Sunt multi fotografi care nu au avut nevoie de prea mult timp de gandire pentru a merge la granite si a documenta criza refugiatilor. Au facut-o dintr-un instinct mai mult sau mai putin profesional. Odata ajunsi acolo, au incercat sa faca ce stiu mai bine – sa capteze realitatea. Insa nu a fost un job ca oricare altul, iar mai devreme sau mai tarziu, s-au conectat cumva la alt nivel, cu drama umana de sub ochii lor.
Pentru Bogdan Dinca, acest moment s-a petrecut cand fotografia la una dintre granite, iar o doamna ucraineanca a venit, in lacrimi, si l-a imbratisat. A fost un moment intens.
Bogdan a fost pana acum in vamile din Siret si Galati, urmand sa ajunga la Isaccea. Focusul lui a fost pe voluntari, iar printre ei a gasit inclusiv ucraineni:
“Am stat de vorba cu o fata de 16 ani care trecuse cu mama ei; desi aveau bilete catre Italia, au decis sa ramana sa ajute. Am intalnit si un baiat din Cernauti, care venise din Odessa, unde lucra, si prefera sa ramana sa ajute, decat sa mearga in Anglia unde avea pe cineva.”
Aflam, in continuare, despre cum se vede si se simte drama refugiatilor, cum arata situatia la granite si care e rolul fotografilor in acest context.
Motivatiile
Si eu m-am intrebat de ce ma duc si cred ca e un amestec de chestii. Este clar un instinct, profesional cumva, si a fost foarte importanta dorinta de a distinge si de a vedea cu ochii mei ce se intampla la granita, pentru ca aveam destul de mult haos in minte cu atatea informatii care se schimbau de la zi la zi, si ma ajuta de fiecare data sa fiu pe teren si sa inteleg mai bine.
Este si dorinta de a-mi aduce cumva contributia in felul in care pot. Si in pandemie am avut aceeasi pornire, din aceleasi motive.
Asteptarile tale si realitatea
Nu am plecat cu asteptari si incerc sa nu am o imagine deja formata, oriunde ma duc, ca sa pot sa am capul limpede, sa vad lucrurile asa cum sunt - nu-mi iese intotdeauna. Acum n-am avut asteptari, in afara, desigur, de ce vazusem deja in imagini si de marturiile pe care le citisem.
Eu am fost in Galati si la vama Siret, iar situatiile sunt diferite. In Galati sunt 2 vami, dar fluxul de persoane este mai mic decat la Siret, Isaccea, Sighet - punctele despre care se vorbeste mai mult, dar tot trec trei-patru mii de oameni pe zi. Acestia trebuie indrumati, hraniti, cazati, ajutati sa-si gaseasca un drum mai departe.
Senzatia mea este ca oamenii de aici s-au organizat mai mult local si am vazut o chestie misto, pe care n-am vazut-o in pandemie cam pe nicaieri - o colaborare foarte buna intre autoritati, in cazul asta era vorba de Prefectura, si ONG-uri. Am fost la o intalnire in care au stat la aceeasi masa, au vorbit, au rezolvat probleme, au facut planuri, iar pe mine asta m-a impresionat destul de tare.
E super-necesar lucrul asta; in prima saptamana de criza, ONG-urile au preluat foarte tare socul, iar institutiile de stat s-au miscat un pic mai greu, pentru ca au un cadru legal pe care trebuie sa-l respecte, poate si din alte motive. Mi-a placut sa vad cum statul preia niste lucruri acum de la ONG-uri. Dar mai sunt multe lucruri de solutionat, nu e ca si cum situatia e perfecta sau complet functionala.
La Siret, e foarte diferit. Cu totii am vazut imagini si am citit ce se intampla acolo, sunt o gramada de corturi ale multor ONG-uri si institutii de stat, si un flux mult mai mare.
Intamplator, cand am fost eu, parea totusi sa fi fost un flux mai mic, iar o parte din resurse pareau sa nu fie folosite, spre deosebire de Galati, unde e mai mare nevoie - e un shortage de traducatori si de voluntari.
Voluntarii nu trebuie doar sa stea la granita, efectiv, in vama, sunt multe lucruri care se intampla in spate, de la sortat haine, donatii, pana la facut curatenie in locurile de cazare.
Cum ai interactionat
Focusul meu a fost mai degraba spre voluntari, pentru ca e foarte multa lume care se uita catre refugiati, ceea ce e foarte bine si e normal sa fie asa, dar am simtit nevoia sa ma uit la tot sistemul de suport din spate.
Am vorbit si cu refugiati, dar si cu ucraineni care au intrat in tara si au decis sa ramana ca voluntari, sa ajute si ei la randul lor. Am stat de vorba cu o fata de 16 ani care trecuse cu mama ei; desi aveau bilete catre Italia, au decis sa ramana sa ajute.
Am intalnit si un baiat din Cernauti, care venise din Odessa, unde lucra, si prefera sa ramana sa ajute, decat sa mearga in Anglia unde avea pe cineva.
Ce te-a marcat cel mai mult
Este foarte dificil, pentru toti, sa ne uitam la imaginile din zonele de razboi, nu am cuvinte, dar intelegem fiecare cum ne simtim pe dinauntru.
Din propria mea experienta la granita, m-au marcat voluntarii. Sunt oameni care au stat acolo si au dormit extrem de putin – spusese cineva ca a dormit 8 ore in primele 6 zile, oameni care au investit foarte multa energie, iar unii dintre ei sunt la capatul puterilor. Sunt si persoane fizice si oameni din ONG-uri, care si-au cheltuit o gramada de resurse ca sa sustina tot sistemul de suport.
Al doilea lucru care m-a marcat a fost cand fotografiam la granita, chiar la punctul de trecere. A venit o doamna din Ucraina, cu ochii in lacrimi, si m-a imbratisat. In momentul ala am simtit cum se descarca totul in mine.
Pana atunci incercam sa fiu profesional, sa-mi fac treaba, dar s-a produs un switch catre partea umana, care se manifesta si inainte, dar in acel moment am constientizat mult mai puternic. A fost foarte intens si emotional pentru mine.
Rolul fotografilor
Dupa primul val, in care au fost foarte multe fotografii single, au inceput sa apara si story-uri sau colectii de fotografii care decupau felii din ce se intampla – mamele care trec cu copiii sau materiale despre animalutele din Ucraina. Iti ofera o perspectiva noua asupra lucrurilor.
Rolul fotografilor este sa arate stirile si apoi sa contextualizeze, sa decupeze feliile astea ca sa intelegem cu totii mai bine fenomenul.
