Face voluntariat de la 20 de ani, și-a asumat propria sexualitate de-abia la 31 și s-a mutat în Spania la 45, unde trăiește trăiește și creează liber. Tiberiu Căpudean este un om cu multe povești de spus, despre ce înseamnă să trăiești într-o țară în care ești pus la zid pentru că iubești altfel, și-apoi să trăiești în alta unde a fi gay este normalitate. Despre relația pe care a avut-o cu mama sa, despre călătoriile în toată lumea și despre arta lui, cu care speră să schimbe mentalități.
În 2019 s-a mutat la Madrid, nu de bunăvoie, ci pentru se săturase să se simtă neputincios în țara sa. A plecat fără a avea un job acolo, însă obosise atât de tare încercând să se potrivească într-o societate unde nu conta ca individ, încât s-a aruncat în necunoscut.
”M-am gândit deseori la asta. Mi se pare că am fost alungat. Așa mă simt. Și că singura șansă la o viață în care să fiu respectat ca cetățean, protejat ca bărbat gay și să am siguranța că voi avea o bătrânețe decentă a fost plecarea. Cu tot ce vine la pachet”
Onest și asumat, Tiberiu Căpudean ne dezvăluie în cele ce urmează momente din călătoria sa către omul care este acum. Și vorbește despre acceptare, iubire, activism și ARTivism. Tiberiu spune că viaţa poate fi plină de surprize şi după 40 de ani.
Din biografie
Sunt un bucureștean născut în ’74 într-o familie modestă. Ai mei au avut grijă să nu-mi lipsească nimic. Am avut o copilărie fericită alături de oameni care m-au iubit. Adolescența n-a fost vreo fericire, dar asta cred că este valabil pentru mulți puști. Acnee... bullying la liceu... divorțul părinților... Nimic neobișnuit.
Apoi am studiat Jurnalism și Business Management, am lucrat în publicitate, management, marketing şi comunicare. Am avut joburi la care am fost foarte bun fără să fi avut pasiune… şi fericirea venea din performanţă. Am avut joburi pe care le-am iubit în ciuda oboselii şi stresului. M-am implicat în toate joburile pe care le-am avut. Am încercat mereu să îmbunătăţesc, să dezvolt… şi niciodată nu m-am limitat la fişa postului. Cred că de-aia nici nu m-am plictisit vreodată la job. Am avut mereu norocul să am joburi dinamice şi să fac parte din echipe formate din oameni foarte diferiţi, de la care să pot învăţa.
Relația cu mama ta
Mama mea a fost senzațională și a făcut parte din grupul restrâns al mamelor perfecte de pe pământ, așa cum o descria una dintre prietenele mele.
Mama m-a învățat că eu sunt cea mai importantă persoană din viața mea. Când mi-a spus asta pentru prima dată mi s-a părut că sună a egoism. Apoi, repetându-mi și explicându-mi că dacă nu am grijă de mine în primul rând și dacă mie nu-mi e bine, nu am cum să-i ajut pe cei din jur, mi-am dat seama că sfatul ei n-avea nicio legătură cu egoismul. Dimpotrivă.
Tot ea m-a încurajat mereu să fiu eu însumi, chiar dacă asta însemna să nu mă conformez normelor. M-a învățat să iau atitudine atunci când văd ceva greșit și să încerc până reușesc… M-a învățat să nu amân lucrurile, pentru că viața e scurtă, și nu e prea mult timp pentru ciorne și stersături, pentru încercări timide și repetiții interminabile.
Credit foto: Mark Vogler
Acceptarea propriei sexualități
Trăind într-o țară homofobă în care până în 2001 orientarea sexuală te putea trimite în spatele gratiilor, mi-a fost extrem de greu să accept că sunt gay. Astfel, abia la 31 de ani, în timp ce eram la Paris pentru un proiect, mi-am făcut curaj să sărut un bărbat. Deși înainte avusesem câteva relații de lungă durată cu femei, abia acela a fost momentul în care consider că mi-am început cu adevărat viața de adult.
