Trupa Poetrip a lansat recent albumul OverthinK, pornit de la ideea de a face un LP prin care să vorbească mai mult despre sănătatea mintală, un subiect încă tabu în 2022. Piesele curg fără pauze între ele și cel mai bine e să-l asculți într-un loc cosy sau noaptea înainte de culcare, ca terapia să-și facă efectul deplin. Ca să susțină muzica, broșura cd-ului conține câte o ilustrație făcută de diverși artiști pentru fiecare piesă.
Se pare că ăsta e prețul pe care îl plătești ca să te încarci cu iubirea oamenilor și să le împărtășești arta ta: să-ți tremure chiloții pe tine și să te doară stomacul de frică, să trăiești după fiecare concert cu tristețea că n-ai fost atât de bun pe cât ți-ai fi dorit.
Pentru live-ul din clubul Control din București au luat cu ei piese de decor din propria casă, ca totul să fie intim și natural, iar povestea asta ar vrea să o plimbe prin mai multe locații în perioada următoare. Poetrip e despre anti ideea de rockstar, despre sentimentele cântate și expuse publicului așa cum ies ele din cei 2 membri, Oana Zaharia și Ștefan Botezatu. Așa că enjoy, relax și dă un play albumului proaspăt lansat aici.
Start the music
Oana: Prima oară am cântat la violoncel, le-am cerut alor mei să mă dea la școala de muzică, pentru că mi se părea distractiv. Dar n-am rezistat decât vreo doi ani. După ce am văzut că mă certa profa și că trebuia să repet ore în șir și nu era deloc fun, am renunțat. Apoi am mai cântat prin corul școlii și corul liceului, mi-a plăcut mereu să cânt, dar nu într-un mediu academic – n-a fost pentru mine. De un an jumătate am început să iau cursuri de pian și teorie muzicală cu o profesoară minunată, Diana Brătan, și am înțeles că poate fi și mișto să înveți muzică, dacă te ghidează persoana potrivită și dacă ești în etapa potrivită a vieții.
Ștefan: Am fost în corul clasei până în clasa a IV-a, când am avut o invățătoare nouă care, în timp ce cântam toată clasa la prima oră imnul Republicii Socialiste România, se plimba intrigată printre rânduri pentru că auzea ceva ciudat, și după ce și-a dat seama că eu sunt cel care își bate joc de “Trei culori cunosc pe lume”, mi-a spus să stau jos și să nu mai cânt niciodată. De atunci am rămas cu ideea că sunt afon și nu am mai avut curaj să îmi folosesc vocea. Primul instrument a fost o mini-chitară acustică împrumutată de la colegul de bancă din liceu, era de dimensiunile unui ukulele dar avea 6 corzi, habar nu aveam să o acordez dar cântam zilnic la ea. Pe ea am reușit cumva să scot dupa ureche riff-ul de la “Memories Garden” - Trouble. Zdrăngăneam toată ziua acorduri greșite de la Nirvana, plus mult Sabbath, Zeppelin, Grand Funk, Rush, Fleetwood Mac. Am și acum câteva înregistrări pe casetă, sună absolut oribil. Mi-a luat o zi întreagă sa găsesc fiecare notă din solo-ul lui Harrison de la “Something”, dar a fost o realizare uriașă când am reușit să îl cânt așa chinuit odată cu piesa. Din păcate de atunci nu am mai facut vreodată un așa efort susținut, e mai simplu acum, au apărut tabulaturi, guitar lessons pe youtube, songsterr. Prima trupă a fost cu colegii de liceu, nu aveam instrumente așa că fiecare folosea perne, oale și alte obiecte casnice. Dacă am fi avut curaj să mergem pe acel drum ar fi putut chiar evolua în ceva interesant. În vara de la sfârșitul liceului am avut o trupă cu doi prieteni, un fel de power blues trio, se numea Maybe. S-a dus vara, am intrat la arhitectură, am trecut la alte lucruri următorii 15 ani.
