De la cântat în trupe la redactor de reviste, scriitor și realizator de emisiuni tv și radio, uneori arhivar cultural, alteori promoter al celor mai puțin difuzați în mainstream, Doru Rocker Ionescu, (particula din mijloc e luată de la revista omonimă scoasă de el la începutul anilor '90) le-a făcut pe toate, iar energia lui pare de neoprit.
Dacă sunteți cât de cât cu rock-ul, pop-ul sau jazz-ul, sigur ați dat la TV peste una din emisiunile: „Remix”, „Rock Forum”, „Timpul chitarelor” sau „Poveşti cu cântec din diaspora”. Fiecare cu povestea proprie, la fel ca personajele pe care le scoate din mânecă prin articolele și cărțile sale.
Asta e altă frumuseţe a meseriei mele, cum o simt eu – să te îndrăgosteşti de fiecare subiect. Una e să îl intervievezi în direct, despre vrute şi nevrute, cu ceea ce îşi aminteşte omul pe loc... alta e să îl editezi – în emisiune, în carte, să alcătuieşti acel puzzle a cărui imagine finală nu o ştii de la început... ca atunci când compui, orchestrezi şi înregistrezi o melodie.
Printre inițiativele mai noi ale lui Doru se numără și o platformă culturală dedicată diasporei, România de pretutindeni, o idee la care se gândește de mai bine de 10 ani, dar acum pare că i-a sosit momentul. L-am întrebat pe Rocker cum ar vedea el un super grup al greilor din muzica românească, cum a fost pentru el trecerea de la analog la digital și de unde-și ia toată energia și inspirația pentru a pune toate numele muzicii românești pe raftul care trebuie.
Ce-ți aduci aminte de la primele contacte cu muzica
În şcoala generală s-a întâmplat, tatăl meu a cumpărat un magnetofon, a şi primit câteva benzi... în paralel, eram cu ochii şi urechile pe radio şi la televizor... iar noaptea, ai mei ascultau Radio Europa Liberă. Am conştientizat mult mai târziu de ce preferau un post cu muzică plină de paraziţi, care venea şi pleca. Fireşte, având ureche muzicală, am fost pus să cânt muzică populară, dar şi în corul şcolii... În clasa I am făcut ceva pian la şcoala de muzică, m-am îmbolnăvit, într-a V-a am revenit, dar nu mai erau locuri decât la flaut, pe care l-am dus târâş grăpiş până într-a VIII-a. Pentru că în paralel am intrat la un cerc de chitară de la Casa Pionierilor din Focşani, acolo nu erau locuri decât la mandolină, le-am cerut să-mi cumpere o chitară alor mei şi în 1976, august (chiar când se anunţa la radio moartea lui Elvis, nu pot uita) strângeam în braţe prima mea chitară (acustică, Elena II de 562 lei).
Lecturi muzicale? De toate, mereu am avut prieteni care, văzându-mă cu chitara, m-au luat deoparte să-mi arate colecţiile lor de discuri, casete, benzi de mag... Armoniile de la Abba m-au dus în slăvi, chitara distorsionată de la o piesă Beatles - „Revolution” - m-a aşezat la locul meu, ha ha. Dar abia în liceu am putut avea trupă (în care să cânt la chitară), pentru că la Casa Pionierilor proful Gheorghe Incze m-a simţit baterist! Dar tot timpul am furat de la chitarişti... Iar prima piesă pop-rock ascultată ever, de care îmi aduc aminte, cred că a fost „Seasons in the Sun” – Terry Jacks, dintr-o excursie în clasa a IV-a, când am şi băut un prim pahar de vin cu şoferul.
Cum vezi acum Focșaniul și provincia muzicală
De festivalul „Florentin Delmar” de muzică uşoară am aflat după 1990, altul nu ştiu. În schimb, treceau sumedenie de turnee spre Moldova pe la noi. Aveam şi un muzician pop-rock prieten cu multe vedete, le împrumuta sculele sale: Puiu Siru (Usturoi) de la Evolutiv / OZI (Obiecte zburătoare identificate, ha ha). Avea sala de repetiţii la subsolul Casei de cultură, la mai puţin de 100 m de blocul meu. Căram scule, intram la concerte, inclusiv la băutele şi jam-session-urile de după... Toate trupele noastre, dar şi câteva de afară, redegiste – City, Prinzip, Elephant. Cenaclul Flacăra fireşte... Însă aveam un alt chitarist preferat, cânta prin cârciumi – Nelu Mocanu de la Tectonic (nici o legătură cu bucureştenii), la el am auzut primele riff-uri Purple ori AC/DC! Iar trupa preferată se numea Progresiv 75 – cea a fraţilor Ianchevici şi a lui Liviu Topală la flaut, buni de tot!
