Ideea unui film nou i-a venit lui Vali Hotea pe când era într-o vizită în Berlin și se plângea de frig, de oraș și de realitatea înconjurătoare. Și-a dat seama atunci că nu orașul era problema, ci bagajele lui emoționale. Asa a apărut ideea unei posibile povești despre un bărbat împărțit nu numai între două femei, ci și între două țări și două orașe. Dar de la idee până la un film de văzut în cinema drumul e lung și trece prin scenariu, organizat echipa potrivită, producție și postpodrucție. Adică șapte ani, cu tot cu pandemia.
Cele mai multe spații (locații) în care am filmat au fost spații reale, cu oameni de-ai locului și trebuia să fim flexibili, discreți, rapizi dar eficienți. Cea mai mare provocare a fost să terminăm filmările în timp util, în locurile pe care le-am putut avea la dispoziție, cu oamenii de atunci și de acolo. Pentru că nu mai puteam reveni altădată, spune Vali.
În ciuda provocărilor, Lebensdorf, cel de-al doilea lungmetraj regizat de Vali Hotea, s-a concretizat și poate fi văzut în cinematografe din 11 februarie. În rândurile de mai jos, povestim cu Vali Hotea și actrițele Ana Covalciuc și Ioana Flora despre experiența realizării acestui film, întâmplări de la filmări și construcția personajelor:
Primul lucru pe care îl faci când te gândești la un film nou
Vali Hotea: Mă mai gândesc o dată :)!
Pentru că trebuie să mă conving că subiectul chiar ar putea să devină un film și că într-adevăr vreau să-l fac. Pentru că de aici încolo vor trebui investite multe: timp, energie, speranțe… și bani. Și numai dacă sunt convins de ceea ce vreau să fac pot avea puterea să conving și pe alții să mi se alăture. Pentru că un film nu se face singur.
(De aceea mă mai gândesc și la un al doilea lucru - mai precis, și la altcineva: un co-scenarist. Pentru că meseria mea de „bază” nu este scrisul, iar colaborarea cu cineva care se pricepe mai bine decât mine la asta nu poate decât să mă ajute și pe mine, și povestea. Și tot timpul, bineînțeles, mă gândesc la producător :)
Povestea Lebensdorf
Vali Hotea: Ideea pentru „Lebensdorf” a avut norocul să se nască atunci când eram împreună în Berlin chiar cu cele două persoane la care m-am referit mai sus: o scenaristă (Ileana Muntean) și o producătoare (Ada Solomon). Și pentru că-mi era frig - nu-mi place frigul, și pentru că mi-am amintit și de niște probleme sentimentale, mi-am zis în gura mare: I hate Berlin! S-a zâmbit, pentru că nu aveam de ce să zic asta, orașul era mișto. Korrekt! Eu aveam probleme… Și atunci mi-a venit ideea unei posibile povești despre un bărbat împărțit nu numai între două femei, ci și între două țări și două orașe. Poate o comedie? Dulce-amară, privită cu ironie? Așa că primul pas era deja făcut. Dar de la idee până la finalizarea poveștii, de acolo până la filmare și finalizarea postproducției, drumul a fost mult mai lung… ani de zile… șase, șapte, cu tot cu pandemia.
Datorită scenaristei, I hate Berlin a devenit Lebensdorf (Satul vieții). Asta pentru că Ileana, interesată de zona bio, eco, o viață sănătoasă și echilibrată, a vrut să-i facă viața personajului meu și mai grea: l-a trimis în plin divorț în căutarea unei foste iubite tocmai într-un sat ecologic izolat prin pădurile Germaniei, unde respectiva își duce acum viața… Iar satul ăsta chiar există, nu este inventat (doar că în realitate se numește altfel): acolo se trăiește cu respect pentru natură, se muncește la câmp, la bucătărie, se mănâncă la comun numai vegan, deciziile importante se iau tot în comun, nu se vorbește la telefonul mobil în public, se fumează doar într-un singur loc, se stă în rulote sau în case familiale ecologice, totul se reciclează… Pentru bucureșteanul nostru aterizat acolo este o adevărată provocare. Chiar și Berlinul cu forfota și zona lui underground îl cam dă peste cap. Iar acasă, în București, viitoarea fostă nevastă îi face tot timpul probleme…
Toate cele de mai sus au trebuit să fie documentate, corect dozate, scrise și rescrise. Știam că nu avem cum să reproducem aici, în platou sau în alte locuri tot ceea ce am văzut acolo, cu oamenii de acolo - eram deci obligați să filmăm aproape tot filmul în spațiile reale. Însă ne-am propus să mai „spargem” din când în când acest realism, cu tușă pe alocuri documentară, și am introdus și o zonă onirică, a personajului: visele, halucinațiile sau coșmarurile lui.