Începuturile Poetrip
Ștefan: Am cunoscut-o pe Oana în 2009 și de atunci încoace fiecare zi din viața noastră conține câteva momente în care ne distrăm pe vreo piesă, ba îi schimbăm versurile, ba le cântăm în română dacă e o piesă străină, ba transformăm total melodia, ba o facem mult mai rapidă etc. Acum facem asta chiar și pe scenă dar în urmă cu 10 ani toată lumea era în alt film, Muzică cu M mare. Când ne-am cunoscut, ambii aveam câte o tentativă de proiect muzical cu alți oameni, am încercat să le contopim într-un singur proiect însă socoteala de pe hârtie nu s-a potrivit cu cea din practică, a ieșit un dezastru, așa că eu cu Oana ne-am retras cam deprimați la Tg.Jiu.
Oana: Poetrip a început în orașul meu natal, Târgu Jiu, unde am stat cu Ștefan un an și jumătate, acasă la ai mei, într-o perioadă în care nu aveam joburi și ne mergea prost financiar. Am părăsit Bucureștiul și ne-am retras acolo o vreme să ne adunăm forțele și să plecăm în India – ăla era planul nostru atunci. Dar în 2011, după petrecerea de deschidere a unui club din Tg. Jiu unde am făcut un jam session, ne-a propus un toboșar de 16 ani să ne facem trupă cu el. Și ceva mai bun de făcut crede-mă că nu era în orașul ăla. Așa că ne-am făcut trupă, am început să repetăm, să facem piese și să postăm filmulețe pe net. De la filmulețele alea am ne-am trezit că ne cheamă cluburile din București să cântăm, așa că ne-am întors înapoi ca muzicieni.
Un incident cu scule furate în Cehia
Oana: Incidentul din Praga a fost un șoc pentru noi, am rămas fără aproape toate instrumentele pe care le achiziționasem prin crowdfunding. Dar am reușit să le cumpărăm din nou, rând pe rând. Acuma avem destule să ne facem de cap cu ele.
Ștefan: Când primim o propunere de cântat în afara țării, decât să luam bilete de avion, preferăm să facem un roadtrip până acolo și de obicei mai stabilim și alte concerte în diverse orașe, la dus sau la întors. Practic, vrem Aventură, și orice aventură are și surprize neplăcute. În 2017 în Praga ne-au fost furate aproape toate instrumentele din portbagajul mașinii, poliția de acolo a fost drăguță dar ne-a spus ca nu prea sunt șanse să le recuperăm. Când am scris declarația și au făcut calculul prejudiciului, erau 3600 euro, nu e deloc o pierdere ușoară. O chitară electrica flying V foarte disco, un sintetizator korg, o pedală Octavia Fuzz, un drum machine Tr8, un sequencer, chitara bas Beatle a lui Alin Zăbrăuțeanu, plus cabluri. Da, a fost dur momentul în care am găsit mașina devastată, era să leșinăm amândoi, am sunat la poliție si ne-au spus că ajung cât pot de repede, dar pe moment au o situație cu o crimă. Așa că ne-am mai liniștit, problema noastră cu sculele furate parcă nu mai era așa mare, măcar suntem în viață. În câteva momente deja zâmbeam printre lacrimi: ne-au luat instrumentele dar nu și cheful de a cânta. Trebuia să ne păcălim cu ceva, altfel am fi făcut pe loc ulcer. Pentru concertele care urmau le-am scris organizatorilor despre incident și ne-au făcut rost de instrumente similare pe care sa cântăm seara respectivă. Ajunși în țară, am cumpărat de la Victor Popescu un groovebox electribe pe care a doua zi l-am și folosit live. S-a dovedit că este soluția perfectă pentru noi, deci acel incident cu sculele furate chiar ne-a ușurat treaba. Eram atât de atașat de vechiul workflow și de setup-ul precedent megacomplicat încât nu l-aș fi schimbat niciodată, dar noul setup a dus clar la flexibilitate mai mare și chiar la multe piese noi pe care le-am facut explorând noul instrument.
Landmarks din povestea Poetrip
Ștefan: Ce provocare, n-am făcut niciodată asta până acum.
2011 înființare și primele concerte în cluburi din Tg Jiu, repetiții cu public
2012 eram chemați des în București să cântăm, așa că am hotărât să ne mutăm aici. Au urmat concerte în circuitul underground și festivaluri.
2014 în primăvară am avut fractură la mână în timp ce lucram la Carol53, și astfel a fost singurul concert Poetrip la care, fiind spitalizat, nu am putut participa, în Club Colectiv. Mai apoi, în vară a avut fractură de mână într-un accident toboșarul nostru Alex Bălă. În toamnă am avut primele concerte în afara țării, în Oslo.