Bine, eu am avut şi norocul să mă împrietenesc cu un mare fan al actorilor (şi muzicienilor), Mihai Sarca din Râmnicu Sărat, el mă băga în culise la teatru ori la Sala Polivalentă, aşa mi-am făcut şi un carnet cu autografe! El avea albume întregi cu colaje de informaţii şi poze decupate din reviste, artiştii impresionaţi îi semnau dedicaţii lungi, personalizate. Cred că întâlnirea cu el mi-a folosit când am făcut revista, dar şi la descoperirea arhivei din Radio, apoi din TVR.
Astăzi e activitate ca şi atunci în provincie. Dar tot aşa, talentele – dacă nu apucă să îşi facă un nume cu trupa locală – ajung studenţi în centrele universitare şi abia aici coagulează trupe, cariere. În oraşele mici, există câte un om (pasionat, fan, colecţionar) care sfinţeşte locul cu câte un club, am tone de exemple din mai multe decenii!
Din timpul chitarelor, cu Epsilon, Universitas și Crepuscul
Prima, din liceu, nu a avut nume că am stricat-o repede, dar cu chitaristul (Radu Mititelu) am rămas prieten mult timp după – era foarte bun la covers Beatles, avea vocea aproape de ei... Am preferat să fac altă gaşcă, pentru geniul componistic pe care l-am descoperit în alt coleg – Marius Berilă... Se numea Epsilon (eram la „Cuza”, un liceu de mate-fizică:), am plâns când admiterile la facultate ne-au despărţit, începuse să se aşeze un stil, un pic etno, fără să fi ascultat Phoenix, ha ha. Iar în studenţie am început cu o trupă la clubul Universitas (s-a numit chiar aşa) prin care am descoperit o mare solistă, liceeană atunci, ulterior soţie – Mirela Păun. Totul la insistenţele colegului din armată şi facultate, devenit sunetist, regretatul Constantin Răceanu. Cu ei doi am format o altă trupă – Crepuscul -, cu alt geniu componistic – basistul Bogdan Ivas. Am ajuns formaţia Casei Studenţilor, am luat premii, eram undeva între Maiden şi Rush, plus că veneau din urmă influenţele Malmsteen şi Manowar, deci metal. Heavy metal! Însă până la ei au mai fost încercări în paralel, să scot din underground tot felul de talente – solistul Constantin Naum (1/1 Coverdale), chitaristul Relu, basistul Paul Totolici (azi cunoscutul Pato cu trupă de covers Whitesnake şi săli de repetiţii)... ocazie să cânt în continuare şi cu tobele. Când însă mi-a făcut o chitară Marcel Breazu de la Celelalte Cuvinte, m-am potolit şi am rămas cu Crepuscul, care făcea valuri mari, ha ha. Am tot rodat instrumentişti aici, care au ajuns ulterior la trupe gen Secret, Timpuri Noi, Taxi,
Rond-ul lui Cristi Paţurcă; claviaturistul Liviu Marinescu a făcut Compoziţie la Conservator, e tare prin America etc. Crepuscul a avut repertoriu solid, păcat că nu l-am concretizat într-un disc; aveam un super textier, pe Cătălin Ciubotă, piese cu subiecte istorice (i-ai văzut vreodată pe Transilvania din Bucureşti, după 1990? acolo eram şi noi)... şi acum aştept nişte înregistrări de la unul dintre baterişti, de la Medgidia... Noroc cu o filmare de la „Top T” de la Buzău, acolo unde l-am cunoscut pe FSU şi Silvia Velicu... redactori care chiar credeau în rock, nu DJ-i din zona comercială.
Cum a luat fiinţă revista Rocker
Păi era momentul... la Revoluţie nu exista nimic, doar rubrici în ziare, câteva cărţi. După primul număr, Florian Pittiş mi-a confirmat că nu are de gând, Florin Silviu Ursulescu aştepta de mult una. Am plecat de la ceva şi am ajuns la altceva, de la prima apariţie. Voiam să promovez generaţia rock românesc din underground (că pe afişe, cu toată libertatea, apăreau tot capii de serie), dar trebuia să şi cumpere cineva revista, pentru nişte nume. Ori informaţia în domeniu era la pământ, aşa că am cooptat prieteni fani ai diverselor nume mari de afară şi am editat biografii grele... fără a uita de la ce am plecat – underground românesc la greu! În timp, revista întârzia prea mult în tipografie, noutăţile de la casele de discuri se perimau, scoteam în paralel 2 – 3 numere cu diverse edituri... Şi a apărut netul, iar eu m-am angajat la revista TVR-ului. Apoi youtube-ul, ha ha ha.
