sale.
Ca regizor, a continuat să facă film documentar cu subiecte sau oameni marginalizați și are deja două scurtmetraje de ficțiune – ”Luna mea” și ”31 de ore”. Ultimul, după un scenariu scris de Radu Potcoavă, a fost filmat înainte de lockdown-ul din 2020 și se poate vedea pe 22 iulie la Cinemateca Union, într-un calup de scurtmetraje produse de Wearebasca.
Începuturile în spatele camerei
Am început ca monteur și o întâmplare a făcut să-mi doresc să filmez un bâlci, bâlciul copilăriei mele. Punând imaginile cap la cap mi-am dat seama că am făcut primul meu documentar. Am o lejeritate în a comunica cu oamenii, lucru care ajută foarte mult în filmul documentar.
Documentarul îmi oferă libertatea de a fi foarte prezent în viața oamenilor și de a fi atent la comportamentul uman, fascinant și problematic de multe ori.
După această întâmplare mi-am dat seama că vreau să fac în continuare film documentar. Mi-a plăcut ce-a ieșit și a existat și încurajare din partea oamenilor din jur.
“Nisipuri” a ajuns în foarte multe festivaluri, plus o cronică în revista “Positif”.
Ce a urmat
Nu m-am dezmeticit prea bine și a venit o propunere de la Tudor Giurgiu, de o avengură mult mai mare, fiind vorba de o producție HBO, cu subiectul campionatului mondial de fotbal al oamenilor străzii și am filmat prima oară într-o țară străină, pe un alt continent, în Australia.
Am rămas în zona filmului documentar pentru că mă interesează problemele sociale și, nu știu exact cum s-a întâplat, dar a fost vorba de cele mai multe ori de subiecte sau oameni marginalizați cumva. De pildă, am făcut un film despre micro-istoria unor personaje din circul românesc, apoi am realizat primul film românesc despre relații homosexuale; s-a întâmplat să filmez o poveste foarte personală a ultimelor momente din viața bunicii; au urmat documentare despre situația precară și gravă a sistemului medical din România, cu precădere sitauția pacienților cu cancer, despre lupta unui om cu sistemul judiciar autohton sau despre problema migrației românești.
De unde îți hrănești inspirația și determinarea de a continua să faci film
Trăim într-o țară în care vin subiectele peste tine, nu te plictisești absolut deloc și nu ești în impas de idei. Unele teme m-au interesat pe mine și mi s-a părut un mod onest și activ de a aprofunda niște teme importante și actuale, alte subiecte au venit ele la mine. De pildă, “Circul vesel” a început cu o idee venită din familie, altul cum ar fi “Rețeaua” a pornit de la un link de la Radu Jude.
Chiar și așa, într-o industrie subfinanțată, dacă poți face încă filme care să se concentreze sau să atragă atenția asupra unor probleme parcă nerezolvabile în România, nu cred că e momentul să abandonăm.
Primul lucru pe care îl faci când te gândești la un film nou
Nu sunt doar regizor, sunt și producător, astfel încât nu am timp și nici nu-mi permit să mă concentrez pentru o vreme doar pe un singur prioect. În același timp mă gândesc la mai multe idei care pot deveni subiect de documentar, dar chiar și atunci când am ales și sunt în linie dreaptă pe un singur proiect personal de documentar, sunt în priză cu alte subiecte în lucru sau cu producția filmelor altor regizori.
Procesul creativ al unui film documentar
Lucrul la un film documentar durează în medie 3-4 ani pentru mine. În mod evident, e altfel decât la ficțiune. Foarte schematic spus, ai scenariul, ai finanțarea, îl filmezi într-un număr finit de zile și apoi intri în post-producție. Perioada în care documentezi și filmezi un documentar e mult mai lungă, îți dă voie să gândești parcursul, se mai schimbă lucruri pe drum, încerci alte perspective, alte abordări.