Acest „melanj” de realism, oniric și documentar este pariul meu ca regizor. Și pentru că am filmat totul cu bucurie, fără încrâncenare și fără prejudecăți, îmi asum să spun că am făcut un film free style.
Cum ai ales distribuția filmului
Vali Hotea: Toată durata finalizării scenariului și documentarea făcută în sat m-au făcut să-mi cunosc bine personajele, așa că n-au fost foarte multe căutări pentru a-mi definitiva distribuția. Bineînțeles că au fost probe, variante cu diferite perechi și triunghiri. În cele din urmă, atitudinea și aerul degajate, aspectul, ceva din interiorul lor și relaționarea dintre personaje m-au făcut să mă decid la Mimi Brănescu (personajul principal), Ioana Flora (viitoarea fostă nevastă) și Ana Covalciuc (fosta viitoare iubită). Tot așa, și la copilul Markus (Victor Toma), mama (Victoria Cociaș), tatăl (Constantin Cojocaru) și neamțul Ulli (actorul german Markus Gertken). Și la toți ceilalți actori , chiar și la cei neprofesioniști (parte dintre ei nemți). Iar neprofesioniștii au făcut față cu brio!
Când ai citit prima dată scenariul
Ioana Flora: Așa cum zicea și colegul meu, Mimi Brănescu, m-au surprins scenele scurte, în marea majoritate a lor. Deci, multe întâmplări și puține vorbe, ceea ce determină un anumit tip de joc. Avea situații comice, treceri neașteptate, fapt care mi-a plăcut.
Ana Covalciuc: Mi s-a părut teribil de amuzant și trist în același timp, personajul principal combina inocența cu teribilismul într-un fel foarte înduioșător. Imaginați-vă că prima scenă din draftul de lucru a scenariului era cu el, acest om la vârstă mijlocie, care după divorț, într-un acces de disperare și confuzie, încearcă să se sinucidă punându-și în cap un sac și aruncându-se în fața unui tir, pe autostradă . Eșuează (și de data asta) pentru că tiristul oprește la timp și fuge după el să îl ia la bătaie. Din păcate scena nu a rămas în film, până la urmă, dar vă povestesc de ea pentru că mi s-a părut foarte relevantă pentru "prima impresie" și ca umor, dar și ca tragism. Mie mi-a fost foarte drag de personajul principal, m-a făcut să țin cu el, să vreau să fac parte din povestea lui. Cred că avem cu toții ratările și neputințele noastre, uneori disperăm, alteori vrem să o luăm de la capăt în altă lume. Simt că va fi ușor și pentru public să țină cu el.
Iar ca film, per total, mi s-a părut foarte fain că nu era ușor de încadrat într-o singură categorie, nu puteai să îi pui o singură etichetă. Era, in fond, povestea unui om care trecea și prin evenimente comune, drame conjugale, dar care își permitea aventura, coșmarurile, visele unor noi începuturi. Mi s-a părut curajos prin cheile stilistice amestecate, accentele suprarealiste (de prin coșmaruri), dar și scenele realiste care îl făceau mai uman, mai tridimensional, recognoscibil.
Personajul tău
Ioana Flora: Andra este avocată, aproape divorțată, la începutul filmului, care, după câteva decizii, răzgândiri, ajunge să facă pună, cel puțin pe moment, ordine în viață. E decisă, ezitantă, dură, sensibilă, are o paletă largă emoțională, ceea ce e foarte ofertant pentru un actor. Mulțumesc, Vali (Hotea), pentru oportunitate.