Astăzi există revista „Sunete”, nu ştiu cât de regulat mai apare. Dar au fost destule între timp – a lui Lenţi, a lui Nelu Brînduşan. E mult mai comod şi ieftin să ai un site – revistă. Printată? Poate pentru nişa nişei, cu semnături grele (recenzii apar la greu, există oameni foarte tari care le semnează, din mai multe generaţii, influenceri cum ar veni), cu apariţii de colecţie, în condiţii grafice deosebite. Cum e vinilul acum... Excludem de aici marile „nume” cu talk-show-uri, interesate doar de audienţă, care cel mult editează informaţii venite de la PR. Era o modă la un moment-dat – cu CD ataşat; nu mai ţine, ajunge să postezi doar linkuri la platformele de streaming. Astăzi nu mai contează muzica în sine, dacă nu are şi video, ori concert (pentru cine îşi permite să arate că poate cânta şi live supermasterul de studio, ha ha). Nu zic nicio noutate, bula noastră ştie regulile jocului... Ce-mi place e că lumea ascultă de toate azi, nu mai e vrajba aia între tabere stilistice; pe de altă parte, sunt grupări pe net pentru un gen ori altul, foarte serioase.
Mad Max Rocker, Credit foto: Bogdan Sterpu
Muzica și TVR-ul
Am zis, la revista TVR am intrat, în 1994, şi încet încet am luat virusul de la realizatorii de emisiuni. M-am opus eu (că era mult mai simplu la radio, să o comit de unul singur, eventual şi ceva telefoane în direct), dar până la urmă televiziunea muzicală a învins. În plus, ca şi într-o trupă, e mai frumos în echipă, creezi şi conţinut (pe vremuri, până apărea şi se edifica final o piesă trecea timp nu glumă). Au tras de mine când a apărut TVR 2 pentru tineret, mi-am revăzut ideea de la începutul revistei în emisiunea „Veni Video Vici” (clipuri şi reportaje cu trupe noi).
Apoi am descoperit arhiva şi am renunţat la Radio 3 – România Tineret (când a trecut pe net). Emisiunea „Remix” (e la TVR 3, sâmbătă seara) a rămas baza, dar serii de alte emisiuni au fost grămezi, precum „Rock Forum”, „Timpul chitarelor”, „Jazz restitutio cu Florian Lungu”, „Pop Cultura”, „Poveşti cu cântec din diaspora”... Câţiva ani „Remixul” a fost oprit, dispărând TVR Cultural, în particular am pierdut jumătate de generaţie de rock românesc proaspăt... Ştii că nu am făcut niciodată nimic cu Robin and the Backstabbers ori cu Subcarpaţi? Şi exemplele pot continua, spre ruşinea mea. Noroc că există youtube-ul, ideal pentru orice artist din muzică.
STEVE VAI la Remix (Credit foto: Constantin Marciuc)
Am o apetenţă deosebită vizavi de cei care cântă pentru ei şi nu se omoară cu promovatul (reminiscenţă din anii 90, când eram la toate concursurile din ţară), în particular pentru muzicienii din diaspora. Dar şi pentru diverse proiecte; cum ştii, nu mai e o elită greu de accesat lumea creatorilor din muzică, eşti înconjurat de tabulaturi, lecţii, şcoli să afli un instrument. Aşa că au apărut foarte mulţi, prea mulţi pentru plaja de ascultători cinstiţi de la noi, care îşi permit să achiziţioneze muzica, într-un fel sau altul, nimic peiorativ aici. Cert e că este full de creativitate... deci şi mai greu de decelat, de căutat şi găsit ce te interesează. Asta dacă ştii ce vrei, altfel eşti în bătaia vântului, prinzi de ici colo câte ceva. După ce platforma TVRplus a căzut de două ori (aveam acolo sute dacă nu mii de emisiuni), am recurs de câţiva ani la postări pe canalul youtube TVR, de care sunt foarte mulţumit, aşa că am luat-o cumva de la zero pe partea asta... dar mă mişc. Nu prea ştiu emisiuni TV (pe TVR 3 mai era „Cap de afiş” cu concerte foarte faine), nu urmăresc posturile muzicale. Ascult când pot Radio Guerrilla, are o politică de programe bestială, acolo ascult numele noi! Ca emisiune TV nu te poţi măsura cu una radio, dar te poţi raporta... Câteodată bagă şi arhivă faină!
