De la începutul acestui an, Alina Șerban joacă pe scena Teatrului Național București un one-woman-show inspirat din propria sa viață. 13 ani a scris la textul ”Cel mai bun copil din lume”, care a trecut prin multe variante până la forma finală. Odată cu aducerea pe scenă a poveștii sale emoționante de viață, Alina a devenit prima regizoare de etnie romă, însă teatru social și feminist făcea de ceva vreme.
Multe sunt experiențele de viață care au conturat-o ca om, ca artist, care au transformat-o într-o creatoare de teatru cu o voce aparte. Alina nu s-a născut sub vreo stea norocoasă, ci a trebuit să muncească mult pentru a-și depăși condiția de copil rom, instituționalizat.
A intrat la UNATC fără să se pregătească cu cineva și a debutat ca actriță de film în serialul BBC ”The Last Enemy”, unde joacă alături de Benedict Cumberbatch și Anamaria Marinca.
”Misiunea mea este să spun povești care mă reprezintă, care înseamnă ceva pentru mine. Am crescut într-o societate în care poți vedea în foarte putine locuri povești despre romi spuse într-un mod uman. Misiunea mea este să-mi ofer mie și altora vindecare”.
Alina Șerban este absolventă a Royal Academy of Dramatic Arts din Londra și cunoscută peste granițe prin munca sa. Povestește mai jos despre copilărie, formarea ca actriță și despre misiunea ei artistică.
Amintiri din copilăria ta
Copilăria mea nu a fost neapărat într-o comunitate de romi, în sensul nu vreau să vă gândiți la o zona segregată de romi, nu, eu am trăit ca orice copil la bloc în Dristor până la vârsta de 8 ani. Apoi s-a întâmplat să ne pierdem casa și să ajung să trăiesc în curte cu neamurile lui tata, la casă în cartierul Tei, dar nu neapărat într-o comunitate segregată undeva la marginea Bucureștiului. Spun asta tocmai pentru a înțelege că, pe lângă noi, sunt oameni care arată la fel ca oricare alt om, și totuși nu au acces la aceleași resurse, și nu mi se pare diferență de potențial, ci pur si simplu diferență de șanse.
Greutățile
A fost greu, desigur, când vrei să fii și tu ca restul, e complicat când ești copil și vrei să ai pielea un pic mai albă ca să fii și tu plăcut, să fii și tu iubit ca restul copiilor.
Foarte multe momente au fost grele. În același timp, nu a fost totul numai greu sau numai ușor. Viața unei persoane rome este îngreunată de faptul că ele trebuie să demonstreze mult mai mult față de alții, ele trebuie să lupte foarte mult pentru această incredere în sine, care este de fapt un subiect complex pentru toată lumea, indiferent de etnie, gen sau orientare sexuală. Când ești rom într-o societate ca asta, unde nu te regăsești nicăieri, unde tot ce afli despre tine este că ești rău, că ești cumva defect, este foarte greu. Însă totul este în regulă de trăit, atât timp cât ai familia lângă tine și te simți iubit și apreciat și nu ești singur.
Cel mai greu a fost când, la un moment dat, eu nu am avut părinții alături. Mama mea a fost la închisoare, o perioadă complicată pentru mine, de la 14 la 21 ani, apoi tatăl meu a murit.
Acea singurătate și sentimentul de abandon, care m-au măcinat pe dinăuntru au fost grele, le-am dus concomitent cu sărăcia, cu a fi romă și a fi fată. Nu ar fi posibil să fiu cine sunt fără experiențele pe care le-am avut. Astfel, am poveștile pe care le am de zis.
Nu știam că voi ajunge să pionerez teatrul rom, teatru cu mesaj social și apoi să devin prima regizoare de etnie romă din România. Desigur, sunt multe experiențe care m-au conturat ca artist și om. Încă aflu cine sunt, greșesc și învăț din greșelile mele și așa mai departe.
A fost foarte greu să continuu să zic poveștile pe care le am de spus, având în vedere că nu am avut pe nimeni înaintea mea care să facă asta, iar fără să vreau am dat naștere unui curent. Mă bucură că sunt din ce în ce mai mulți artiști romi care vorbesc despre identitatea lor în public.