2015 Concert aniversar de 4 ani în Club Control, am cântat câte o piesă cu toți foștii membri ai trupei. Avem “formula de aur” (eu, Oana, Andrei Grigore la chitară, Alin Zăbrăuțeanu la synth, Alex Bălă drums), dar pentru că fiecare dintre ceilalțí avea câte un proiect personal de suflet, nu erau niciodată disponibili simultan pentru repetițiile noastre, așa că am hotărât să rămânem duo. După Colectiv, ne-a cam picat la amândoi entuziasmul față de muzică și au urmat ani de zile depresivi.
2016 Crowdfunding instrumente / început concerte în formula de duo doar cu muzică de improvizație, fără nicun setlist sau piese propriu-zise. Am inițiat “Visoteca”, o serie de ședințe în care facem muzică de meditație, o direcție nouă pentru noi dar foarte importantă. Multe concerte dar și colaborări pentru muzică de film, piese de teatru.
Roadtrip-uri în 2016, 2017, 2018, 2019 cu concerte prin toată Europa.
2020 Pandemie. Am luat-o razna și am cumpărat instrumente online pentru alcătuirea unui setup de vis dezvoltat în jurul unui sintetizator de chitară.
2021 am început înregistrările pentru album, care se prefigura triplu LP, așa că am mai tăiat din idei și material ca să devină proiectul realizabil.
2022 împlinim 11 ani și am scos primul album, OverthinK.
Oana: Un moment important cred că a fost chiar primul concert la București, când am realizat că lumea chiar voia să ne vadă și ne lua în serios, pentru că noi aveam impresia că doar ne jucăm. Un alt moment interesant a fost când am trecut de la garage punk la electronic psihedelic, am intrat în altă dimensiune.
Credit foto: Parda Cyan
Social media și alte chestii de imagine
Oana: Mereu zicem că noi avem mai mult succes în social media cu conturile personale decât cu contul trupei. Ne dă lumea mai multe like-uri la poze și la statusuri decât la ce postăm pe pagină. Asta pentru că n-am știut niciodată să ne promovăm, mereu ni s-a părut awkward să stresăm oamenii cu postări despre muzica noastră și concertele noastre. Ne pune bețe-n roate timiditatea, sindromul impostorului, simțul ridicolului. Pe mine mă întristează când văd că un artist distribuie cu disperare o piesă pe care a făcut-o și primește săracul două like-uri, dar mai încearcă și mâine, că cine știe... Cred că n-am vrut să fiu artistul ăla. Dar nici alte idei mai bune n-am avut. Mi s-a părut prea mult să ne căutăm manager, că nu suntem vreo trupă pop mainstream. Ne-am și obișnuit să facem totul singuri.
Ștefan: Privind retrospectiv, se pare că felul nostru de a fi și de a comunica ne-luându-ne prea în serios a dat roade pe rețelele sociale în perioada noastră de inceput. Dar între timp toată funcționarea algoritmilor s-a schimbat și se pare că fără promovare plătită, nimic din ceea ce postăm nu mai ajunge la public. Aveam impact mai puternic când abia creasem pagina Poetrip decât acum când are peste 5000 de followeri, dar zero reacție. Desigur, e ok să investești în promovare, doar că pentru noi, după 10 ani de idealism în care nu am întinat numele Poetrip cu marketing, e un subiect delicat. Daca facem asta e un moment simbolic, înseamnă că cedăm diavolului și ne transformăm intr-o întreprindere. Și iată că am lansat albumul după atâția ani în care sute de oameni ne-au spus că abia îl așteaptă, am avut concert de lansare în Club Control, dupa 2 ani de pandemie în care toată lumea ne-a spus că abia așteaptă sa ne vadă din nou live și a fost cam jumătate de sală iar albumul s-a vândut abia în cateva zeci de exemplare. Ceea ce înseamnă, cum glumim noi, că și-a dat seama în sfârșit toată lumea de impostura noastră sau că nu mai suntem adaptați la rețelele sociale din 2022. Oricum, tiktokul nu ne sperie, vrem sa începem o serie de clipuri muzicale acolo, chiar e foarte fun.
