[Viata de ONG-ist] Oana Constantin: Misiunea noastră este să ajungem la cât mai mulți tineri care au nevoie să înțeleagă schimbările prin care trec în pubertate

În liceu, Oana Constantin a început să se familiarizeze cu mediul non-guvernamental prin voluntariat. Tot atunci aștepta cu nerăbdare vara, pentru că era perioada în care orașul în care locuia prindea viață datorită unui festival de film în cadrul căruia a fost participant și voluntară.

În timpul facultății a experimentat viața de corporație prin câteva internship-uri care au ajutat-o să înțeleagă că genul ăsta de muncă nu i se potrivește. Își dorea mai degrabă ca munca ei să servească oamenilor, să ajute comunitatea și să schimbe mentalități. Așa a făcut echipă cu Ioana Ciuhan, fondatoarea organizației Iele-Sânziene care derulează programe educative și sustenabile pentru fetele și femeile vulnerabile din România. Oana e responsabilă în special de atelierele de educație menstruală și pubertate din cadrul ONG-ului. Dar munca în acest domeniu înseamnă, de fapt, să faci câte puțin din fiecare, așa că a învățat să scrie Grant-uri câștigătoare, să mențină relația cu sponsorii și să găsească mereu soluții la provocările care apar pe neașteptate.

Îmi place mult să susțin ateliere, să discut cu fetele despre tot felul de subiecte care le macină la momentul ăla, să le dau încredere în ele. Simt că primesc și eu foarte mult din interacțiunea cu ele, chiar dacă pare că relația e unidirecțională la modul că eu le învăț ceva pe ele. Chiar nu e doar atât și după fiecare atelier mă simt mai încrezătoare că munca noastra e importantă, că contează cu adevărat.

Simte că face asta dintotdeauna și că acest mod dinamic de lucru i se potrivește cel mai bine. Mai multe despre misiunea organizației, lecțiile pe care Oana le învață aici și cele mai mari satisfacții am povestit în rândurile de mai jos.

Inceputul tau in mediul ONG

Am început să fac voluntariat în liceu, fără să știu de fapt ce înseamnă voluntariatul. La vremea aia tratam voluntariatul ca pe o modalitatea de a mă dezvolta, de a învăța chestii și de a interacționa cu oameni interesanți. Ca introvertită, mi se pare încă incredibil că m-am băgat în asta. Cred că m-au împins de la spate colegele mele de clasă, care făceau deja voluntariat peste tot pe unde apucau, iar în Pitești, orașul meu natal, nu erau oportunități prea multe sau prea diverse. Primul contract de voluntariat l-am semnat în clasa a X-a cu Europe Direct Argeș. Acolo făceam diverse campanii civice de informare pe subiecte europene. De exemplu, o dată am ieșit în centrul orașului ca să distribuim materiale de informare legate de alegerile europarlamentare, trebuia să încurajăm oamenii să voteze, să își manifeste dreptul la vot. M-a surprins atunci faptul că lumea ne întreba de la ce partid suntem, și pe cine ar trebui să voteze. Noi nu le spuneam pe cine, ci doar să o facă. Îmi plăcea să am activități de făcut pe lângă liceu, așa că am continuat să mă implic în diverse proiecte la mine în oraș.

În liceu așteptam cu nerăbdare verile când la mine în oraș se organiza un festival de film, de scurtmetraje, care se numea 3fest și care era cea mai mișto chestie care se întâmpla la mine în oraș. Toată lumea era acolo, iar dacă nu erai la 3fest, nu erai cool. Se proiectau scurtmetraje realizate de tineri din toata țara la vechiul cinematograf din centru orașului, se cânta muzică, se făcea teatru. Totul dura cam 1 săptămână. Întâi, m-am înscris la 3fest cu un scurtmetraj împreună cu 2 prieteni. N-am câștigat nimic, dar ne-am distrat. Anul următor, m-am înscris voluntar și am primit din prima o grămadă de responsabilitate: gestionam pagina de Facebook a festivalului, răspundeam la mailurile de înscriere și eram prezentă pe tot parcursul zilelor la cinematograf. Erau niște zile foarte pline, trebuia să ne ocupăm de membrii juriului, să fim prezenți peste tot. Mi se părea grozav că în fiecare an venea Irina Margareta Nistor.

Tot rockul Piteștean era la festivalul ăla, pentru că era cel mai interesant lucru care se întâmpla în orașul nostru la vremea aia. Festivalul nu s-a mai organizat din 2015 și-mi pare tare rău pentru că era ceva bun pentru oraș.

Cum ti-ai dat seama ca vrei sa lucrezi intr-un ONG

Cred că am știut dintotdeauna că vreau ca munca mea să însemne ceva, că vreau să simt că nu muncesc pentru profitul altuia, ci pentru oameni. Am făcut diverse internship-uri în companii, în perioada facultății, dar nu mi s-a părut că e locul meu acolo. Cred că a devenit clar pentru mine la finalul celor 3 ani de licență, când am devenit foarte interesată de mișcarea feministă, de lupta pentru egalitate de gen și de activism.