Odată ce mi-a fost clar, le-am spus prietenilor mei și colegilor de la birou. N-am avut parte de reacții negative sau agresive. Vestea a venit ca o surpriză pentru unii, însă pentru alții a fost numai o confirmare a unor bănuieli. Nu mi-am pierdut prieteni ca urmare a coming out-ului.
Acceptarea de sine e ceva personal și nu există un șablon universal valabil care să se aplice tuturor cazurilor, așa cum nu există rețete de tipul “5 pași simpli pentru un coming out reușit”. Nu toți membrii comunității LGBTQI+ au aceleași păreri, aceleași experiențe sau personalități și nici nu trăiesc în același context.
Acceptarea socială este însă mult mai ușoară atunci când Statul este de partea corectă a baricadei și nu validează prin legi discriminatorii homofobia. Ura față de persoanele gay este încurajată și validată atât timp cât România interzice căsătoria între persoanele de același sex, nu recunoaște căsătoriile și parteneriatele civile legal încheiate în afara țării de mii de cetățeni români și nici măcar nu adoptă o lege privind parteneriatul civil.
Dar coming out-ul nu se face numai atunci când îți descoperi sau accepți orientarea sexuală. Coming out-ul e ceva constant în viața unui bărbat gay asumat. De pildă, mi-am făcut coming out-ul chiar azi, față de noii mei colegi de birou. Nu e ceva ce faci o data și gata. E un proces continuu care vine la pachet cu niște riscuri.
Reacția familiei
Mama a fost una dintre primele persoane cărora le-am spus că sunt gay. Eu am locuit singur de la 18 ani şi mama venea să mă viziteze des, însă mă suna mereu înainte, ca să se asigure că nu mă deranjează. Într-o zi, în timp ce mâncam îngheţată cu ea în bucătărie, mi-a zis din senin: „Mamă, ştiu că nu e treaba mea, dar tu eşti sigur pentru că ţi-e greu să găseşti o fată care să “bifeze toate căsuţele” sau pur şi simplu e un stil de viaţă care îţi place?”.
Eu locuiam cu soțul meu - care atunci îmi era doar iubit - de ceva vreme şi tot căutam contextul potrivit să-i spun mamei... și m-am gândit că e momentul perfect să-i povestesc. Aşa că i-am răspuns: „Păi sunt deja într-o relaţie şi locuim împreună”. Mama a fost foarte surprinsă: „Păi cum? Că eu vin aici la 7 dimineaţa şi tu eşti singur.” Deoarece îmi spunea mereu dinainte când vine, iubitul meu se ducea să alerge în Herăstrău sau mergea mai devreme la birou. Dar dacă mama ar fi deschis dulapul de la baie ar fi văzut două periuţe de dinţi, două aparate de ras, etc. Însă mama nu mi-a scotocit niciodată prin casă.
Şi pentru că îl cunoştea ca fiind unul dintre prietenii mei, i-am spus „E Andrew”. Răspunsul ei a fost: „Ah, ok!”. Iniţial am crezut că nu a înţeles, pentru că nu i s-a mişcat niciun muşchi pe faţă. Însă mama a fost o tipă extrem de deşteaptă. Am repetat „Andrew e iubitul meu”. „Am înţeles. Eşti fericit?”, mi-a răspuns. Când i-am spus că da, mi-a zis că pentru ea e singur lucru care contează.
Eu eram sigur că ştie, dar de fapt nu bănuise niciodată. După câteva săptămâni mi-a spus că după ce a plecat de la mine a oprit maşina pe malul lacului Floreasca pentru că simţea că are nevoie de aer. Nu era şocată pentru că aflase că sunt gay, ci se culpabiliza pentru că nu-şi cunoaşte copilul. I-am zis că am făcut eforturi pentru asta şi că nu are de ce să se culpabilizeze. De-atunci, totul a decurs firesc. A fost cu noi şi cu unii dintre cei mai buni prieteni la London Pride, unde a văzut pentru prima oară, la 58 de ani, că diversitatea e acceptată ca fiind ceva normal. A fost foarte fericită.