Credit foto: Cornel Brad
Cum ai descoperit teatrul
Cred că dintotdeauna mi-a plăcut să evadez din realitatea mea în imaginație, așa că tot timpul mă bazam pe imaginație pentru a-mi crea un alt spațiu. Am descoperit teatrul pe la 15 ani, când cineva ne-a zis că putem face teatru o lună de zile gratuit, iar apoi cu plată și m-am dus atunci, însă nu pot spune că a fost ceva special la acel curs, ci mi-a plăcut ideea de teatru. M-a durut faptul că eu nu aveam bani pentru a continua cursurile, pentru că eu încercam întotdeauna să-i înveselesc pe cei de lângă mine, scriam povești în jurnalul meu, aveam talent. Colega mea de bancă - tot Alina o chema – a avut la 15 ani a o revelație asta: mi-a spus că ei pot să aibă bani, dar eu voi face această meserie fiindcă sunt făcută pentru asta.
Eu de mică doream să fac dans, să mă fac coregrafă, însă nu aveam bani pentru asta.
După ce ce am intrat la Științe Politice și Relații Publice, am dat si la UNATC. M-am pregătit singură, examenele au fost foarte complicate. După ce am dat prima probă, care era eliminatorie, și am trecut, nu-mi venea să cred că am trecut. A urmat examenul scris, mai era o probă de aptitudini, și o probă la final de monolog. Nu-mi venea să cred că am intrat în primii zece, fără să mă pregătesc cu cineva.
Credit foto: Cornel Brad
Experiența UNATC
Am iubit acea clădire. Eram atât de vulnerabilă și inocentă pe vremea aia, nu-mi venea să cred că mi s-a schimbat viața, că am intrat eu la actorie. Iubeam până și balustrada. Apoi visul s-a spart, înțelegând că e în aer așa un elitism, iar oamenii ca mine nu erau neapărat încurajați să fie ei înșiși. Atmosfera nu era neapărat una de colegialitate, ci de concurență, iar eu nu puteam să fac față la asta. Mi-au fost de ajutor niște workshop-uri pe care le făcea Mihaela Sârbu, niște cursuri pentru care aducea profesori din afară, iar ea mă lăsa să plătesc mai puțin sau în rate. Așa mi s-a năzărit mie ideea poate găsesc un alt sistem de învățare, unde mă pot regăsi și eu.
Semestrul de școală de la New York
La noi se punea mult mai mult accent pe elitismul ăsta fals, cum te îmbraci, cum epatezi, genul acesta de concurență între studenți. La New York mi-am dat seama că puteam să mă bazez doar pe muncă, tot ce pot eu să dau. Bine, mărturisesc că aveam și am un mare complex, de a fi romă și instituționalizată. Eram foarte vulnerabilă în acea perioadă a vieții mele, poate și ieșirea dintr-un context românesc unde tensiunea dintre români și romi e mult mai mare, m-a ajutat, acolo nu mai ești o romă, ești efectiv un student străin.
A fost extraordinar semestrul la La New York. Aici am inițiat un nou curent, și anume teatrul rom cu mesaj social. Am înțeles atunci, datorită profesorilor, dar și colegilor, că un actor nu trebuie să fie numai un copy-head, am înțeles că poate să aibă un impact în societate. Acolo am început eu să-mi scriu poveștile împreună cu colegii. Și să facem mini-spectacole concepute de noi, la un curs ce se numea „performance art”. M-a ajutat foarte mult experiența din New York și încă sunt apropiată de colegii mei de acolo. Plus că am avut șansa să învăț anumite tehnici, post-Stanislavski, care încă nu se predau la noi, pe care le mai preda doar Mihaela Sârbu, în workshop-uri separate.
Credit foto: Cornel Brad
Școala americană vs școala românească de teatru
Am fost un singur semestru la Tisch School la New York, nu știu dacă pot să compar toată școala americană cu cea românească, dar am auzit lucruri bune, de exemplu, despre Scoala de Teatru din Cluj versus cea de la UNATC. Și am auzit lucruri bune și despre cea privată din București, însă eu nu le-am încercat. Eu eram foarte vulnerabilă pe atunci, mi-era foarte greu să cred în mine.