Credit foto: Florin Bondirila & Parda Cyan
Live, scene, concerte & turnee
Oana: Singura problemă cu partea de live e tracul de scenă, de care n-am scăpat nici după 11 ani de când cânt. De fiecare dată același stres, caut mereu noi metode să-l combat. Dar te și încarci cu energia publicului, pe o parte dai, pe o parte primești. Se pare că ăsta e prețul pe care îl plătești ca să te încarci cu iubirea oamenilor și să le împărtășești arta ta: să-ți tremure chiloții pe tine și să te doară stomacul de frică, să trăiești după fiecare concert cu tristețea că n-ai fost atât de bun pe cât ți-ai fi dorit.
Ștefan: Există muzicieni pentru care cu cât e mai numeros publicul, cu atât mai mare e plăcerea de a cânta. Cum ar fi Freddie Mercury, care strălucea pentru un stadion întreg. Eu unul sunt la extrema opusă, cu cât mai în beznă, cu atât mai bine, cu cât mai puțini oameni, cu atât mai bine. Idealul meu de public este zero, să fiu doar eu și să îmi dau în petec cu chitara. Nu am reușit niciodată până acum să emulez pe scenă starea aia de relaxare și libertate pe care o am când cânt la duș. Poate că nici nu trebuie, ar fi chiar dubios. Dar, deși sunetul e excelent, mă simt foarte stingher pe scenele mari, în spotul reflectorului, văzând publicul după un gard de metal păzit de un bodyguard care stă cu ceafa la mine. În orice caz, e complet altă distracție într-un club mic cum era Londophone, unde publicul era atât de aproape de noi încât ne izbea când dansa, ceea ce făcea și concertul mai sălbatic. Nu am avut niciodată manager sau agent de booking, așa că concertele vin exact cu frecvența pe care o putem duce. Nu ne vedem deloc genul de trupă care are n cântări pe zi, n zile pe săptămână, ne place să avem timp între ele. Când cântăm în cate un oraș, ne place să stăm acolo câteva zile să îl vizităm, ne întâlnim cu prieteni care locuiesc acolo sau ne facem prieteni. Mi se pare oribil să ajungi în seara concertului și să pleci a doua zi dimineața.
Albumul Overthink
Oana: Am lansat albumul și pe CD mai mult pentru broșură, care e foarte frumoasă, conține ilustrații făcute de prieteni artiști pentru fiecare piesă, cu o poveste la fiecare. Ideea a fost să facem un album prin care să facem mental health awareness, să vorbim despre sănătatea mintală, pentru că încă e subiect tabu, în 2022, iar asta e super trist și chiar periculos. E bine să conștientizăm tulburările care ne încețoșează mintea, nu e nicio rușine să vorbim despre ele. Dimpotrivă, ne simțim mai puțin singuri și lipsiți de speranță. Așa că nu doar am vorbit, ci chiar am cântat despre ele, evident, în stilul nostru, cu umor negru.
Ștefan: Inițial voiam să facem un album terapeutic, doar cu muzică ambientală, din care să răsară din când în când câte o intenție de melodie ne-dusă până la capăt, mai mult ca o sugestie. S-au strâns multe idei și mult material cât pentru un triplu album, așa că a trebuit să facem o selecție. Rezultatul este ca o călătorie prin cotloanele minții, fiecare poate găsi câte ceva cu care să se indentifice. Pentru mine e ca acele momente inoportune de anxietate când incerci să adormi seara în pat dar esti copleșit de tot felul de gânduri și tot felul de filme prin cap, unele chiar negre. Uneori e foarte greu să le spulberi ca să te liniștești, dar noi avem o abordare mai poetica si autoironică, pe care am folosit-o și în muzică. Am gândit din start totul în așa fel incât să curgă fluid fără pauze între piese. Nicio clipă de liniște! Pentru fiecare piesă lansată ilustrația este făcută de câte un artist diferit. Cu câteva zile inainte de lansare am hotărât să avem și o serie de 200 cd-uri, care vor include un booklet cu aceste ilustratii, precum și câte o prezentare a fiecărei piese. Ca să nu facem consum inutil de plastic, booklet-ul și cd-ul vin într-un plic antișoc în loc de conventionala carcasă. Oricum nimeni nu mai are cd-player, cei care ne-au cumpărat discul fizic au facut asta doar ca să ne susțină.