Credit foto: Frank Lee
Începuturile în voluntariat
Fac voluntariat de 28 de ani. Încă din primul an de facultate am făcut voluntariat pentru diverse ONGuri din România și nu numai, uneori chiar simultan, lucrând cu copii abandonaţi, cu copii şi tineri care trăiesc cu HIV, cu minore care au practicat sexul comercial, cu persoane care fac parte din grupuri vulnerabile, cu membrii minorităţilor sexuale, am plantat mii de copaci… iar înainte să plec din România am lucrat pentru un ONG care oferă gratuit servicii de îngrijiri paliative copiilor şi adulţilor care suferă de boli genetice progresive sau oncologice.
Am crescut alături de o mamă empatică și extrem de implicată în viețile celor din jurul ei. Verișoarele mele vorbeau cu mama lucruri pe care nu le vorbeau cu mamele lor. Prietenii mei la fel. Aveam tot timpul casa plină de oameni pe care mama îi ajuta și cred că am moștenit empatia de la ea. Apoi am canalizat-o și i-am dat o formă făcând voluntariat în mod susținut și organizat. E ceva pentru care nu simt că fac vreun efort. Cred că am și norocul că pot separa contextul extrem de dificil, care multora li se pare chiar șocant, de ceea ce am de făcut. Și chiar și în condițiile astea mă concentrez pe partea pozitivă – că fac bine, că ajut.
Activism pentru comunitatea LGBTQI+
În 1994 am început să fac voluntariat pentru Asociaţia Română Anti-SIDA. Şi de-atunci suntem împreună. Acolo am venit în contact pentru prima oară cu membrii comunității LGBTQI+ din București. Era de pe atunci un spațiu sigur în care oamenii erau respectați, indiferent de orientarea lor sexuală sau identitatea de gen. Și deși nu lucram pe proiecte dedicate comunității LGBTQI+, simt că am facut-o indirect, deși la acel moment eu încă nu îmi acceptasem orientarea sexuală. De mai bine de 10 ani fac parte din comitetul director al ARAS.
La Asociația ACCEPT am ajuns în 2014 și de-atunci sunt fericit că am putut vedea impactul pe care o mână de oameni îl pot avea la nivel național și european. De 8 ani fac parte din comitetul director al ACCEPT.
În 1994 comunitatea era ușor de intimidat. Având în vedere că relațiile dintre persoanele de același sex erau condamnate prin lege, nu e greu de imaginat că nici nu îndrăzneam să ridicăm capetele din pământ. Existau abuzuri flagrante și atacuri directe ce nu erau sancționate.
Cum au evoluat lucrurile între timp
Între timp am devenit din ce în ce mai vizibili... din ce în ce mai vocali. Ne cerem din ce în ce mai răspicat drepturile. Tinerii din comunitate sunt asumați și coerenți și vin cu forțe proaspete și cu multă energie. Încă mai sunt multe lucruri de schimbat în România. Îmi doresc să nu mai treacă mult timp până când familiile noastre să fie protejate de lege și până când legile anti-discriminare din România să condamne și homofobia. Deocamdată cuvântul ăsta nu este menționat în lege. Din păcate.
Firesc ar fi să existe o clasă politică asumată care să nu mai fie sub papucul bisericii ortodoxe române, care să nu mai fie interesată exclusiv de propriile interese, ci să-i reprezinte pe toți cetățenii români plătitori de taxe.