scarta scarta pe hartie 1994 Panoramic RadioTV
De ce sunt aşa puţine emisiuni muzicale
Cred că am răspuns mai devreme, sigur sunt emisiuni pe youtube, pe un format sau altul, pe un target ori altul; altfel muzica nu aduce audienţă, decât dacă o împachetezi în show-uri vandabile... de unde nu o mai recunoşti ca atare. Eu unul amestec de obicei de toate - noutăţi şi arhivă, genuri jurnalistice. Mai am şi ediţii speciale, pe genericele cărora scriam odinioară plin de emfază „Nu s-au folosit imagini youtube!”, ha ha... Oricum, toată lumea se pricepe la muzică şi la fotbal, mai nou la viruşi... Iar oamenii din umbra televiziunilor cred că telespectatorii mai sunt interesaţi de politică, aşa că bombardează gratuit cu aşa ceva şi prin urmare atenţia se mută spre canalele TV de pe net.
Am fost la o conferinţă europeană în 2007, la Budapesta, trimis de ICR, apoi anul următor la „PopKomm” Berlin, cu un prim stand muzical al României – acolo prin Club A. De fapt o iniţiativă privată a lui Adi Şoaită, patronul, care ne-a dus pe câţiva, înainte să deschidă Silver Church. De fiecare dată, m-am întâlnit cu omologi de-ai mei, până la un punct. Zic asta pentru că, atunci când povesteam fiecare ce face în ţara lui, la mine nu înţelegeau cum am atâtea ore de emisii; la ei – cel puţin la televiziuni – aveau mult mai puţine şi în nici un caz emisiuni de o oră. Lucrau cu lunile la câte un documentar, dar le şi ieşea ceva fain, definitiv. Din păcate, nici în ţară nu am la cine să mă raportez, deşi arhive private există din plin, cum se poate vedea în emisiunile mele. Sunt câteva încercări punctuale de documentar muzical, cu rezultate excelente, dar cu o floare... Şi e păcat, mai cu seamă că muzicile astea tinere au fost ţinute sub obroc pe vremea comuniştilor. De unde şi plecarea în valuri a muzicienilor din rock, jazz, simfo... Ceea ce, din păcate, s-a întâmplat şi după Revoluţie.
Ca o paranteză, împreună cu prietenii de la postmodernism.ro, la începutul pandemiei am articulat o platformă pe net – Arhiva Muzeul Rock din România. Am publicat câteva depozite de fotografii (în primul rând cele folosite de mine de la Mirel Leventer – Cineclubul A şi Emilian Urse de la Stud Film, Casa Studenţilor din Bucureşti), au început să vină lucruri deosebite şi de la diverşi contributori (o înregistrare inedită cu Olympic 64 – de la Andrei Voiculescu / Radio Europa Liberă!). Acum un singur exemplu: fotografiile descoperite de Hanno Hofer la tatăl său, reputatul fotograf Edmund Hofer!
Fireşte că grosul arhivelor muzicale ţine de TVR, dar acolo unde nu am avut video, pentru a ilustra cum trebuie diverse documentare, am simulat videoclipuri cu imagini la temă, din epocă. Nu o dată, autorii muzicii respective au fost convinşi că ele ar fi fost filmate la vremea lor; cineva de la Holograf avea impresia că s-a şi văzut într-o astfel de „făcătură” - e vorba de prima lor perioadă, din studenţie, pentru care am folosit filmări din Regie, ha ha. Şi Iris ori Compact au beneficiat de astfel de simulări, nu uita că vorbim de ultimul deceniu comunist, cel mai dur, cu cenzura cea mai puternică... Mare lucru să ai uneltele să creezi, în primul rând echipa! În TVR am beneficiat tot timpul de superprofesionişti, de la cameramani şi sunetişti la editori video. Constantin Marciuc, Daniel Niţă ori Bogdan Sterpu au făcut minuni prin atâtea emisiuni, creând inclusiv arhivă recentă. Pentru că asta e ideea, dacă tot am salvat atâtea filmări din trecut, să păstrăm continuitatea, să lăsăm mai departe şi noi ceva. Un singur exemplu – videoclipul unei piese noi (de prin 2008) Celelalte Cuvinte - „Zmeie”. E postat de mai multe ori, comentariile de pe youtube sunt încurajatoare să continuăm... Chiar zilele astea lucrez la ceva proaspăt de tot, o piesă 2021 a unei trupe conduse de un mare chitarist român din diaspora, foarte actuală ca mesaj!
