[Povești de fotografi] Andrei Pungovschi: Prin natura meseriei, ajungem des să fotografiem părțile mai întunecate din societate. Asta poate duce uneori la un cinism crunt, de care încerc să nu mă las absorbit

În 2002, atunci când împărțea camera dintr-un cămin al universității din Montana cu un coleg pasionat de fotografie, Andrei Pungovschi a început să fie fascinat de zona asta. Întors în țară, a căutat cursuri de fotografie și, la finalul lor, i-a fost clar că asta e ceea ce vrea să facă mai departe. A întâlnit de-a lungul călătoriei lui mentori care l-au învățat că în fotografie nu te oprești niciodată din învățat, că poți descoperi mereu noi teme de explorat dacă rămâi conectat la tot ce ai în jur. Când vine vorba de tehnică, Andrei a învățat-o experimentând, greșind și căutând soluții. Printre fotojurnalism și fotografia documentară, se ocupă și de proiecte comerciale în care își aduce viziunea căpătată de-a lungul experiențelor adunate.

Fotografia m-a învățat să am mult mai multă răbdare, să fiu mai atent la oameni. Fotojurnalismul poate fi uneori ca meditația, trebuie să fii conectat la prezentul din jurul tău

Printre proiectele lui fotografice memorabile se numără întâlnirea cu Vasile Nussbaum, unul dintre ultimii supraviețuitori români ai lagărului de la Auschwitz. Despre ce a însemnat întâlnirea cu el, modul în care Andrei Pungovschi își abordează subiecții și parcursul lui în această industrie ne-a povestit mai multe în rândurile de mai jos.

Pasiunea pentru fotografie

La un moment dat, prin 2002, într-un cămin al universității din Montana, în Statele Unite, am avut un coleg de cameră francez, Damien, care studia dreptul și care era pasionat de fotografie. Avea mereu cu el un aparat Minolta, pe film, pe care cu mare generozitate mi l-a împrumutat de fiecare dată când am vrut să-mi explorez curiozitatea. După ce am revenit în România, am încercat cu oarece disperare să găsesc cursuri de fotografie. Am dat peste cursul predat de Bogdan Cristel la Centrul pentru Jurnalism Independent. Nu-mi amintesc precis ce anume a produs declicul, dar spre finalul cursului a fost un moment în care am știut clar că asta e ce vreau să fac.

Povestea primului tău aparat de fotografiat

Primul meu aparat foto care a contat, dincolo de un point-and-shoot în copilărie, se leagă de prima parte a contextului pe care l-am descris mai devreme. La finalul anului de studii în Montana urma să revin în România. Babak, un alt prieten apropiat, un iranian din Germania, remarcase cât de mult mă prinsese fotografia și cu cât jind mă uitam la aparatul Minolta pe care-l împrumutam de la Damien. În ultima săptămână de școală, m-a dus la BestBuy și mi-a zis să-mi aleg un aparat. Am ales un Canon Rebel pe care-l am și astăzi, care spre rușinea mea adună praf într-o cutie. Primele fotografii pe care le-am făcut în anul de început au fost foarte importante, nu atât pentru latura tehnică pe care am deprins-o după multe eșecuri, cât pentru curiozitatea și bucuria pe care au alimentat-o. Cât despre evoluție, presupun că am avansat cumva în aceeași măsură în care o face oricine are norocul să facă meseria care-i place.

Cum și de unde ai învățat tehnica fotografiei

Tehnica propriu-zisă, regulile fizice ale fotografiei, le-am învățat singur, printr-o combinație de încercări, rateuri și foarte mult entuziasm.

Sunt foarte mulți oameni pe care-i admir în profesia asta, dar cel mai aproape de ideea de mentor au fost doi. Profesorul David Rees, coordonatorul programului de fotojurnalism de la universitatea din Missouri, și prietenul meu Mihai Barbu.

David e genul de om de la care am învățat că fotografia e ceva unde, dacă ai disponibilitate, poți să nu te oprești niciodată din învățat. Mereu e loc de săpat în tine după alte teme, subiecte, abordări. I se spunea Yoda în școală. Intrai la el în birou cu o întrebare punctuală și, după o pauză lungă, îți punea o întrebare care te ajuta, dacă erai atent, să-ți găsești singur răspunsul la întrebarea inițială.