În ce ești implicat acum ca voluntar
La Madrid fac voluntariat într-un centru al Crucii Roșii unde ajung refugiații imediat ce intră pe teritoriul Spaniei. Sunt fie din Siria, Afganistan sau Maroc, fie din Venezuela sau Africa Subsahariană. Îi învăț spaniola, îi însoțesc la spital, îi ajut să solicite anumite documente necesare pentru depunerea dosarelor de obținere a statutului de azilant și mai am și anumite sarcini administrative în centru.
În septembrie am început cursurile Institutului Arab de la Madrid, unde studiez fusha. E ceva ce mă ajută să comunic mai ușor cu aceia dintre ei care nu vorbesc limbi de circulație internațională.
Credit foto: Guido Vermeulen
Viața dinainte de plecarea din țară
Eram activist și om de comunicare. Cam așa m-aș descrie. Aveam o viață socială perfectă și am lucrat pentru companii americane, elvețiene și franceze, dar și pentru Ambasada Britanică din București.
Îmi petreceam majoritatea timpului liber alături de prietenii mei sau călătorind, făcând voluntariat sau cântând la cor, mergând la munte sau participând la regate de dragon boat alături de foștii mei colegi. Nu m-am plicisit niciodată. Nu prea înțeleg cum e să te plictisești.
Cea mai fericită perioadă
În România am fost înconjurat mereu de prieteni. Lor le datorez în foarte mare parte fericirea mea în cei 45 de ani trăiți acolo. Prieteni de-o viață, dar și relații legate în ultimii ani. Crăciunurile alături de ei, vacanțele, zilele de naștere... sunt cam cele mai dragi amintiri ale mele. Am fost fericit când am fost cu ei.
Cea mai grea
Cea mai grea perioadă a fost cea dinaintea decesului prematur al mamei, decesul și perioada imediat următoare. Dispariția ei, pe lângă faptul că m-a dezechilibrat emoțional, a stârnit și o mulțime de întrebări cu privire la planurile mele pe termen lung. De pe la 30 de ani începusem să mă gândesc unde vreau să trăiesc la pensie, aveam planuri detaliate cu target-uri și deadline-uri.
Decesul mamei a urmat la 4 luni după diagnostic. Nu am avut suficient timp să procesez tot ce se întâmpla în jurul meu, dar un lucru mi-a fost foarte clar – viața e scurtă. Nu există nicio garanție că voi trăi până la pensie.
Prin urmare, am decis să nu mai amân lucrurile pe care le amânam de ani întregi din lipsă de timp.
Credit foto: Frank Lee
Anii de pauză și experiențele călătoriilor
Da. Am călătorit timp de 2 ani. Aveam nevoie de o pauză în care să mă regăsesc. Intrasem un vârtej amețitor la job, vârtej care se amplifica din ce în ce mai mult.
Totul a început când am pierdut-o pe mama. Am fost şocat să văd cât de repede se poate termina tot. E o perioadă despre care nu pot vorbi cu uşurinţă. Apoi, la scurt timp am pierdut 4 prieteni într-un interval de 2 luni. Oameni de vârste apropiate mie, cu vieţi echilibrate, cu planuri… Oameni care au muncit mult, poate prea mult, gândindu-se că se vor odihni la pensie. Atunci m-am gândit că toate planurile mele pe termen lung şi foarte lung sunt o prostie. Că nu există nicio garanţie că voi apuca pensia sau săptămâna viitoare. În momentul în care am realizat că viaţa e imprevizibilă am hotărât să nu mai amân nimic şi am început să-mi transform visurile în planuri. Totul pe termen scurt.