Fiecare proiect are propriul lui proces de creație, nu există o rețetă pe care o aplici la orice proiect. Din păcate, nu te poți lungi prea tare, pentru că orice astfel de demers documentar este condiționat de suma pe care o ai la dispoziție. Această condiționare poate fi și o limită benefică. Câteodată, la documentar, te gândești că poate mai apare ceva, poate se mai modifică ceva și există ispita să îl lași în așteptare și să te încurce mai tare.
În mod cert sunt și constrângerile financiare care îmi limitează demersul câteodată, plus nereușitele la CNC (Centrul Național al Cinematografiei) care îngroapă unele subiecte. De pildă, am vrut să fac un documentar despre un posibil cutremur în România și l-am abandonat pentru că pare după rezultate că nu e un subiect relevant.
Odată cu experiența, care sunt temerile și emoțiile la începutul unui film nou
În acest moment nu prea mai sunt temeri sau emoții legate de debutul muncii la un documentar, acestea pot apărea mai târziu în proiect în partea de documentare sau în post-producție, poate, când sucești și răsucești povestea după atâția ani de fillmat și editat.
În plus, cum spuneam nu am la dispoziție ani în care să gândesc un singur proiect. De pildă, în momentul ăsta, Wearebasca are mai multe proiecte aflate în diverse faze. Unele sunt în faza de pre-producție (un lungmetraj de ficțiune și două scurtmetraje), altele sunt în faza de producție (un documentar), în post-productie (4 documentare). Alte 4 sau 5 sunt terminate și sunt în circuitul festivalier care sunt o sursă de emoții. Nu aștepți să fie luat într-unul sau mai multe festivaluri un film regizat sau produs de tine doar pentru bucuria expunerii filmului în fața unor spectator străini și pentru o vizibilitate mai mare, ci și pentru că așa se măsoară și șansele pentru viitoare proiecte pe care le pui în sesiunile de concurs la CNC. Ai nevoie de punctaj, asta e!
Credit foto: Adi Marineci
Contextul în care ai inceput să te gândești la ” 31 de ore”
Scenariul scurtmetrajului de ficțiune“31 de ore” îi aparține lui Radu Potcoavă. El a avut mai multe scenarii pe care mi le-a propus și să le regizez. Am ales acest subiect pentru că e o temă pe care oarecum o abordasem în documentar, adică contextul sistemului medical românesc defectuos.
Documentarea și filmările
După ce am luat finanțarea la CNC, am început serios gândirea acestui film. Am avut câteva întâlniri cu niște medici, care mi-au explicat atât chestiuni tehnice medicale, cât și probleme legate de adminstrarea unui spital. De la finanțare până la finalizare a durat aproximativ un an. A fost filmat în Spitalul CF 2, când deja Covid-ul cred că se plimba pe holuri. La o săptămână după ce am încheiat filmările, am intrat în lockdown.
Temele și conflictele expuse în film
Sistemul medical românesc este subiect principal de foarte mulți ani. Pe de-o parte, în film avem perspectiva pacientului, iar toată lumea se lovește de sistemul medical românesc. Experiențele mele și ale oamenilor din jurul meu nu au fost și nu sunt deloc dintre cele mai bune. Pe de altă parte, sistemul e afectat și din cauza lipsei personalului medical, care generează în mod evident suprasolicitarea și apariția supraîncărcării normei medicilor, iar aici avem și perspectiva medicului aflat în impas din pricina administației.
Credit foto: Adi Marineci
Cum ai ales distribuția
A fost un proiect fără casting, le-am propus actorilor rolurile și le-am dat scenariul. Mare parte dintre ei îmi sunt și prieteni cu care mai lucrasem. De exemplu, cu Alexadru Potocean am mai colaborat și la scurtmetrajele “Luna mea “, regizat de mine, și apoi la scurtmetrajul “Scor alb” și la lungmetrajul “Monștri.”, ambele regizate de Marius Olteanu. Cu Ilinca Sava (copila) lucrasem la filmul Luna Mea. Cu Ioana Flora am colaborat la “Mă cheamă Costin”, regia Radu Potcoavă, și la “Scor alb”. În plus, avem copiii în aceeași clasă, acum chiar cu admitere la liceu. Abia aici sunt emoțiile!