Cărțile scrise de tine
În primul rând ar fi prima, cea din 2006, de la Humanitas Educaţional: „Timpul chitarelor electrice. Jurnal de călătorie în arhiva TVR”, ulterior însoţită de un DVD cu cele mai frumoase imagini (rock & folk) descoperite la noi, scos de TVR Media. Sunt aproape 20, nici eu nu le mai am pe toate, fiecare e rodul unei mari dorinţe, ca şi piesele trupelor tale, ha ha.
Timpul chitarelor, sezonul 5
Practic, ele s-au scris singure, după ce se întrunea masa critică pe o temă, că erau trupe rock şaizeciste (cărora le-am ataşat un portret Cornel Chiriac), pionieri folk (cu tot cu Florian Pittiş şi Dorin Liviu Zaharia), voci jazz (e poate cea mai mică, dar mare de tot, de la Aura Urziceanu la Luiza Zan...). Publicistica e o continuare a jurnalismului – ce n-am putut băga în emisiuni (din interviuri de peste o oră, intrau fragmente însumând maximum 15 min) am adus în paginile scrise. Sunt şi cărţile – dialog, interviuri cu oameni (şi prieteni) importanţi, despre viaţa şi opera lor – Florin Silviu Ursulescu, Florian Lungu, Mony Bordeianu, poetul newyorkez cu o viaţă de film Valery Oişteanu. În pandemie (după ce mă hotărâsem să nu mai public cărţi, nu mă întreba de ce, şi la „Remix” am vrut să renunţ, să fac cu totul şi cu totul altceva – tu nu ai porniri de-astea?) am fost obligat de propria conştiinţă şi în contra voinţei unor apropiaţi ai lui Dan Andrei Aldea să public o carte despre regretatul şi uriaşul nostru muzician... mai e şi cea recentă despre Casa studenţilor (unde am cântat cinci ani), face parte din mine „Preoteasa”, fără ea nu (mai) aveam treabă cu muzica, nici cu jurnalismul.
Cu dirijorul Tiberiu Soare (Credit foto: Dana Stefan)
Acu visez la un volum despre Electrecord (tot aşa, beletristic, oral, nu catalog sau studiu), că e ditamai brand-ul, dar şi la unul despre muzicienii plecaţi din Timişoara (poate o fi să fie, apropo de viitoarea noastră capitală culturală europeană)... Există de câţiva ani un fel de catalog, un album masiv, o operă de artă în sine, realizat de un grafician român din Franţa, Traian Marinescu, un meloman împătimit, comentator al muzicii româneşti, îl recomand tuturor! Eu voi încerca să completez cu martori oculari ai istoriei celebrei şi unicei case noastre de discuri! On the other hand, l-am tot provocat pe un jurnalist timişorean să îşi strângă articolele despre muzicienii concitadini într-un volum... numai că, de curând, mi-am dat seama că e mai interesat de like-uri şi de scandaluri care aduc popularitate imediată, decât de a lăsa ceva, de a face reclamă cinstită şi a promova muzica izvorâtă din Bega, de ieri şi de azi, în fine.
Tot timpul a fost şi o frustrare la mijloc, de când cei care trebuiau să facă ceva (în mintea mea de simplu chitarist rock) nu au făcut-o, bine că a venit Revoluţia cu toate acele gânduri în libertate... rău pentru cariera mea de muzicant, ha ha... Da, şi ar mai fi o carte cu oameni (mari, uriaşi) pe care i-am cunoscut, încă dinainte de a face emisiuni, dar pe care i-am intervievat, cu mulţi m-am împrietenit: Florian Pittiş, Andrei Oişteanu, Paul Grigoriu, George Sbârcea (Claude Romano a fost şi un mare muzicolog!), Jeana Gheorghiu, inventatorul Iustin Capră, Daniela Caraman Fotea... mulţi, uriaşi de la care am avut ce învăţa, modele care s-au adăugat celor din copilărie şi tinereţe.