Am plecat inițial pe Camino de Santiago pe care-l amânam deja de 5 ani. Apoi am respirat aerul pur din fiordurile Norvegiei, am vizitat Muzeul VASA din Stockholm – unul dintre cele mai impresionante muzee pe care le-am văzut vreodată, am cântat şi am dansat pe „Waterloo” la Muzeul ABBA, am urcat pe Vezuviu, am vizitat Pompeii, am înotat în cea mai transparentă apă în Blue Grotto din Capri, am mers în Bavaria de Oktoberfest şi am vizitat aproape toate muzeele din München în două săptămâni, m-am îngrozit în lagărul de la Dachau, am admirat Bienala de Fotografie de la Berlin, am fotografiat sutele de desene de pe Zidul Berlinului, am plâns în hohote în Muzeul Holocaustului, am petrecut Ziua Recunoştinţei în Boston, am cumpărat cadouri pentru prieteni la Târgul de Crăciun din New York, am văzut „The Book of Mormon” pe Broadway, am făcut plajă în Decembrie pe nisipul din Abu Dhabi, am mers în safari în Deşertul Arabiei, am urcat până la etajul 148 în Burj Khalifa, l-am ascultat pe Jaroussky la Bozar, am văzut cea mai spectaculoasă Madam Butterfly la Monais, am admirat „Fata cu cercel de perlă”în Haga, m-am plimbat cu water-taxi în Rotterdam, am plutit în Marea Moartă, m-am pierdut în Tel Aviv, am explorat Petra, am trăit câteva zile printre beduinii din Deşertul Wadi Rum din Iordania şi am văzut stelele mai aproape ca niciodată, am văzut răsăritul şi apusul peste dune, m-am plimbat pe Zidul Chinezesc la Mu Tian Yu, am mers pe Drumul Sacru al Dinastiei Ming, am intrat în Oraşul Interzis, am stat de vorbă cu călugării budhişti din Templul Lama din Beijing, am simţit energia din Piaţa Tienanmen, am admirat Armata de Terracotta din Xi’an, am reuşit să merg până la capăt pe unul dintre cele mai periculoase trasee montane din lume, din munţii Hua Shan – „PlankWalk in the Sky”, am lucrat cu urşii panda într-un program de voluntariat la Centrul de Conservare şi Cercetare al Urşilor Panda la Baza Dujiangyan din Chengdu, am petrecut 16 ore într-un bullet train mergând din Shanghai in Beijing cu peste 300 km/h, le-am ascultat cântând pe nevestele pescarilor din Su Zhou, m-am îndrăgostit iremediabil de India, am văzut Taj Mahalul la răsărit, am fost înconjurat de maimuţe în templele din Jaipur, am dansat în templul Hare Krishna, m-am plimbat cu ricşa prin Old Delhi, am înghiţit tot praful din Kathmandu într-o zi, am stat la poveşti cu oamenii sfinţi din Templul Pashupatinah, am urcat pe Himalaya până la Annapurna Base Camp, am trăit cea mai mare spaima în momentul în care am auzit şi văzut forţa unei avalanşe, am simţit ce înseamnă lipsa de oxigen când urci mai sus de 4.000 m, am fost uimit de frumuseţea templelor de la Angkor Wat, Angkor Thom şi Bayon în Cambodia, m-am strecurat prin cele mai strâmte tuneluri Cu Chi din Vietnam, am mers cu barca prin Delta Mekong, am redescoperit Thailanda după 20 de ani și m-am îndrăgostit de Maroc – din Marrakech și Casa Blanca până în Shifshaun și Tanger.
Am cunoscut şamani, yoghini, călugări budiști… oameni din aceia care stau mult și gândesc îndelung. Am vorbit ori de câte ori am avut prilejul. Fie îi întrebam diverse, fie intrau ei în vorbă cu mine să-mi povestească despre aura mea. Am primit multe brăţări în temple, de la călugări şi şamani. Unele din seminţe de lotus, altele din lemn de santal, os de yak, pietre sau sfoară. Îmi plac şi le port uneori pentru că îmi aduc aminte de locurile prin care am trecut şi de ce am văzut şi simţit. Nu au o însemnătate religioasă pentru mine. Religia nu mă atrage deloc. Niciuna. Însă îmi plac templele. Îmi place atmosfera lor, ascult poveştile şi muzica, observ ritualurile, admir arhitectura şi cam atât. Oamenii ăştia mi-au plăcut tare mult. Erau înfăşuraţi în cârpe portocalii, fără bling-bling-uri şi erau extrem de abordabili. Nu păreau deranjaţi de întrebările mele şi nici grăbiţi. Părea că au tot timpul din lume. Interesant a fost că mai toţi mi-au spus ceea ce deja înţelesesem înainte să pornesc în călătoriile mele. Că viaţa e azi. Acum şi aici. Eh, ei mai cred că există şi altele. Eu nu.