Cu Vlad Ivanov mă știam de mult timp și îmi doream să lucrez cu el, iar cu Dana Rogoz am lucrat la “Luna mea”.
Acești actori experimentați m-au ajutat foarte tare, mai ales că era vorba de al doilea film de scurtmetraj de ficțiune pe care îl regizam.
Cele mai importante indicații pe care le-ai dat actorilor
În perioada repetițiilor, am stabilt trăsăturile dominante și câteva accente secundare ale personajelor. Am lucrat încă de la repetiții cele mai mici detalii, iar pe set nu au rămas decât ajustări normale.
Nu au fost schimbri majore sau negocieri de text sau de interpretare. Actorii au propus diverse nuanțe de ton sau accent sau anumite gesturi. În rest, am rămas fideli scenariului.
Provocările filmărilor
Filmările au fost făcute în patru zile.
Nu am avut acces într-o sală de operații pentru repetiții, am filmat jumătate de zi acolo și am beneficiat de prezența unui medic chirurg care a fost prezent la filmări și ne-a consiliat când a fost nevoie. Astfel încât acțiunile, gesturile să fie autentice. De asemenea, dintre cele trei asistente care apar în film, două lucrau chiar în sala de operații în care am filmat.
Copilul care juca rolul unui copil mort, trebuia filmat de aproape și să-și țină și respirația, lucru care a fost foarte profesionist interpretat, dar care a fost destul de dificil.
Ce întâmplări ți-au rămas în minte
La un moment dat, personajul lui Potocean, medicul, trebuie să primească un pumn de la personajul tatălui unui copil pacient, și l-a încasat pe bune, dintr-o eroare de coregrafie. Sigur, a fost de ajutor pentru machiaj.
Cu ce speri să rămână oamenii după ce văd acest film
Filmul este inspirat de o nefericită întâmplare reală. Am încercat să prezint o situație care reflect, poate, doar una dintre cauzele pentru care sistemul medical românesc este grav avariat.
Unde se vede acum filmul
Filmul se va vedea la Cinemateca Union, într-un calup de scurtmetraje produse de Wearebasca, pe 22 iulie.
Credit foto: Adi Marineci
Anii de pandemie
N-aș vorbi despre colegii mei regizori și producători, pentru că pandemia ne-a afectat în varii feluri.
Eu personal în acești doi ani am filmat, de pildă, în 2020, cel mai frumos 1 mai pe tot litoralul românesc, când totul era pustiu și ciudat, alături de Ioachim Stroe și Andrei Butică, apoi documentarul filmat în 10 zile “ Pentru mine tu ești Ceaușescu” regizat de Sebastian Mihăilescu, la sfârșitul anului 2020 și am avut și filmările într-un studio pentru animația “Viață de clovn” al lui Ioachim Stroe. În 2021, am filmat lungmetrajul de debut independent al lui Ioachim Stroe, “Aici nu e nimeni”, și scurtmetrajul cu finanțare CNC, “Băieții buni ajung în Rai”, regia Radu Potcoavă.
Sfârșitul lui 2021 a adus și câteva premii documentarului lui Seb Mihăilescu.
Planurile tale
În afară de încheierea unor filme despre care am vorbit mai sus, ca regizor lucrez la un documentar despre Doina Levintza.
Dacă se aliniază astrele, voi filma și regiza în toamnă un lungmetraj de ficțiune, iar în primăvara anului 2023, voi filma în orașul meu natal, Caracal, un scurtmetraj de ficțiune pentru care recent am câștigat finațare CNC.