De la media analog la social media
Mă consider un fericit că în viaţa asta am avut parte şi de epoca analogă... Nu ai idee ce magie se întâmplă când corectezi acele litere de plumb (sau zinc?), prima revistă aşa am scos-o. Oricum ţin aproape, prin natura meseriei, de montajul pe film – editarea video. În radio am prins montarea emisiunilor pe bandă, la fel, cu scotch. La revista TVR, am fost ultimul din redacţie care a trecut la maşina de scris, apoi la calculator... Normal că digitalul a influenţat muzica şi cititul, dar asta e epoca. Bine – rău, mergem înainte, ţinem pasul şi ne ajutăm din plin. Am reunit cel puţin două formaţii, ai căror membri nu mai ştiau unii de alţii de decenii, după ce au emigrat... Facebook-ul mă ajută enorm nu numai să caut, ci să şi promovez emisiunile pe nişa muzicală. Dar nu stau pe el, că pierd timpul, de aceea pe instagram am profil (deschis când am lansat cartea cu vocile jazzului editată în format electronic), dar nu am intrat niciodată, ha ha. Îmi plac pozele proaste, care punctează un eveniment, o stare, nu rezoluţii de mii de pixeli sau ce-ori fi ăia...
Generaţia de atunci versus cea de acum
Bine, eu am avut o problemă cu youtube-ul de când a apărut, greu de tot am dat la pace, că n-ai ce-i face ha ha... omoară muzica, cursul, curgerea ei firească de la mama natură, de la creator şi Creator... prin faptul că poţi să te duci mai departe pe piesă, să o întrerupi din play şi să vezi pe repede înainte cu ce se mănâncă melodia respectivă, emisiunea, filmul... să îi strici vraja, povestea. Plus că a venit facebook-ul cu emoticoanele, ai dat un like şi basta, the next one s'il vous plait. Dar nu ştiu ce m-aş face acum fără ele. O binefacere pentru mine, iniţial cu forţa. Ca muzician necunoscut, ai o şansă uriaşă să îţi faci cunoscută muzica. Care – iată – nu mai aparţine doar unei elite de făcători şi consumatori, aşa cum era când am intrat eu în muzică.
Pe de altă parte, există personaje foarte faine în generaţiile următoare, fani şi colecţionari care au recuperat de-a lungul deceniilor muzică şi informaţii senzaţionale. Nu mai spun de cărţile publicate de diverşi alţi ziarişti, pasionaţi ş.a.m.d. Revenind la tineri: Alex Daneş din Braşov, cel mai autorizat biograf Phoenix de pe lumea asta (cu acţiune în toată muzica noastră veche), are şi o carte care strânge interviuri Phoenix inedite, din anii 70 încoace. Prin el am ajuns la cel mai mare colecţionar de viniluri româneşti – inclusiv ale muzicienilor români din diaspora!): Marius Hoff din Germania.
Cu Alex Danes si Marius Hoff la Phoenix
În ultimii ani, am cunoscut – prin editările sale – un alt colecţionar maniac, Remus Miron, cred că tot din Braşov. Omul ăsta nu doar că a strâns înregistrări fabuloase, dar le-a şi dat un numitor comun, le-a grupat pe epoci, artişti, le-a masterizat... şi le-a editat pe casete audio, cu copertă etc, profesionist! De curând, cu acordul membrilor Experimental Q (trupă clujeană tare de tot de progressive, din anii 70), a editat un vinil incredibil - „Dans marţian”... trebuie să îl vezi şi să îl asculţi, ca să îmi înţelegi exuberanţa! Ei, astfel de încercări şi reuşite există, atât în ţară cât şi în străinătate...
Sursele de inspiraţie
Ca mulţi alţii din branşă, de peste tot. Primesc multe propuneri de piese, discuri şi concerte, newsletter-e. Dar prefer să explorez şi eu, ca în anii 90, teribili ani, senzaţionali. Citeam în continuu, erau scoase la lumină grămezi de manuscrise şi publicate şi în muzică a fost o efervescenţă, de la toate încrengăturile metalului extrem la rock alternativ, dance, techno. Am avut la un moment dat redacţia revistei Rocker în sediul ziarului Ziua, pe str. Ion Câmpineanu (cam pe unde e magazinul de clape azi, dar la etaj). Undeva la parter am descoperit o cameră cu colecţii întregi ale ziarelor din interbelic, stăteam ore şi ore răsfoindu-le.
Cu foamea aia de atunci am intrat în deceniul următor în arhiva TVR de filme (aşa se făceau emisiunile pe vremuri, cum ţi-am zis, pe film). La fel în Fonoteca TVR (benzile de playback, cele înregistrate în studioul muzical al TVR, la fel cum am făcusem cu câţiva ani înainte în kardex-ul de la Radio România, unde erau fişate toate înregistrările audio)... La TVR a fost mai complicat, dar mai frumos – în lipsa fişelor, identificam feţele diverşilor instrumentişti şi solişti după câteva zeci de poze cu o trupă sau alta. Din păcate, dacă la radio găseam practic orice era trecut în kardex, la TVR multe emisiuni s-au şters. Dar unele au fost salvate pe capetele unor congrese, emisiuni politice, economice.