Am constatat că încă mai am limite pe care le pot depăşi, că pot face faţă unor situaţii extreme şi că viaţa poate fi plină de surprize şi după 40 de ani. Încă nu le-am văzut pe toate.
Credit foto: Frank Lee
Mutarea la Madrid
Obosisem să tot simt neputința în România. Am plecat în Iulie 2019. Pur și simplu. Fără să am un job sau măcar perspectiva unui job. Madridul îl știam numai ca turist, dar aveam câțiva prieteni aici. M-am gândit că ar fi orașul potrivit pentru mine.
M-am mutat la Madrid la 45 de ani pentru că obosisem să mă tot flexez doar pentru a mă „potrivi” într-o societate pentru care nu contam ca individ, indiferent de cât de mult mi-am dorit să o ajut să se schimbe. Dar nu mi se pare că am plecat de bunăvoie. M-am gândit deseori la asta. Mi se pare că am fost alungat. Așa mă simt. Și că singura șansă la o viață în care să fiu respectat ca cetățean, protejat ca bărbat gay și să am siguranța că voi avea o bătrânețe decentă a fost plecarea. Cu tot ce vine la pachet. Teamă. Necunoscut. Riscuri. Singurătate. Cel puțin la început.
De când m-am mutat în Spania sunt mult mai liniștit. Nu mai am multitudinea de motive cauzatoare de stres. Totul mi se pare că e mai simplu. Lucrurile se întâmplă fluid. Și asta mă ajută să mă concentrez pe lucrurile care sunt cu adevărat importante pentru mine. Sistemele de care depind zilnic funcționează impecabil și am încredere în autorități.
Pentru că sunt o persoană care ia mai mereu partea pozitivă a lucrurilor, îmi plăcea să cred că atunci când crești și te dezvolți într-o țară în care sistemele nu funcționează, în care trebuie să te lupți pentru lucrurile care în ale țări sunt “by default”, ajungi să-ți dezvolți creativitatea. Și credeam că asta e ceva bun. De când trăiesc la Madrid am înțeles că modul în care gândeam era o mare păcăleală. Am reușit mult mai multe, cu mult mai puțin efort. Deși nu mi-a lipsit niciodată self-esteemul, de când trăiesc la Madrid sunt mult mai încrezător în forțele proprii. Mi-am dovedit mie însumi că realizările mele au de-a face cu abilitățile și experiența mea, și nu sunt legate strict de context sau geografie, așa cum credeam înainte să plec din România.
Cum arată viața ta acum
De doi ani și jumătate trăiesc într-o țară în care a fi gay e la fel de banal cu a fi șaten, o țară în care nu sunt tolerat, ci respectat în societate, o țară în care autoritățile nu-mi reproșează că pretind „drepturi speciale” când tot ce mi-am dorit au fost drepturi egale. Iar în Spania, comunitatea LGBTQI+ se bucură de drepturi egale. Trăiesc într-o țară în care familia mea este protejată de lege, deoarece homofobia este condamnată, nu confundată cu valorile naționale sau tradițiile.