De obicei mă apropii de roluri cu curiozitate, mai degrabă decât cu anxietate. Pe drumul asta, la repetiții uneori apar discuții lungi, vis a vis de anumite scene, ceea ce s-a întâmplat la una dintre scenele din film, de exemplu. Discuții productive, firește. Ce m-a ajutat mult să mă apropii de avocata Andra, au fost costumele, alese de Cireșica Cuciuc, de exemplu. La fel si părul și machiajul, care au fost de-a dreptul spectaculoase, de la părul lung, cu meșe speciale, la șaten, blond, cu șuvițe. Toate acestea, justificate de dorința personajului de a face o schimbare de viață, în planul mai larg.
Ana Covalciuc: Giulia este o oază de liniște. Cel puțin aparent, e "soluția luminoasă" la angoasele lui Ducu. Vine cu un bagaj din care amândoi selectează părțile bune și nostalgice ale trecutului lor comun. Pe de altă parte, cred că e într-un moment în care a acumulat destulă liniște, și-a vindecat rănile, și se agață de Ducu pentru un nou început și ceva adrenalină.
În primul rând, m-am reapucat de Germană. Nu mai vorbisem de mult, de prin liceu, așa că m-am înscris imediat la un curs de vară la centrul cultural german să îmi reîmprospătez cunoștințele. Dar de fapt, nivelul de care aveam nevoie era unul de bază, pentru că regizorul a vrut să păstrăm exotismul ei acolo, să nu fie total asimilată comunității. Cu fiul ei Giulia vorbește și în română, cu turiștii și în engleză, doar cu cei din sat în germană, dar comunitatea e internațională și ei respectă foarte mult asta, particularitatea și bagajul fiecărui individ. Ca să pot să înțeleg asta, raporturile dintre ei, cât de asimilată sau de exotică era ea de fapt acolo,aveam nevoie să locuiesc în sat și să particip la viața oamenilor de zi cu zi. Mi-a prins foarte bine că am ajuns cu câteva zile mai devreme, înainte de filmare, și am avut timp să mă acordez cu spațiul și energia, să intru în ritmul locului.
Temeri… hm, nu cred că am avut! Am avut mult entuziasm și curiozitate și m-am dus cu multă încredere acolo. Și poate, un fel de grijă față de experiența de viață a personajului. Eram conștientă că ea trăise mai multe și mai grele decât mine (divorț, doliu, creșterea unui copil singură), că viața fusese mai dură cu ea și voiam să conțin asta fără să apelez la vreun clișeu, mai ales că de fapt noi o vedem în film cu ocazia unui nou început. E o măsură acolo între nevoia ei de stabilitate și cea de aventură pe care am urmărit-o, dar cu multă atenție, nu cu teamă.
Negocieri creative regizor - actori
Vali Hotea: Lui Mimi i-am dat cele mai puține indicații, chiar dacă se aștepta poate la cele mai multe :). Dar el era deja, în cea mai mare parte, personajul. Și nici celorlalți actori nu pot zice că le-am dat „indicații importante”. Asta și pentru că făcuseră cunoștință cu personajele încă de la probe, unde am stat destul de vorbă, apoi și le-au sedimentat la repetiții, unde am continuat să vorbim despre ele, să le ducem mai departe, să le îmbrăcăm, să le machiem, să le demachiem, să le întregim. Deci doar le-am „dezvăluit” personajele și le-am analizat mai apoi împreună, până când am ajuns să le cunoaștem la fel. Așa îmi place să lucrez cu actorii. „Negocierea” ține de un contract în care părțile trebuie să câștige cât mai mult sau să piardă cât mai puțin. Pentru mine, aici trebuie să câștige numai personajul.
Distribuind pe cine m-a convins la probe că poate conține în mod natural, firesc, măcar parte din personaj, apoi repetând, odată ajunși la filmare poate doar am corectat sau adaptat locului unele nuanțe, dacă era nevoie. Adevărul e că am și avut cu cine :). Iar lucrul ăsta a fost intrinsec valabil și pentru actorii neprofesioniști.