Masterul de la Royal Academy of Arts din Londra
După New York, mi-am dat seama că vreau să continuu cu asta, să investesc timp și energie în a mă perfecționa, în a căuta diferite modalități de a-mi spune poveștile. Asta a fost pentru mine masterul la Royal Academy of Arts din Londra, unde am făcut doi ani într-unul. A fost foarte foarte intens. Mi-am iubit profesorii și am respectat atât de mult oportunitatea asta imensă pe care mi-o dădea viața, încât la un moment dat profesorii mi-au spus că trebuie să îmi permit să greșesc, fiindcă de asta sunt acolo. Pe mine nu trebuia să mă împingă de la spate să fac ceva, eu dădeam din mine tot ce puteam. Pentru mine totul avea o miză atât de importantă, încât ajungeam să mă supun unui stres enorm. Tot ce mi s-a întâmplat acolo a fost extraordinar de intens și îmbucurător. A fost un fel de armată, să zic așa, dar de actorie, de teatru.
Am putut să-mi pun întrebări de genul ce fel de actor vreau să fiu și de ce. Cum este să lucrez într-o companie de teatru, și nu doar ca individ, dar și să susțin grupul. Au fost niște momente foarte importante. Au fost foarte multe beneficii pentru mine.
Am ajuns la Royal Academy deși nu aveam o liră în buzunar. După facultate, primisem un rol într-o piesă de Shakespeare. Banii ăia i-am păstrat ca să dau primul examen de admitere. Apoi alți oameni m-au ajutat. A fost un cumul de oameni, de condiții, care m-au ajutat să ajung acolo.
Primul rol și lucrul cu Benedict Cumberbatch
S-a întâmplat chiar în primul semestru de actorie în 2006. M-am dus să dau probă pentru un rol de figurație, de țărancă, o nuntă mută, si m-au ales cei la BBC. Era acest film The Last Enemy, cu Benedict Cumberbatch și Anamaria Marinca. De fapt, prima mea scenă a fost cu el, dar mai ales cu ea, cu Anamaria Marinca. Nu înțelegeam nimic din ce mi se întâmplă, totul făceam instinctiv. Nici nu înțelegeam ce înseamnă o scenă. Fiindcă noi la școală în primul semestru nu ajunsesem să lucrăm cu text.
Să iau rolul ăla, să fiu pe un set. Îmi aduc aminte că aveam și rulota mea, cu numele personajului, Nadir. Din acei bani mi-am luat primul calculator. Eu stăteam în centrul de plasament atunci. A fost absolut incredibilă experiența asta pentru mine.
Dintre rolurile jucate până acum
Notabile ar fi, desigur, rolurile din lungmetraje, „Singură la nunta mea”, și „Gypsy Queen”.
Să joc în germană, cea mai lungă scenă de box filmată vreodată într-un film. Sunt niște lucruri pe care desigur nu mi le-aș fi imaginat vreodată.
Este uimitor lucrul cu alți oameni, fiindcă ei îți pot da aripi. Când cineva crede într-un actor, îl poate face să ajungă pe niște culmi incredibile. În „Singură la nunta mea” am avut ocazia să lucrez cu Andra Barbuica, ea fiind script-supervisor, care m-a ajutat să-mi creionez personajul. De asemenea, lucrul cu directorul de imagine de la ”Singură la nunta mea” mi-a rămas în minte.
În „Bilet de iertare”, primul meu scurtmetraj, am avut posibilitatea să lucrez cu Adina Istrate, o prietenă și colaboratoare de seamă, regizoare de film. Sunt mulți oameni care m-au crescut, am învățat de la ei foarte multe.
Pentru „Eu contez” am lucrat cu Vera Surățel, am fost la Chișinău o lună si am transpirat împreună pe povestea asta. Am colaborat cu Cristina Iliescu, îmi cer scuze că nu pot să îi numesc pe toți acum, oameni care efectiv m-au crescut prin feedback-ul primit. Am învățat atâtea datorită colegialității și solidarității din lumea filmului.
Pentru „Cel mai bun copil din lume” m-am bucurat să lucrez cu Andrei Măjeri. A fost lângă mine într-un moment important.