Între timp au apărut site-uri, blog-uri ale cântăreţilor de pe vremuri, puţine ce-i drept. Şi ale unor omologi căutători – un exemplu este neobositul Mircea Nicolau, din Constanţa cred. Se îndrăgosteşte de câte un artist şi scoate şi din piatră seacă materiale cu el. Asta e altă frumuseţe a meseriei mele, cum o simt eu – să te îndrăgosteşti de fiecare subiect. Una e să îl intervievezi în direct, despre vrute şi nevrute, cu ceea ce îşi aminteşte omul pe loc... alta e să îl editezi – în emisiune, în carte, să alcătuieşti acel puzzle a cărui imagine finală nu o ştii de la început... ca atunci când compui, orchestrezi şi înregistrezi o melodie.
Dacă ar fi să alcătuieşti un super grup rock
S-a întâmplat aşa ceva în pandemie, ştii proiectul Rockul Carantinei pentru că ai participat la el. Mă rog, acolo se propunea o piesă tare din arhivă, nemaicântată de decenii. Aş merge pe mâna unui orchestrator ca Picky Inglessis (sau Richard Oschanitzky din jazz), un compozitor ca Liviu Tudan, Dan Andrei Aldea ori Nicolae Covaci... O solistă ca Aura Urziceanu sau Luiza Zan (ce să fac, iar m-am apropiat de jazz... Johnny Răducanu mi s-a părut foarte inspirat ca autor de teme). Un chitarist de azi – Călin Grigoriu, foarte versatil. Există mai mulţi foarte buni şi originali, dar Călin e chitaristul nostru fără mare operă în nume propriu; ce face însă pentru diverşi alţi mari muzicieni cu care colaborează, cum se mulează el acolo, ţine de har... fără a uita proiectul colectiv Mozart Rocks! Un claviaturist precum Raul Kuşak, Sorin Voinea, iar peste ei Dan Andrei Aldea... Şi din chitară scotea tot felul de sfinţenii Dan... La tobe probabil Marcel Moldovan, Bubu Cernea e un pic prea aglomerat. Basist... Ioji Kappl, Iulian Vrabete. Pe un alt basist (din jazz) – Vlaicu Golcea - l-aş muta să dea o linie, o voalură electro... Cu soliştii ce să zic? La hard rock, Costi Damigeană, acum la Iris (dar să îi compună Adrian Ilie, chitaristul lor din anii 80). Dar nu pot merge pe performanţe vocale, pe cifre... Codruţ Croitoru (de la Taylor, acum şi la Pasărea Rock) mi se pare interesant să se muleze pe o linie vocală sau alta. Dan Byron e altă voce care mă uimeşte, încă din anii 90... Textele sunt esenţiale, isn t it? De la Dorin Liviu Zaharia la Daniel Silvian Petre (Survolaj) şi Luna Amară, ori George de la Travka. Orchestraţii faine mi se par şi cele via Mihai Tivadar de la armada numită Dirty Shirt, pe metal. La alt pol stilistic – Adrian Enescu (de ultimă oră l-am aflat pe Cristi Lolea), Andrei Kerestely. Aş căuta şi un producător – Mike Godoroja... La mixer cu Gabi Pipai Andrieş.
O nouă platformă pentru Diaspora
Ideea e veche, din 2010, de când am filmat prima dată afară şi mi-am dat seama că nu poţi (tran)scrie o istorie a muzicii româneşti (extraplolând – a culturii române), indiferent de gen, fără să nu ai un capitol substanţial cu ce se creează dincolo de graniţe. Am început să postez din toamna trecută, portrete ale muzicienilor români din diaspora, pe youtube tvr. Dar pe acest canal se pierd printre celelalte tone de postări; nimic rău aici, sunt peste un milion de abonaţi! Dar trebuiau unificate cumva, se întâmplă multe minunăţii afară, evenimente de elită, uneori mai substanţiale decât ce se organizează şi apare prin Românica dintre fruntarii. Nu au cum să se autopromoveze prea tare, nici nu sunt interesaţi, în fond ceea ce fac ei acolo vine dintr-un dor de ţară şi un patriotism care se reinventează natural, se obiectivează! Aici cuvintele astea (că nu le pot zice noţiuni, în ceea ce mă priveşte) ne-au fost băgate cu forţa pe gât, artificial, de comunişti.