(De exemplu, copilul Markus - Victor Toma: arăta exact cum trebuie dar era un „rebel” greu de strunit, făcea doar cum voia el. Îl voiam și eu în rol, dar cum să fac să pot lucra cu el? Până la urmă n-am mai făcut nimic, l-am lăsat pur și simplu să fie, între „acțiune” și „stop”. Și a fost ce trebuie, puștiul a avut despre rol mai multă intuiție ca mine :))
Ioana Flora: Pornind de la un scenariu coerent și bine structurat, care i se datorează lui și co-scenaristei Ileana Muntean, nu am avut nevoie de multe lămuriri. Zic că am avut o colaborare fructuoasă.
Experiența
Ana Covalciuc: Foarte faină experiența pentru mine, o călătorie cu totul specială, mai ales că eu abia mă dezmorțeam după un an de maternitate, aveam un bebeluș și timpul meu devenise foarte prețios, eram extrem de selectivă cu proiectele. Nu îl cunoșteam pe Vali Hotea înainte de casting, dar cred că ne-am câștigat încrederea unul altuia, pe parcurs. Am lucrat bine, zic eu. Ne-am provocat reciproc cu tot felul de detalii, pentru că scenele Giuliei sunt destul de fragmentate și orice detaliu devenea semnificativ. Dar pe măsură ce avansau filmările eu mă simțeam tot mai liberă, iar Vali intervenea tot mai puțin. Probabil că între timp "apăruse" Giulia și era bine.
Povești de la filmări
Ana Covalciuc: Provocator e când ai roluri mici sau intervenții scurte, că ajungi să complici lucrurile mult în mintea ta, din dorința de a "rotunji" personajul, de a-i crea o lume, dar uneori, chiar nu ține de tine ce și cât se vede. O altă provocare era vremea, care în Sieben Linden (satul în care am filmat) e foarte schimbătoare în luna august și puteam avea în aceeași zi și soare și ploaie și trei tipuri de lumină diferite, așa că era nevoie să schimbăm planul de filmare chiar și de 2-3 ori în aceeași zi. Te pregăteai de o scenă, intervenea o ploaie, nu se mai putea filma afară, ne mutam rapid în interior și filmam altceva și tot așa. E nevoie de flexibilitate și mult umor.
Și a mai fost amuzantă toată parada la care am luat parte în Berlin, Zug der Liebe, care apare și în film… unde practic poți să vezi orice tip de om, de ținută, de muzică, unde se sărbătorește iubirea în toate formele ei, unde strada pulsează a ritm și a poftă de viață - într-o formă totuși foarte exotică pentru noi, românii, care am fost tot timpul educați să fim cuminți = docili și să nu deranjăm. Ei, uite că oamenii ăia își permit să fie în toate felurile și nu deranjează nimeni pe nimeni! Admir libertatea lor…
Vali Hotea: Zile efective de filmare, dacă îmi amintesc bine, au fost vreo 27. Dar perioada propriu-zisă în care s-a filmat a fost între final de august (în Germania) și început de octombrie (în România). Poate părea mult pentru un film românesc, dar nu și dacă pui la socoteală toate deplasările necesare între București - Berlin - „Lebensdorf” - Berlin - București. Mai trebuia să și dormim cândva…
Provocările la filmare au fost zilnice. Cele mai multe spații (locații) în care am filmat au fost spații reale, cu oameni de-ai locului și trebuia să fim flexibili, discreți, rapizi dar eficienți. De aici și unele secvențe cu tușă de documentar, pe care însă le-am asumat a fi așa încă de la scrierea poveștii. Deci cea mai mare provocare a fost să terminăm filmările în timp util, în locurile pe care le-am putut avea la dispoziție, cu oamenii de atunci și de acolo. Pentru că nu mai puteam reveni altădată.
Altfel, ce n-am putut controla noi, n-au putut nici „ei”. De exemplu, într-o zi trebuia să filmăm în exterior într-o zonă foarte populară din Berlin, plină de cluburi și terase, undeva lângă Warschauer Platz. Numai că toată zona a trebuit să fie evacuată din cauza unei amenințări cu bombă. Și ne-am trezit „în aer”. Dar a propos de flexibilitatea despre care am vorbit mai sus, producția a reușit totuși să organizeze filmarea unui alt exterior, care era prevăzut să se întâmple în altă zi. Am revenit astfel cu picioarele pe pământ și am reușit să ne salvăm ziua de filmare. Danke Produktion :)!
