Că în România tradițiile și credințele populare s-au păstrat mai mult decât la alte popoare e lucru clar, însă după revoluție s-au adăugat și alte elemente miturilor și legendelor deja știute sau șoptite doar pe la sate. Zodiile, extensia fenomenului yoga, studiul religiilor în școli, toate au dus ușor la fragmentarea și adăugarea de noi și noi layere în peisajul mistic. Cristian Vechiu e cercetător și lector la Fundația Calea Victoriei pe teme precum Isoria Religiilor și Filozofie și de la el am încercat să aflăm cât mai multe din sfera miturilor și gândirii simbolice, atât pe plan local, dar și internațional.
Sunt înclinat să cred că asistăm mai degrabă la o caricatură involuntară a zelului cu care unii oameni au plonjat în zona ocultismului în secolul al XIX-lea, fondând grupări ori societăți secrete, scriind și vorbind despre „marele mistere ale lumii”.
În ce mai cred românii, cât de viabile sunt instituțiile în care se pot studia religiile și filozofia, care mai e rolul societăților secrete sau cum se inspiră brandurile din simbolistica arhetipală, sunt printre temele dezvoltate de Cristian în materialul de mai jos.
Trigger-ul care a condus spre studiul filozofiei și istoria religiilor
Am știut încă din clasa a IX-a că îmi doresc să studiez filozofia și asta datorită unor lecturi care mă fascinaseră și totodată îmi dăduseră și dureri de cap la figurat. Mă refer la primele dialoguri de Platon pe care le-am citit încă înainte de a intra la liceu și care m-au ajutat să îmi dau seama că vreau să aflu mai mult despre „metoda socratică” și să înțeleg mai bine un text filozofic. Cred că și literatura pe care o citeam în perioada respectivă a avut rolul ei. După liceu, perioadă în care am citit cât am putut de mult filozofie (dar într-o manieră total nesistematică), am ajuns la Facultatea de Filosofie din București unde am reușit să îmi însușesc o serie de aptitudini importante (îndeosebi pentru o lume ca cea de azi, asaltată de tot soiul de informații): capacitate analitică, gândire critică și o anumită distanță sănătoasă față de orice pretinsă autoritate. Totodată, în perioada facultății am conștientizat că interesul meu vira mai curând spre istoria religiilor.
Nu ascund că această reorientare a apărut și ca urmare a faptului că Eliade și Culianu cu ale lor studii de profil m-au atras tot mai tare înspre studiul religiilor. Desigur că odată intrat pe făgașul acesta am fost tot mai preocupat să înțeleg și de ce și cum funcționează gândirea magică ori cum anume se transformă în societatea contemporană „nevoile” spirituale. Pentru că menționai de un „trigger” anume, poate că am fost influențat încă de mic de spectrul acesta al gândirii magice întrucât ambele bunici erau descântătoare la ele în sat. Îmi amintesc inclusiv de oameni din alte sate veniți cu animalele lor ca bunica să le descânte, să le zică de deochi.
Cât de pasionați sunt românii de istoria religiilor
Din experiența mea de lector la Fundația Calea Victoriei unde susțin cursuri din zona istoriei religiilor dar și a filozofiei, pot spune că există un interes real și constant în privința aceasta. Unii dintre cursanții pe care i-am avut s-au și înscris ulterior la Facultatea de Filosofie ori la Masterul de Studii Religioase (pe care l-am urmat și eu la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine).
Faptul că niște adulți au decis să se reprofileze și să se dedice acestui tip de studiu în urma cursurilor mele îmi oferă speranța că istoria religiilor și filozofia pot fi discipline care să se dezvolte și mai mult în spațiul autohton. În ultimii ani cred că datorită anumitori podcasturi și canale de youtube interesul pentru filozofie și istoria religiilor a mai crescut.
Din păcate nu avem încă un podcast sau un canal de youtube local dedicat istoriei religiilor, dar sunt câteva din zona occidentală care cu siguranță sunt audiate îndeosebi de publicul tânăr (amintesc aici de Let’s Talk Religion și Religion for Breakfast). Altfel, în zona de social media aș spune că pentru cei curioși e musai să urmărească pagina de facebook a Institului de Istoria Religiilor din cadrul Academiei.
Școala și științele mai puțin exacte
În învățământul preuniversitar contactul cu filozofia de exemplu e cvasi-inexistent. Abia în clasa a 12-a liceenii au o oră de filozofie și cred că numai la ea nu le stă gândul. Cred că niște ore (poate opționale) de gândire filozofică ar putea să fie introduse încă din clasa a 9-a. Nu ar fi rău ca în învățământul formal adolescenții să capete abilitatea de a citi critic un text, de a discerne între adevăr și fake news de pildă.