Single-uri lansate
Oana: Până acum am scos patru single-uri de pe album: Minte rea, Satana, Corona și Eroare.
“Minte rea” e despre acele momente în care îți e ciudă pe propria minte. Gen că te induce în eroare, îți dă paranoia, anxietate nefondată, te face să simți, să gândești, să spui sau să faci lucruri urâte, până nu te mai suporți. Și tu o asculți sută la sută, ai impresia că gândurile pe care ți le servește sunt chiar realitatea. Și apoi te enervezi, pentru că vezi că iar ți-a zis prost. Și o trimiți la culcare. Noi i-am făcut un cântec de leagăn. Fii blând cu mintea ta, că face și ea cât o duce capul.
„Corona” e o piesă despre cum ne-a zguduit pandemia sănătatea mintală, cum ne-a activat anxietățile și ne-a accentuat dependențele. Eu una sper ca oamenii să o asculte cu nostalgie și să poată râde de o perioadă care ne-a marcat pe toți și din care am avut totuși multe de învățat despre noi și despre ceilalți.
„Eroare” e despre teama de eșec, pe care o folosim ca pe o mantră la începutul concertelor noastre. E o piesă care ia la mișto atât rotițele din sistem, cât și pe cele care se rup din sistem. E ironică și autoironică și post-ironică.
„Satana” te ajută să-ți iei peste picior momentele de depresie și paranoia, în care ți se pare că universul are ceva cu tine.
Rolul muzicianului în 2022
Ștefan: Cred că avem șansa să vedem niște lucruri pe care generația de dinainte nu a reușit. De exemplu sunt un mare admirator al toboșarului Keith Moon dar stilul său de viață i-a adus sfârșitul. În toate documentarele despre el se vorbește despre cum încerca la infinit să fie în centrul atenției, să fie distractiv și să impresioneze. Ori etapa asta de clovnerie și obsesia de a fi FUN noi am abandonat-o de mult, de dinainte de a ne apuca de muzică. Deci eu nu cred că rolul muzicianului este să înșele publicul cu imaginea sa de supra-om umflată cu steroizi, ci să se dezvăluie pe el insuși. Deși sunt destui pe care ii admir deși mizează pe imagine ermetică, o mască impenetrabilă de păpușă vie, Klaus Nomi de exemplu. Ar fi fost o metodă simplă și convenabilă în lupta noastră cu tracul de scenă, dar noi am evitat mereu să jucăm personaje. Ne-am prezentat pe scenă cu toate insecuritățile, timiditatea, stânjeneala, ceea ce este un proces infernal. Da, atragem acel public pentru care este foarte boring un rockstar-cocoșel cu un picior sprijinit pe aplificator. Desigur, ador să îl văd pe Phil Lynott îmbrăcat în ținte și piele sau un show elaborat, cu costume, proiecții și lumini. Dar nu mi se pare că toate astea fac să pară cu nimic mai prejos prestația unui Rory Gallagher de exemplu, care se prezenta mereu la concerte în cămașă cu carouri. Pe scurt, nu cred că rolul unui artist este să te strivească, să te facă să te uiți în sus la el și să spui pfuai ce tare e el, ci să te inspire să fii și tu la fel de tare. Ce-ar fi dacă TOȚI am fi artiști? Nu cred că ar fi rău deloc, în viitor vor apărea tehnologii care ne vor ajuta să exprimăm instant creațiile minții noastre. Poate că oamenii vor învăța să comunice și pe această cale care spune de multe ori mai mult decât cuvintele.
Oana: Eu zic că rolul muzicianului e să te ajute să intri în contact cu emoțiile tale și să le exprimi, fie ele luminoase sau întunecate. Rolul muzicianului e și să fie un bun observator și să redea prin muzică cele mai reprezentative lucruri din epoca lui, să ilustreze societatea la modul jucăuș și poetic.
Instrumente & sound
Oana: Am glumit cu Ștefan că sound-ul albumului e post-genre. Alt răspuns mai bun n-am. E un album care te trece prin toate stările și amestecă toate stilurile muzicale. Pe o piesă râzi, pe o piesă dansezi singur în pijamale, pe altă piesă stai și te uiți cu ochii în tavan. În orice caz, e un album de audiție, intim, care se ascultă ori singur, ori într-o seară cosy cu prietenii.