De la Sydney – un singur exemplu – a apărut prin 2012 o antologie de poezie română, tradusă în engleză. Se numeşte „Testament”, owner – Daniel Ioniţă, ajutat de un colectiv de nativi englezi şi de editura Minerva. La lansarea în Parlamentul din New South Wells a făcut furori (s-a şi recitat acolo „Glossa” lui Eminescu, au înţeles distinşii despre ce e vorba). Aici au fost voci dintre criticii noştri că nu e reprezentativă, că de ce s-a făcut selecţia aşa şi nu altfel. Anii au trecut, înainte de pandemie a apărut a treia sau a patra ediţie, cred că are 10 cm grosime, cu adăugiri esenţiale, cu poeţi de la apariţia poeziei române şi până spre prezent, cu prezentări ale lor. Ştii de la ce a plecat Daniel, de care mă leagă o mare prietenie, chiar aşa, de la mare depărtare? De la muzica folk şi pop-rock pe care o cânta fetelor, apoi nepoatelor lui. Versuri celebre, care aveau nevoie de traducere. Iar prietenii de acolo l-au tot încurajat!
De nişte ani buni, ia noastră tradiţională trăieşte o frumoasă poveste de reinventare, la scară internaţională, în particular mulţumită acţiunilor Andreei Tănăsescu. 24 iunie este Ziua La Blouse Roumaine, adoptată până şi de Washington! A nu se confunda cu Ziua naţională a costumului tradiţional, declarată mai târziu, de unii de sus, deranjaţi probabil de iniţiativa privată şi amploarea ei... Ei bine, românii din diaspora se îmbracă cu costume tradiţionale la diversele serbări şi evenimente de mult, fără a îi obliga cineva, că aşa simt ei. Am filmat din America de Nord şi până în Australia şi am fost sedus de odoarele lor, de dorul şi de patriotismul lor. Ca să mă înţelegi, uite două clipuri (pe melodii ale unor mari instrumentiste din diaspora) pe care le-am editat exact pentru a arăta România pe care cei din diaspora au lăsat-o, dar au luat-o cu ei. Primul clip e cu imagini de la diverse serbări româneşti din lume, al doilea e cu fotografii La Blouse Roumaine din 2016, genericele arată ce şi cum...
Revin: mi-am tot dorit să am un urmaş în TVR, alţi redactori au reuşit să îşi atragă oameni cărora să le predea ştafeta. Găsisem pe cineva – Raluca Tămaş – care devenise foarte tare, se ducea singură la filmări, montaje, avea şi un site de actualitate rock, scria şi la o revistă muzicală. Orice am făcut, nu a găsit loc, la un moment dat a trebuit să îşi vadă de viaţa ei (şi bine a făcut, a ajuns departe, pe partea on-line). Pe de altă parte, am publicat două cărţi şi un CD cu muzicieni din diaspora, fructificând vreo 200 de emisiuni filmate cu ei. Tiraje mici, nişă de nişă, ce e de făcut?
De cinci ani, împreună cu câţiva colegi din TVR şi Radio România, mergem vara ca traineri într-o tabără inedită de tineri jurnalişti (şcolari şi liceeni) - „Ai noştri tineri”, la Botoşani. Acolo există un club cu activitate în tot timpul anului, Buzz Media, cu ziar printat, canal TV pe youtube. Copiii ăştia iau totul foarte în serios, au şi un instructor pe măsura cerinţelor, Ioana Matfeev, care le tot ridică ştacheta, chiar dacă generaţiile se schimbă. În curând vor face 11 ani de activitate, sunt recunoscuţi în toată zona, generează subiecte pentru ziariştii profesionişti. Am început deja să edităm materiale comune, unele le-am difuzat la „Remix” (cele muzicale)... şi le-am aruncat vechea idee a mea cu o platformă culturală dedicată diasporei, care să strângă evenimentele, faptele punctuale din toată această lume românească de departe, dar aproape.
Se va numi „România de pretutindeni”, mai aproape de epoca în care trăim decât cea în care m-am reinventat eu cu ziarist; mai mult nu zic nimic, aştept să văd cum evoluează. În particular, am şi eu un spaţiu să public articole pe repede înainte despre muzica românească din lume, spre care – fireşte – îi îndrept şi pe ei, să îşi găsească subiecte, că are balta peşte, ha ha. De început, a început bine, iar provocarea e uriaşă.