Cu câțiva ani înainte să ajung să-l cunosc pe David, lucram deja în București ca fotoreporter și modul în care învățam de la alții era să-i copiez. Intram zilnic pe yahoo news și mă uitam la ce fotografii făceau colegii de la agențiile străine. Mihai Barbu lucra atunci pentru Reuters și eram absolut fascinat de imaginile pe care le producea, cred că vreme de luni bune nu ratasem vreuna. Când îl vedeam pe teren mă concentram mai mult la ce făcea el decât la ce aveam de făcut, în speranța că acasă, la calculator, o să pot să deslușesc conexiunea dintre cum se mișca pe teren și imaginile pe care le producea. După o lungă perioadă de stalking din ăsta pasiv, într-o zi mi-am luat inima în dinți și i-am scris un email de jumătate de pagină în care i-am mărturisit ce făceam și că mi-ar plăcea să stăm de vorbă. Spre surprinderea mea, Mihai mi-a răspuns cu un email de o pagină și ceva în care mi-a explicat că trecuse cu câțiva ani mai devreme printr-o poveste similară cu Daniel Mihăilescu, fotograful de la Agence France-Presse, și m-a invitat la o bere.

Primii bani din fotografie

Primul job de fotograf profesionist a fost la Ziarul Financiar. Când zic profesionist mă refer la salariu, nu la calitatea imaginilor. De atunci s-au schimbat multe lucruri. S-a diversificat mult gama de clienți și, implicit, cerințele lor. La vremea respectivă făceam doar fotojurnalism, unde standardele nu erau tocmai greu de atins pentru că nu prea existau pretenții. Acum clienții s-au profesionalizat. Atât pe zona relativ îngustă de jurnalism independent, cât și în cea comercială, unde de asemenea activez destul de mult, există unii clienți foarte rafinați vizual. Presupun că e o consecință firească a democratizării accesului la informație. Negocierea creativă este excelentă la publicațiile din jurnalism cu care lucrez mai des, DoR și Scena9. Au art directori sau editori foto cu care este o plăcere să lucrezi, oameni care știu mai mult decât mine pe vizual, foarte deschiși la propuneri, cu care am senzația că pot să comunic foarte bine. Pe zona comercială, care e mult mai extinsă, pretențiile sunt diferite. Dau peste clienți, de obicei din agenții, care sunt profesioniști, știu exact ce au nevoie. Dar se întâmplă uneori să am a face și cu clienți care nu știu ce vor, care lasă cumva la latitudinea mea ce e de făcut. Și atunci mereu mă lupt cu anxietatea produsului final, cu speranța că am intuit direcția pe care și-a dorit-o clientul, chiar dacă n-a explicat-o foarte clar. De cele mai multe ori ne înțelegem.

Temele pe care le explorezi

În principal, munca mea constă în fotojurnalism și fotografie documentară, dar fac des și proiecte comerciale. Împrumut tehnici din zona de fotojurnalism când fotografiez comercial (spre exemplu, la festivaluri de muzică) sau invers (folosesc lumini de studio sau o anumită estetică întâlnită mai degrabă în zona comercială, pentru serii documentare).

Surse de inspirație

Nu am nicio rețetă minune, presupun că e relativ banal procesul meu de documentare pentru inspirație. Încerc să fiu un consumator de fotografie cât mai variată. Dincolo de fotografie, încerc să fiu atent în jur. Ce citesc, ce văd, ce aud. Și îmi notez destul de multe idei, am o listă lungă de subiecte, din care ajung să fotografiez cam 5%.

Ce te-a învățat fotografia

Fotografia m-a învățat să am mult mai multă răbdare, să fiu mai atent la oameni. Fotojurnalismul poate fi uneori ca meditația, trebuie să fii conectat la prezentul din jurul tău. Prin natura meseriei, noi ajungem des să fotografiem părțile mai întunecate din societate, lucrurile care nu merg, oameni care au avut mult mai puțin noroc. Asta poate duce uneori la un cinism crunt, de care încerc să nu mă las absorbit. Am învățat totuși să nu mă iau prea în serios, am înțeles după o vreme că ideea de meritocrație este o iluzie și nu mă păcălesc că ce-am făcut până acum este vreun rezultat al efortului personal. Ar însemna să ignor cu aroganță mâna norocului. La un moment dat am fotografiat un grup de voluntari norvegieni care scoteau refugiați din mare pe insula Lesbos și i-am întrebat de ce fac asta. “Este pură coincidență că nu suntem noi în locul lor.”

Ce ar spune aparatul tău foto despre tine

Aparatul meu ar putea spune că n-ar fi rău să ne întâlnim mai des, să ieșim împreună și când nu avem treabă.