Când vine vorba de religie, cred că problemele sunt mai profunde și țin de formatul clasic al așa ziselor ore de religie din învățământul preuniversitar, adică un format confesional. Or din punctul meu de vedere ar fi nevoie de un cadru neconfesional măcar în perioada liceului. Însă aici ajungem la o altă problemă: cine ar putea să țină o astfel de oră de istoria religiilor pentru adolescenți? Și cu asta mă îndrept și spre cea de-a doua întrebare, referitoare la instituțiile prolifice.
În România din păcate nu există nici o facultate de profil pentru studiul istoriei religiilor. Avem un master de Studii Religioase și Institutul de Istoria Religiilor de la Academie și cam atât. Cu alte cuvinte nu prea există cadrul instituțional adecvat prin care să fie formați profesori care să aibă abilitatea de a preda la liceu o astfel de disciplină. În afară lucrurile stau cu totul diferit, mai ales atunci când vine vorba de învățământul universitar. În vest, există o întreagă tradiție în ceea ce privește studiul istoriei religiilor: de la facultăți și masterate la institute și centre de cercetare. În privința instituțiilor în care se studiază filozofia, stăm ceva mai bine, există câteva facultăți de profil în țară, dar și aici aș remarca unele minusuri, cel mai stringent fiind lipsa complexității în abordarea tematicilor filozofice. Parcă există un soi de unidirecționalitate a abordărilor filozofice locale, astfel încât multe subiecte sau arii rămân descoperite.
Mituri vs. Consumerism
Nu știu dacă miturile și religiile pot fi un antidot pentru societatea de consum. Sigur, unele dintre ele pot oferi perspective radical diferite de ideile dominante ale epocii noastre, însă n-ar trebui să neglijăm nici posibilitatea că ceea ce trăim acum se datorează și unor mituri ori credințe religioase. Un lucru e cert pentru mine, gândirea religioasă nu va dispărea, chiar dacă trăim într-o epocă preeminent seculară. Miturile și simbolurile au o putere transgresivă.
Brandurile și simbolurile arhetipale
Așa cum spuneam mai sus, miturile au această calitate inerentă de a rezista schimbărilor din societate și de a se perpetua într-o formă sau alta. Poate că e vorba de conținutul miturilor: unii sunt înclinați să considere că acestea transmit idei care sunt universale ori arhetipale. Mai există însă și posibilitatea ca miturile să reflecte forma cea mai elementară de comunicare astfel încât sensul lor ultim nici să nu existe, ci să fie dictat/confecționat de la o epocă la alta. Prin urmare, oamenii ar reveni la aceste mituri conferindu-le întotdeauna fracțiuni de sens care să fie adecvate credințelor și valorilor lor actuale. Există numeroase branduri care apelează la figuri ori nume mitologice: Oracle (trimitere evidenă la oracolele antice), Versace (vezi logoul), Hermes (zeul psihopomp din mitologia greacă), Nike (zeița victoriei în mitoloia greacă) etc.
Societățile secrete în epoca modernă
Nu sunt neapărat la curent cu ce mai practică sau nu așa-zisele societăți secrete. Cred că fascinația pentru ocult și magie încă e prezentă, poate că nu e la fel de intensă ca în secolul al XIX-lea, dar se vorbește în continuare mult de tot felul de învățături secrete, misterioase, accesibile doar unor inițiați. Sunt înclinat să cred că asistăm mai degrabă la o caricatură involuntară a zelului cu care unii oameni au plonjat în zona ocultismului în secolul al XIX-lea, fondând grupări ori societăți secrete, scriind și vorbind despre „marele mistere ale lumii”. Punctul meu de referință aici este Umberto Eco, cu a sa magistrală carte, „Pendulul lui Foucault”.
Cursurile de pe Calea Victoriei
Din 2015 am început să țin cursuri la Fundația Calea Victoriei, cele mai multe fiind dedicate unor subiecte de filozofie și istoria religiilor. Cele mai căutate cursuri cred că sunt cele de introducere în istoria religiilor, de filozofie greacă, de filozofie și magie în Renaștere și de mitologie comparată.
Tind să cred că feedback-ul e pozitiv, și nu mă refer aici doar la reacțiile participanților din timpul cursurilor, ci și la ceea ce îmi scriu aceștia după cursuri pe e-mail ori la legătura de prietenie creată de-a lungul timpului cu unii dintre ei. Menționam și mai sus că unii cursanți au mers mai departe cu studierea subiectelor dezbătute la Fundația Calea Victoriei și s-au înscris la facultate sau master. Impresia mea este că oamenii realmente se bucură de faptul că există un loc precum Fundația Calea Victoriei în care pot învăța într-un cadru informal și relaxat despre filozofie antică sau despre istoria religiilor.
