In toate povestile refugiatilor, tindem sa vedem prima oara suferinta lor, coplesitoare. Este firesc. Insa putem vorbi la fel de bine despre felul in care isi duc aceasta suferinta, despre rezistenta si curajul lor. Unii dintre fotografii de la granite cu care am vorbit, amintesc chiar de speranta din ochii lor.
Fotograful Adrian Catu, co-fondator Documentaria.ro, a observat la randul lui darzenia ucrainenilor de la vamile Isaccea, Siret si Sighet, fara sa poata evita insa propriile stari incarcate emotional. De fapt, spune ca uneori aceste reactii emotionale ale noastre ne pot da impresia ca avem o contributie utila:
"Uneori ma intreb daca nu cumva acest tip de fotografie e consumat pentru a ne hrani emotional, pentru a ne linisti constiinta si pentru a ne da iluzia, ca raspunzand emotional, facem ceva."
Intodeauna e nevoie si de raspunsuri si reactii concrete, crede Adrian; iar acestea, n-au intarziat sa apara, dupa cum povesteste in randurile de mai jos.
Motivatiile personale
Pur si simplu, mi-am dat seama ca nu pot sa stau deoparte. Nu m-am gandit in prima faza ca o sa fac asta, cand a inceput razboiul, dar am auzit cuvantul “refugiat” si mi-am zis “Dumnezeule”, si m-am dus simtind ca asta e ce trebuie sa fac, ca trebuie sa fiu acolo pentru a fotografia si informa. A fost un impuls de neoprit.
Asteptarile tale
Ma asteptam sa vad disperare explicita si nu am vazut asa ceva, dimpotriva, am vazut darzenie. A fost o lectie. Mi se pare incredibil, sa fii parinte, sa treci prin asa ceva si sa iti pastrezi calmul si echilibrul in felul in care am vazut acolo.
Si ma asteptam sa fie un raspuns slab, sporadic, dar inca de la inceput erau sute de voluntari (la Isaccea); erau 20 de metri de tarabe cu mancare, pampersi sau mancare pentru caini.
Uneori am vazut oameni care carau cu portbagajele si se organizau sa cumpere din nou, din banii lor. Daca exista ceva care ne face sa ne meritam locul de oameni, asa cum ne autointitulam, este aceasta solidaritate.
Ce te-a marcat cel mai mult
M-a rupt imaginea copiilor care priveau inocenti, neintelegand ce se intampla. M-a marcat imaginea femeilor si copiilor care veneau, m-a marcat rezilienta si demnitatea cu care isi tineau firea. Te-ai fi asteptat sa vezi multa disperare, dar oamenii astia se stapaneau foarte bine.
Interactiunea cu refugiatii
Am cunoscut familii aduse de tata in Romania, dupa care el se intorcea sa lupte. Sau o familie cu trei copiii, doi caini, pisica si un porcusor de guineea, care erau refugiati pentru a doua oara – in 2014 plecasera din Donbass si au venit in Odessa.
Un alt tata mi-a spus despre copilul sau ca la fiecare sirena pe care i se pare ca o aude, trebuie sa-l linisteasca, spunandu-i ca in Romania nu sunt alarme anti-aeriene.
Este un desen care mi-a fost daruit de o fata de 9 ani. Le reprezinta pe ea si pe sora ei de 4 ani. In dreapta sunt eu, care le filmez. Mi-e foarte drag acest desen. Cred ca surprinde mult din esential, in ceea ce ma priveste.
Cum ai rezistat emotional
Pentru mine suferinta copiilor ma impacteaza cel mai tare. A fost mult mai greu, decat oricand. Incerc mereu sa am mentalitatea unui chirurg. Incerc sa imi aduc aminte pentru ce sunt acolo si imi blochez ceea ce simt. Emotiile mele transpar in fotografii. Dar am avut propriile mele stari foarte incarcate emotional.
Rolul fotografiilor
Sper sa formulez raspunsul in termeni politically-correct. Fotografia este ca tehnologia, e un instrument. Fotografia suferintei este tot un instrument, foarte puternic. Poate fi folosit pentru a informa, pentru a revolta, pentru a starni solidaritate si raspunsuri sociale sincere.
Uneori ma intreb daca nu cumva acest tip de fotografie e consumat pentru a ne hrani emotional, pentru a ne linisti constiinta si pentru a ne da iluzia, ca raspunzand emotional, facem ceva.
Imi doresc ca fotografia sa arate si sa poata sa schimbe lucrurile, dar pentru asta nu e suficient sa avem un raspuns emotional. Trebuie sa gandim si sa actionam nu doar in momentele de criza, ci si in momentele de constructie. Pare ca avem un apetit mai mare pentru imaginea distrugerii, decat pentru cotidianul constructiei.
Si simt o responsabilitate. Mi se pare ca pentru o tragedie ca asta, aproape ca fiecare om este raspunzator intr-o masura mai mica sau mai mare, pentru ca asa ceva nu ar fi trebuit sa fie posibil.
Atata suferinta nu ar fi trebuit sa depinda de decizia unui om sau unor minoritati de oameni.