Trick-uri pentru relaxarea subiectilor

Scopul meu este să mă transform cât de repede dintr-un aparat foto într-o persoană. Nu ajută că am aproape 2m înălțime și atunci încerc să compensez, de cele mai multe ori prin umor și autoironie, să mai reduc din stresul pe care îl duc oamenii care sunt în fața aparatului foto. Sunt puțini oamenii care chiar vor să fie fotografiați.

Un shooting memorabil

Anul trecut am avut onoarea să-l fotografiez, la Cluj, pe domnul Vasile Nussbaum, unul dintre ultimii supraviețuitori români ai lagărului de la Auschwitz. Domnul Nussbaum e un mare povestitor și, în timp ce așezam luminile în biroul dumnealui, începe să spună o poveste despre cum l-a cunoscut pe Josef Mengele, celebrul ofițer SS care efectuase experimente pe prizonieri. “Venea uneori și ne încolona pe toți în curte, în fața unei porți de fotbal, din alea mai mici, și ne punea să mergem prin ea. Dacă treceai, scăpai, dacă nu, te trimitea la exterminare.” Se întoarce spre mine și mă măsoară cu privirea. “N-ai fi trecut.”

Trei fotografii preferate din portofoliul tău și povestea lor

1. Vasile Nussbaum, supraviețuitor de Holocaust, Cluj, 2021. Dacă tot l-am menționat pe domnul Nussbaum, las aici fotografia și, mai ales, răspunsul dumnealui la întrebarea: “În ce fel v-a schimbat experiența prin care ați trecut perspectiva asupra vieții?”

“Nu există un răspuns univoc. Omul cum trăiește experiența, viața, își schimbă uneori părerile sub o formă sau alta. Dacă ar fi să fac portretul meu, l-aș face alb-negru. Alb-negru e pentru cei care n-au avut niciun rol asupra vieții lor, decât hazardul. Alb-negru înseamnă că e o entitate care nu a avut noroc deloc și supraviețuirea a fost întâmplătoare.
Nu am niciun merit, așa cum ceilalți nu au avut nicio vină specială pentru care au fost gazați. Orice amintire din lagăr se soldează cu norocul. Și șase milioane n-au avut noroc.”

Am ales următoarele două imagini pentru că se leagă de cuvintele domnului Nussbaum despre noroc și reprezintă lumi care se intersectează într-un context similar și care din vina destinului ajung în situații dramatic diferite. Unii alergă în apă de plăcere și ceilalți o fac de nevoie. Prima fotografie este de la un concurs de triatlon din Seattle, USA, din 2007, a doua este din 2015 și a fost făcută pe insula Lesbos, unde un grup de refugiați încercau să ajungă pe mal după ce traversaseră marea dinspre Turcia, într-o barcă pneumatică umplută mult peste capacitate.

Relația fotograf-public

Rolul publicului în relația cu fotografiile pe care le fac vine la final. Nu îmi aleg subiectele și nu mă gândesc la public înainte sau în timp ce lucrez. Abia după ce termin proiectele încep să mă întreb care e cel mai eficient mod să le prezint. Nu mi-e foarte limpede în ce constă evoluția publicului de fotografie din România, pentru că nu există niciun mod eficient, cuantificabil, în care să primesc feedback, să iau pulsul în privința asta.

Ghidul tău personal de etică

Singura regulă de care țin cont este bunul simț, care, desigur, este o noțiune subiectivă. Să zicem că încerc mai degrabă să evit să produc vreo suferință, în măsura în care îmi stă în putere, prin fotografiile pe care le fac. Uneori asta presupune să anticipez și să protejez oamenii de efectul pe care ar putea să-l aibă fotografiile pe care ei îmi permit să le fac.

Trenduri relevante pentru tine în fotografie

Toate trendurile sunt relevante, e important să fii la curent cu ce se întâmplă în meseria pe care ai ales-o. Asta nu înseamnă că trebuie să-mi placă. N-aș putea să spun precis ce e la modă în social media pentru că sunt foarte conștient că ce ajunge la mine e filtrat de niște alegeri pe care le fac și n-aș putea să generalizez.

Recomandările tale de albume foto ai

Wonderland, A Fairy Tale of the Soviet Monolith, de Jason Eskenazi
Color Me Gone, de Kevin German
Red Ink, de Max Pinckers
Dust, de Klaus Pichler
Post-Industrial Stories, de Ioana Cîrlig și Marin Raica