Scenele impresionante cu oamenii de la graniță care fug de război cu viața împachetată într-un rucsac îi erau cunoscute Ioanei Moldovan, de la criza refugiatilor sirieni, pe care a documentat-o. Si din 2014, cand a intalnit refugiati care fugeau din Donetk. Acum a mers la Siret si Isaccea si a fotografiat oamenii care au plecat din Ucraina cu catei si pisici in brate si fara nimic altceva. Acolo a simtit de cateva ori nevoia sa imbratiseze mamele si femeile pe care le intalnea. Si pe care le admira:
"La granite vin cele mai vulnerabile categorii ale populatiei – femei, copii si batrani. Curajul acestor femei este imens. Poate au toata motivatia din lume, incearca sa le salveze viata copiilor, dar tot mi se pare un curaj extrem."
Am reusit sa vorbim cu Ioana intr-o pauza in care conducea spre casa. Fotojurnalist cu experienta teatrelor de razboi, ea povesteste mai jos despre momentele vulnerabile si presiunea emotionala a ultimelor saptamani si despre importanta fotografiei in astfel de episoade istorice.
În Ucraina, în 2013
Eu am documentat mai de demult situatia din Ucraina, inca de cand am fost la Euromaidan, in decembrie 2013. Am fost si cu armata ucraineana in 2015, am facut si un story despre PTSD, si cumva mi-au ramas la suflet si tara si oamenii. Pentru mine e o chestie personala, am cunoscut foarte multi oameni misto. Era o continuare naturala sa documentez ce se intampla acum.
Imediat dupa inceputul razboiului am discutat intens cu colegii de la Documentaria daca sa mergem in Ucraina; stiam ca situatia este haotica si nu avem destula sustinere pe teren, cum au jurnalistii de la institutii mai mari. Pana sa ne hotaram, a inceput criza refugiatilor si ne-am decis sa documentam ce se intampla aici.
Asteptarile tale
Am experienta unei crize de refugiati, am facut fotografii si cu valul de refugiati sirieni, in 2015. Aveam imaginile alea in cap, cu multi oameni care vin la granite, care asteapta in gari si autogari. Aici a fost un pic diferit, mai ales din punct de vedere al mobilizarii oamenilor.
M-a miscat si m-a bucurat faptul ca s-au mobilizat si autoritatile, dar si o gramada de voluntari, organizatii si oameni de rand; sunt chiar si ucraineni care raman la granite sa ajute si sa traduca. E o mobilizare si o solidaritate la care nu ma asteptam.
Refugiatii
Povestile lor seamana si nu seamana. Toata lumea s-a vazut in fata acestei realitati si a trebuit sa-si puna cateva lucruri in bagaje, fara sa se gandeasca prea mult, si sa-si paraseasca viata. Asta e povestea comuna.
Insa, sunt multe detalii care difera. Am cunoscut la granita un bebelus nascut pe data de 2 martie. Mama lui mi-a zis ca a nascut intr-un spital militar, pentru ca spitalul civil din orasul lor fusese distrus. Imagineaza-ti ca ai nascut si peste o saptamana iti impachetezi viata si te pui la drum, fugind de razboi.
Am intalnit si refugiati care in 2014 fugeau din Donetk, iar acum au trebuit sa-si paraseasca casele din nou.
Familiile care se despart la granite, nu stiu daca o sa se mai revada. Mi se pare sfasietor.
Am mai observat ca destul de multi refugiati au deja un plan facut. Au rude sau prieteni in alte tari europene si vor sa ajunga acolo.
Ce te-a marcat cel mai mult
Curajul. Iti trebuie o tona de curaj sa iti iei un bagajel, sa-ti iei copii de mana si sa pleci. La granite vin cele mai vulnerabile categorii ale populatiei – femei, copii si batrani. Curajul acestor femei este imens. Poate au toata motivatia din lume, incearca sa le salveze viata copiilor, dar tot mi se pare un curaj extrem.
M-a mai impresioant increderea lor. Foarte multi sunt surprinsi de ce s-a intamplat, nu se asteptau sa se trezeasca cu bombardamente, dar au aceasta convingere ca poporul ucrainean e puternic si va izbandi. E mai mult decat speranta. E incredere.
Chiar daca sunt oameni care plang, oameni care au momente de slabiciune, cum e si normal, in general, ucrainenii mi se par foarte puternici. Au o forta care nu stiu de unde vine, in conditiile astea.
Am observat asta si in 2015, cand am fost pe front. De multe ori, patriotismul e inteles gresit, dar la ei e pe bune. Erau si pe vremea aia soldati veniti din alte zone ale tarii, in estul Ucrainei, care aveau convingerea ca trebuie sa-si apere tara.
Cum ai rezistat emotional
Am simtit pe pielea mea diferenta cand am aparatul si ma concentrez pe ce am de facut, si momentele in care nu il am; daca il las la o parte, incep sa ma napadeasca toate emotiile puternice.
Dar am trecut de primul prag, am plans, am simtit nevoia sa imbratisez niste mame, niste femei; am simtit nevoia sa le imbratisez, chiar daca nu are nimic de-a face cu jurnalismul.
Rolul fotografiilor
Cred in continuare ca este bine ca publicul sa vada si sa inteleaga ce se intampla la fata locului si sa vada amploarea evenimentului. Dar sunt momente cand, faptul ca sunt acolo si fotografiez cele mai vulnerabile stari ale lor, mi-a dat un gol in stomac; am incercat pe cat se poate sa dau spatiu cand era cazul. Sa am mai multa grija.
Mi se pare foarte important ca dincolo de imaginile pe care le aducem, sa avem grija si de impactul nostru, ca prezenta si ce facem acolo. De multe ori te ia valul, vrei sa arati ce se intampla, dar poti sa devii un element intruziv. Trebuie sa relatam, sa povestim, dar sa avem grija de ce simt oamenii aceia, prin ce trec si cum putem sa nu le agravam situatia.