Mulți cursanți mi-au mărturisit că încearcă să își acopere golurile lăsate de învățământul formal sau caută pur și simplu să se dezvolte intelectual și cultural în continuare. Nu imi place să mă iau prea tare în serios la cursuri și sunt întotdeauna dispus să răspund tuturor întrebărilor sau curiozităților pe care le au cursanții mei. Îi încurajez să pună întrebări și să ceară recomandări de lectură, iar la finalul cursurilor le ofer o bibliografie opțională.
Cât de greu e să înveți latina sau copta
E destul de greu să fac o evaluare obiectivă a gradului de dificultate pe care îl prezintă învățarea unor limbi ca latina sau copta. Studiul limbii latine a început din liceu, am continuat în perioada facultății mai curând pe cont propriu, iar apoi la master. frecventând cursurile de latină ale Facultății de Limbi Clasice de la București. Nu mi s-a părut niciodată că depun un efort colosal pentru învățarea acestei limbi clasice, dar este nevoie de dedicare și timp. Cred că învățarea limbii latine m-a ajutat mult, mi-a oferit o structură în gândire, dar și una filologică și o bază totodată pentru a studia și alte limbi vechi.
În schimb, cu limba coptă povestea e diferită. Copta nu se predă nicăieri în România, dar am avut șansa de a face parte dintr-un grup de cercetare a limbilor biblice în cadrul Colegiului Noua Europă. Grupul acesta a apărut datorită lui Ștefan Colceriu, care mi-a fost și profesor la masterul de Studii Religioase și care este un excelent clasicist.
Un alt rol semnificativ în activitatea grupului l-a jucat Alin Suciu, cercetător român la Universitatea din Göttingen. De fapt, Alin Suciu e cel care ne-a oferit materialele necesare pentru studierea limbii copte și care ne-a ghidat atent pașii în acea perioadă. Din grupul de studiere a limbii copte eram cel mai mic ca vârstă și am resimțit adeseori presiunea de a nu fi mai prejos decât colegii mei care evident aveau o pregătire și o experiență mai bună (filologi, teologi, bibliști). Primii doi ani au fost anevoioși, îmi amintesc și acum că mergeam la seminarul de coptă având dubii dacă voi pricepe vreodată profunzimile acestei limbi. Uneori, aveam chiar senzația că nu mai înțeleg nimic.
Decisiv a fost momentul în care ne-am apucat să lucrăm cu texte în adevăratul sens al cuvântului, adică să traducem. Abia atunci paradigmele și dificultățile gramaticale ale limbii au început ușor, ușor să iasă la lumină. Între timp. alături de colegii mei din acest grup unicat în România am tradus Patericul copt, ediție bilingvă (realizată de Ștefan Colceriu), publicată la editura Humanitas anul trecut. Totuși, limba coptă pentru mine e un proiect în lucru, deși grupul nostru nu și-a mai reluat activitatea după anul 2020, eu încerc să îmi perfecționez cunoștințele și mai traduc diferite fragmente ca o formă de exercițiu personal. Poate că marea mea revelație privitor la învățarea limbii copte a fost aceea că nu pot asemui cu nimic altceva această limbă. Când eram încă la buchiseală, dacă întâlneam într-un text copt și cuvinte grecești mă simțeam ca și cum l-am apucat pe Dumnezeu de un picior.
Surse de inspirație
Mai întâi, o să menționez câteva nume de autori și cercetători din străinătate: Wouter Hanegraaff, Peter Forshaw, Dylan Burns, Marco Pasi.
Ca recomandări de canale de youtube:
Iar ca podcasturi:
- anchor.fm/coptic-magical-papyri/episodes/Gnosticism-and-Coptic-Magic-with-Dylan-Burns-ee1ine
- shwep.net
- religiousstudiesproject.com
În ce cred românii
Există în continuare o aplecare spre superstiție și folclor în spațiu românesc, deși cred că e mai degrabă preponderentă în zona rurală. Impresia mea este că nici interesul pentru astrologie nu a scăzut, deși aici există și o anumită dimensiune comică: nu știu câți români iau în serios predicțiile astrologice sau dacă nu cumva a vorbi despre „ce zodie ești?” e maniera autohtonă de a face conversație măruntă (ca și cum ai vorbi despre cum e vremea).
Altfel, poveștile cu flacăra violet sau cu ghicitoarele țin mai degrabă de o anumită credulitate pe care o pot pune și pe lipsa de educație. Rămâne viu interesul românilor pentru seria Harry Potter și știm cu toții că acolo magia (sau o anumită formă a ei) este la ea acasă. N-aș neglija nici piața anime-urilor care fac apel la mitologie ori puteri magice.