Sunt foarte mulți oameni care m-au ajutat să ajung unde sunt. Sper din inimă cândva să fiu văzută și în țara mea altfel decât romă. Aș vrea ca un regizor să mă vadă și în alte ipostaze.
Procesul de creație a unui personaj
Cea mai grea transformare a fost cea pentru ”Gypsy Queen”, în care a trebuit să mă transform într-o jucătoare de box profesionistă și să joc într-o limbă străină. Am observat persoane care efectiv mâncau box pe pâine, să văd fizicalitata lor, genul lor de a se comporta, să joc un rol de mamă în acel fel. Mama mea a fost o inspirație destul de mare.
Uneori pot începe procesul de creație a unui personaj și de la lucruri interioare, nu neapărat exterioare. Vă dau un exemplu, în „Bilet de Iertare”, plănuisem ca altcineva să fie în film. În momentul când mi-am pus costumul și am văzut felul în care colegii mei se uitau la mine, așa intens, mi-am dat seama că rolul ăla era pentru mine. Și, într-adevăr, felul cum mă făcea să mă simt acel costum și tot set-ul, m-au ajutat să creez povestea întâi fizic și apoi psihic.
Misiunea ta artistică
Misiunea mea este să spun povești care mă reprezintă, care înseamnă ceva pentru mine. Am crescut într-o societate în care poți vedea în foarte putine locuri povești despre romi spuse într-un mod uman. Misiunea mea este să-mi ofer mie și altora vindecare.
Importanța premiilor câștigate până acum
Desigur, oricine muncește își doreste ca munca lui să însemne ceva. Ca energia, mesajul său să ajungă undeva. Asta înseamnă de fapt premiile. Concursurile nu sunt întotdeauna drepte. Am onoarea și bucuria să câștig pariul cu publicul. Despre asta este vorba. Ăsta este premiul cel mai mare pe care îl câstig cu fiecare spectacol și sper să îl mențin.
Credit foto: Florin Ghioca
”Cel mai bun copil din lume”
Sunt onorată și bucuroasă să fac loc pe scena Teatrului Național unei povești rome. Acest proiect este un proiect de viață pentru mine. Lucrez la el de 13 ani și sper să fac cândva și un film. Au fost multe versiuni în spate. Pe ultima am scris-o cu Vera Surățel, pe care am vizitat-o în Chișinău. Vera mi-a fost partener când am pus-o în scenă la Teatru Național și m-a bucurat foarte mult sprijinul ei. Andrei Măjeri m-a ajutat să văd personajele diferite pe care le joc eu. Am reușit să mă văd într-un mod obiectiv. Nu a fost ușor în niciun caz, și nu este, însă mesajele pe care le primesc tot timpul de la oameni sunt onorante și nu am decât să le mulțumesc că ne întâlnim la teatru. Încă de la premieră, spectacol se joacă în sold-out.
Criticile și reacțiile din social media
Acuma sunt multe nedreptăți prin care am trecut, cu cât înaintez în vârstă înțeleg că cine are ochi să vadă vede. Oamenii pot face distincția între ce este autentic sau ce este doar așa să fie cool, ce este formă fără fond.
S-au găsit tot timpul oameni care sa îmi creeze un spațiu de sigurantă în care să mă simt văzută.
Cum arată brandul tău în social media
Nu am o strategie clară. M-a interesat să fac lucrurile cu profesionalism, cu un standard artistic care să mă reprezinte. Am luat mereu munca în serios, și nu pe mine. Deși munca mea este foarte personală, totodată nu mă pun pe mine în centrul ei. Poate sună dubios. Eu spun niște povești, nu ca sa mă arăt, ci ca să transmit un mesaj.
Nu fac față foarte bine în social media, pentru că mă obosește. Îmi ia ceva sa fiu și eu „cool”, dar o să ajung și acolo.
Planuri
Lucrez la câteva proiecte pe care vreau să le transform în filme de lungmetraj. Anul acesta îmi propun să lucrez mai mult cu tinerii instituționalizați pentru a face un film despre această experientă și îmi caut personajele. Mă bucur să lucrez cu tineri de orice fel, dar mai ales cu cei instituționalizați. Desigur, mi-ar plăcea să lucrez atât național, cât și internațional, să spunem povești care contează, să ne dezvoltăm și să simțim că energia noastră a meritat.