Madridul este pe gustul meu 100%. Aici am găsit educație, empatie, responsabilitate, civism, infrastructură, sistem medical și protecție socială. Conduc pe șosele fără gropi, trăiesc într-un oraș cu sute de stații de metrou, cu trenuri rapide și cu o rețea de autostrăzi senzațională care unește Madridul cu tot restul Spaniei. E minunat să te plimbi pe străzi și să vezi clădiri renovate impecabil, fără afișe cu “Atenție! Cade tencuiala!” atârnate de la balcoane, să te plimbi prin parcurile îngrijite ale Madridului, să bei apă de la robinet, să respiri aer curat și să nu te claxoneze nimeni pe trecerea de pietoni. Iar pe madrileni îi ador.
Gustul libertății de a fi tu însuți
E minunat. La Madrid am tot ce-mi doresc: drepturi egale cu prietenii mei heterosexuali și respect. Respect pentru mine ca cetățean în relația cu autoritățile, pentru mine ca bărbat gay și protecție socială pentru familia mea. Și mai mult decât libertatea de a-l ține de mână sau a-l săruta pe soțul meu atunci când suntem în locuri publice, mă bucur de protecție. Soțul meu este cetățean britanic. Suntem împreună de 17 ani.
Acum aproape 11 ani am semnat un parteneriat civil eliberat de autoritățile din Marea Britanie. Din păcate, parteneriatul nostru nu a fost niciodată recunoscut de țara mea, ceea ce e extrem de frustrant. Mă deranja enorm că bărbatul alături de care am decis să trăiesc, în cazul în care aș fi decedat, nu ar fi avut niciun drept de moștenire asupra apartamentului meu și nici nu ar fi putut să se bucure în continuare de bunurile dobândite în comun în ultimii ani petrecuți împreună. Pentru că România îl considera un... prieten, un coleg de apartament.
Mă săturasem să fim respectați numai în timpul vacanțelor petrecute în afara țării, mă săturasem să-mi cenzurez în permanență gesturile față de bărbatul pe care îl iubesc, mă săturasem să fiu umilit de autoritățile din țara mea, autorități care mă obligau să bifez căsuța “necăsătorit” ori de câte ori trebuia să completez documente oficiale.
Arta ta și expozițiile de fotografie
NAKED a apărut din nevoia de vizibilitate a comunității din care fac parte și din dorința mea de a-i ajuta pe cei care nu fac parte din comunitatea LGBTQI+ să ne cunoască, să ne înțeleagă luptele și punctele forte, temerile și victoriile. Am vrut să le dau o față și o voce celor pe care homofobii îi urăsc fără să-i cunoască. A fost modul meu de a lupta împotriva homofobiei, rasismului, body shamingului și ageismului.
Prima mea expoziție, NAKED, găzduită de Muzeul Național de Artă Contemporană din București s-a bucurat de un succes neașteptat. Apoi am fost invitat să expun la Paris, Bruxelles și Madrid. NAKED este un proiect la care lucrez în continuare. Nu voi renunța la el.
Datorită impactului pe care l-a avut NAKED la nivel european, precum și angajamentului meu constant în construirea de punți culturale între România și alte țări, în 2018 am primit - din partea Forumului Cultural European - Premiul European pentru Toleranță.
FAMILY, s-a născut un an mai târziu, într-o perioadă destul de agitată pentru comunitatea LGBTQI+ din România – atunci când s-au supus la vot Libertățile Fundamentale și Drepturile Omului. Majoritatea partidelor politice din România, cu sprijinul majorității grupurilor religioase din țară au vrut să întoarcă România în Evul Mediu. A doua mea expoziție la Muzeul Național de Artă Contemporană din București a avut vernisajul chiar în ziua infamului referendum pentru “redefinirea familiei”. După București, FAMILY a călătorit din nou la Paris și Madrid.
Cu FAMILY mi-am dorit să surprind intimitatea și dragostea dintre doi bărbați, să arăt că avem aceleași sentimente, aceleași trăiri, aceleași emoții. Sper că oamenii vor înțelege în cele din urmă că diversitatea înseamnă normalitate și că nu suntem mai puțin umani - prin urmare, drepturile omului ar trebui să se aplice și nouă.