În altă zi, Alecu Solomon (directorul de imagine) a fost cel care „a preluat controlul”: eram în sat, aveam parte numai de zile însorite, dar povestea cerea și o secvență cu ploaie. Niște nori ne priveau de sus arogant, amăgindu-ne că s-ar mai aduna câțiva… iar noi tot așteptam… până când Alecu, care de obicei este foarte calm, s-a enervat. A țipat ceva la nori, n-am prea înțeles ce, iar ei s-au conformat: a început vântul, apoi o ploaie, apoi ceva mai mult decât ploaia de care aveam nevoie - o adevărată vijelie! Dar am reușit să ne filmăm secvența, așa cum aveam nevoie să fie. Totuși, Alecu parcă s-a enervat prea tare :).
Ioana Flora: Am început să filmez cu cea mai amuzantă secvență din care făceam parte, și anume, una din secvențele de coșmar ale personajului masculin, care își visează fosta soție în diferite ipostaze, care mai de care mai neobișnuite. Deci, ca să fiu mai precisă, cu o secvență în care mieunam. Un fel de pisică, periculoasă, stranie, ușor comică. S-a distrat întreaga echipă, și eu împreună cu ei.
Cea mai grea parte
Vali Hotea: Pentru mine, trecerea timpului de la terminarea poveștii până la începutul producției. Pentru producție, faptul că a trebuit să reușească să facă acest film doar cu bani românești - Lebensdorf, contrar aparențelor, este o producție exclusiv românească.
Apoi, pentru toată lumea, așteptarea tensionată a confirmării existenței tuturor celor necesare pentru filmarea într-o țară străină și toată sincronizarea necesară acolo: locații, actori, figurație, transport etc.
Totul a fost însă compensat de bucuria filmării. Nici ea ușoară, dar timpul acum parcă trecea prea repede… Așa-i mereu, dar mai vreau!
Ce ai simțit când ai văzut filmul prima dată
Vali Hotea: Emoție. I`m not a robot :)
Ioana Flora: Bucurie că îl văd. Amuzament, curiozitate. Mai ales că între filmare și prima sa proiecție a intervenit o pandemie. Adică, a intervenit ceva ce mă făcuse să mă întreb dacă mă voi mai vedea vreodată pe un ecran mare. Și iată că se întâmpla.
Ana Covalciuc: Ah, multe lucruri amestecate, pentru mine e greu de dus prima proiecție. A fost un mix de emoții, nostalgie, amintiri legate de fiecare secvență, de cum s-a filmat, de peripeții din spatele camerelor și un mare regret pentru niște scene dintre Ducu și Giulia care au picat și de care mă atașasem eu emoțional. Erau scenele mai "grele", când aflam lucruri din trecutul lor, din prima lor relație, dar și despre motivele ei de îndoială, despre frici, dificultatea de a se împărți între copil și tatăl rămas în România… mă rog, mi se părea că ieșeau lucruri acolo despre ea, mai din adâncuri, dincolo de apariția ei luminoasă. Și, ca orice actor, sunt pasionată de adâncuri. :)) Dar echipa de montaj știe întotdeauna ce e cel mai bine de păstrat în film, doar ei au imaginea întregului, grija pentru parcursul personajului principal, până la urmă. Sunt sigură că nu e ușor pentru nimeni să taie, să renunțe la lucruri de calitate, așa că eu nu pot decât să am încredere, să fiu sigură că au luat cea mai bună decizie. Ca actor nu ai control deloc și aia e, trebuie să te obișnuiești cu asta.
Mai târziu, la a doua proiecție mi s-a părut un pic mai bine. M-am putut relaxa, erau oameni în sală care reacționau, viu și frumos, a fost o proiecție în regim de avanpremieră la Timișoara, în cadrul Festivalului de Film Central European și chiar m-am bucurat de feedback, de felul în care filmul ajungea la oameni și de faptul că, în sfârșit, trăiește!