Ștefan: Dacă tot am avut șansa să înregistrăm într-un studio, ne-am dat în petec și am folosit tot ce aveam la dispoziție. Mult timp ideea pentru primul album a fost să fie “naked”, adică doar din vocile noastre, eventual maxim câte un instrument pe fiecare piesă, pian, chitară acustică sau un shaker. Dar pentru conceptul ăsta cu tulburările mentale voiam salturi dramatice în sound de la o piesă la alta, așa că am inclus o gamă largă de instrumente, în principiu sintetizatoare. Cele mai multe piese aveau trackurile de bază făcute în korg electribe, le foloseam pentru live, dar pentru album am recreat totul în Ableton. În plus, efecte dubioase de chitară, delayuri degradate, suprapuneri de voci, noise, field recordings. În principiu noi putem cânta orice piesă de-a noastră doar cu o chitară acustică și voce, restul sunt elemente de decor, spontane în funcție de ce avem la dispoziție. Pe album este și o piesă în care instrumentul principal este gongul lui Casian Vlad, pe care acesta știe să îl facă să vorbească în nenumărate feluri. Toate piesele au versuri în limba română, cu excepția “Talking to my Mind”, care conține și câteva versuri în franceză și engleză, pentru a spori babilonia de gânduri.
Ce vă mai inspiră
Ștefan: În ultimii ani am avut 3 mari direcții: electronică exprimentală turbată (Felix Kubin, Legowelt, Mr. Oizo etc) muzică liniștitoare (ambient, lofi, chill, mixuri Polo & Pan) și outsider music (Daniel Johnston, Neil Dick, Wild Man Fischer etc). Cel mai des în ultima vreme am ieșit pe insula cățeilor, cu Yoko. Când e cald, instalez hamacul și petrec câte o zi întreagă citind sau zăcând în timp ce Yoko își face prieteni. Cât despre inspirație, nu am avut niciodată lipsă de așa ceva, ci de puterea de a o pune în practică. Avem catralioane de idei minunate dar prea rar ne activăm chiar să facem ceva. Dacă toți artiștii ar fi avut ego-ul atat de mic ca noi, care nu avem deloc acea ambiție de a reuși sau de a lăsa ceva în urmă, lumea asta ar fi fost un loc mai trist.
Oana: A găsit de curând Ștefan un documentar despre Kate Bush care m-a lăsat mască. Fără să o fi aprofundat în trecut, am realizat că ne asemănăm cumva cu ea la sensibilitate, ironie și alegerea unor subiecte serioase prezentate cu umor. O altă artistă care ne-a inspirat mereu a fost și este Peaches, adorabilă, haioasă și progresistă la orice vârstă. Îmi place maxim curajul ei, felul în care își exprimă sexualitatea în muzică, originalitatea videoclipurilor. În ultima vreme am ascultat multă muzică de meditație sau am încercat să meditez pe muzica orașului. Am simțit nevoia de o pauză de căutat muzici noi. De ieșit chiar n-am mai prea ieșit decât în parcuri, la studioul Merkaba, unde am tras albumul și la Londohome, un loc foarte drag nouă, care ne-a susținut dintotdeauna și unde am și avut concert luna trecută.
Show-ul de lansare
Oana: În primul rând, am depășit ideea de concert, aș zice că acum facem performance. Nu doar cântăm piesele, ci încercăm să facem o poveste din ele și să le interpretăm teatral, ca să trimitem publicul direct într-un vis, din care să iasă vrăjiți și înduioșați. Pentru că nu le oferim doar muzică, ci ne vulnerabilizăm total în fața lor și le cântăm toate emoțiile.
Ștefan: Am încercat să aducem pe scenă atmosfera de acasă, la propriu: canapeaua, covorul turcoaz, puf-ul de blană albă, un tambur oriental. Am organizat totul ca să ne simțim foarte confortabil și natural în acestă nouă postură de rockstar după cei 2 ani de pandemie. Deocamdată pregătirile pentru lansare ne-au epuizat dar ne-ar plăcea să pornim de aici și să elaborăm un spectacol pe care să îl putem prezenta în mai multe locuri.