Cel mai recent proiect al meu, LOVE, este un tribut adus multitudinii de feluri de iubire dintre bărbați. Am învățat eu însumi foarte mult. De pildă, ceea ce am descoperit lucrând la acest proiect e că nu există „one-size-fits-all” în relații. Că există atât de multe moduri de a iubi și de a fi fericit, că iubirea nu respectă reguli și nici nu ar trebui să respecte norme impuse de societate. Asta mi se pare minunat. Atât timp cât există dragoste, respect reciproc și comunicare constantă, iubirea poate avea forme infinite. Fiecare ar trebui să căutăm ceea ce funcționează pentru noi, ceea ce ne face fericiți, nu să ne preocupe ce zice lumea. Ar trebui să ne trăim viețile exact așa cum dorim și să facem asta cu mândrie.
Am fotografiat, din nou, o mare varietate de bărbați – cupluri inter-rasiale, cupluri cu diferențe semnificative de vârstă, cupluri interculturale, cupluri care trăiesc împreună de peste 30 de ani, am fotografiat bărbați care sunt în relații (funcționale) la distanță, cupluri monogame și poliamoroase, dar și cupluri care funcționează perfect în relații deschise.
Mi-aș dori ca LOVE să fie o călătorie emoționantă pentru toți cei care o vor vedea. Sper că oamenii vor privi atent fotografiile mele și vor citi toate poveștile, ca să poată vedea cum înțeleg alții dragostea.
În 2020, expoziția LOVE a fost inclusă în programul oficial al evenimentelor culturale ale Madrid Pride. În ciuda tuturor restricțiilor și a accesului limitat impuse de criza covid, expoziția LOVE de la Casa de Vacas din Madrid a fost foarte apreciată de public. LOVE a plecat apoi la Timișoara Pride 2021, precum și la Paris. În prezent, LOVE poate fi văzută la Hot Madrid până pe 5 martie 2022.
Amprenta ta artistică
Mă consider un ARTivist pentru că sunt convins că pot schimba mentalități prin artă. Proiectele mele, pe lângă rolul estetic și narativ, au și menirea de a educa. Bărbații pe care i-am fotografiat sunt de toate vârstele și etniile și nu toți se încadrează în ceea ce înseamnă „norme” sau „standarde” de frumusețe. Cu toate astea, întotdeauna reușesc să-i surprind, arătându-le cum îi văd eu. Cu toții mi-au împărtășit povești personale intime, explicându-mi cum au reușit să depășească homofobia, rasismul, body-shamingul, ageismul și stereotipurile.
Așadar, prin proiectele mele lupt împotriva homofobiei în general, dar și împotriva rasismului, body shamingului, clasismului și ageismului din cadrul comunității LGBTQI+. Cu toții mai avem multe de învățat.
Planuri pentru 2022
Anul deja a început cu schimbări destul de mari. După doi ani în care am fost atașatul de protocol al Ambasadei României în Regatul Spaniei, din 7 februarie am început să lucrez pentru Ambasada Britanică din Madrid. E o schimbare pe de o parte, dar – având în vedere că în România am lucrat o vreme pentru Ambasada Britanică din București – nu e ca și cum sunt pe un teren necunoscut.
La sfârșitul lui Aprilie am fost invitat să expun în Estonia, în cadrul Tallinn BeARTy – un festival internațional LGBTQI+ de arte vizuale.
Mai am de stabilit niște detalii pentru o expoziție la Berlin și încă una la Madrid.
Mi-ar plăcea să ajung în iunie la Cluj, pentru TIFF. De câțiva ani încoace fac parte din echipa de protocol a festivalului.
Sper să pot relua cât mai curând lucrul la INVISIBLE - noul meu proiect de fotografie dedicat seniorilor gay și bisexuali, un proiect menit să lupte împotriva ageism-ului.