Acum mi-e foarte greu să mă văd făcând altceva. E o replică din Adventure Time care mi se pare că rezumă foarte bine personalitatea mea, cât și viața de ong-ist: I have approximate knowledge of many things. Zic des vorba asta, pentru că lucrând în mediul ONG ajung să fac de toate: ateliere de educație menstruală, pachete cu produse de igienă, poze pentru social media, ateliere, scris granturi, mailuri, tabele. Treaba asta arată totuși că majoritatea ONG-urilor sunt subdimensionate, oamenii sunt în burnout și fac muncă cât 2 și sunt plătiți cât jumate. Nu mă plâng, pentru că până la urmă e o alegere pe care am făcut-o pentru mine, și-mi și place.

Calatoria Iele-Sânziene

Primul ONG în care am lucrat ca angajat este chiar Asociația Iele-Sânziene. Până atunci, am făcut voluntariat. La Iele am experimentat cu adevărat ce înseamnă viața de ong-ist, și cum ziceam, experiența e foarte diversă, pentru că într-o echipă mică ajungi să faci inevitabil, de toate. Poate că nu pare foarte productiv să îndeplinești mai multe roluri deodată, și pe termen lung poate fi foarte epuizant – resimt și eu toată epuizarea asta. Dar cumva am pornit cu avânt și entuziasm, mi-am dorit să fac lucruri, să învăț să fac lucuri care păreau foarte grele, cum ar fi să păstrezi legătura cu un sponsor, să scrii un proiect pentru un grant și chiar să iei grantul respectiv – aia a fost una dintre revelații – momentul în care am luat un grant pe un proiect scris de mine, cu 0 experiență în spate, doar cu atenție mare pe ghid-uri și un soi de fie ce-o fi. Un alt moment important pentru mine a fost atunci când am lansat petiția pentru produse menstruale gratuite în școli, care a fost semnată deja de peste 40.000 de persoane. A fost impresionant să văd că e un subiect important pentru oameni și cât de repede am strâns semnăturile.

La Iele, atelierele de educație menstruală și despre pubertate sunt activitatea mea principală. Asta înseamnă că interacționez constant cu adolescente de peste tot din România, care se află în diverse situații de vulnerabilitate. Îmi place mult să susțin ateliere, să discut cu fetele despre tot felul de subiecte care le macină la momentul ăla, să le dau încredere în ele. Simt că primesc și eu foarte mult din interacțiunea cu ele, chiar dacă pare că relația e unidirecțională la modul că eu le învăț ceva pe ele. Chiar nu e doar atât și după fiecare atelier mă simt mai încrezătoare că munca noastra e importantă, că contează cu adevărat.

Parcursul tau ongist

Când m-am mutat în București, la facultate (am terminat Sociologia la Unibuc) am continuat să mă implic în diverse proiecte. De exemplu am fost o perioadă voluntar la Funky Citizens – cumva m-am băgat în seamă cu ei pentru că îmi plăcea foarte mult ce făceau și-mi plăcea să trec pe la Colivia, să văd ce mai pun la cale. Am fost o perioadă facilitator la 80east și mi-a plăcut mult experiența de a interacționa cu tineri. Aveam la vremea aia interese destul de diverse, împrăștiate în mai multe direcții. Verile mi le petreceam în Mehedinți, la Școala de vară Arhitectură Tradițională în Geoparcul Platoul Mehedinți, organizată de MAIE, unde am fost mai întâi participant, iar acum trainer. Făcusem niște internship-uri, dar nu simțeam neapărat că vreau să îmi iau un job „de corporație”, așa că vânam proiecte în care să mă implic și oameni de la care să învăț orice. Îmi permiteam să experimentez pentru că eram încă studentă și mi se părea că pot să mă întrețin doar cu bursa, stând la cămin în Grozăvești.

Apoi, am cunoscut-o pe Ioana, care la vremea aia își căuta jumătatea cu care să facă echipă la Iele-Sânziene. Ne-am găsit, ne-am plăcut și de atunci lucrăm împreună zi de zi, uneori și în weekend-uri când avem mult de lucru, sau când programăm ateliere. Noi suntem și prietene și sincer nu știu dacă asta ne afectează dinamica de muncă. Uneori ne dăm mesaje legate de asociație și la 11 noaptea și ni se pare ok pentru că nu simțim că ne-ar scrie șeful la ora aia, sau colegul enervant de la birou. În același timp, cred că ne înțelegem limitele una alteia și ne respectăm munca și timpul. Lucrând împreună, simt că am învățat multe una de la alta, mai ales la început, când ea venea cu know how-ul de ong-istă cu experiență, iar eu de proaspăt ong-istă cu energie și dorință de a face. Ne-am completat bine.

Acum mă simt de parcă fac asta dintotdeauna și deja simt că am un mod de lucru care îmi priește. Noi suntem o echipă organizată pe verticală, funcționăm ca egali și avem suficientă autonomie încât să putem să ne ocupăm fiecare de proiectul pe care îl gestionează la momentul respectiv. Comunicăm mult între noi, mai ales când e vorba de luat decizii importante. Contează mult să simți că oamenii din jurul tău au același set de valori cu tine, te înțeleg și rezonează cu tine – așa mă simt eu făcând echipă cu Ioana și Alexandra.

Unul dintre proiectele cele mai dragi la care ai lucrat

Toate îmi sunt foarte dragi pentru că ne implicăm foarte mult în fiecare dintre ele. Aș putea să povestesc despre proiectul cu care ne-am încheiat anul 2021, și anume Cercul feminist Iele-Sânziene. A fost un proiect destul de scurt, derulat în noiembrie – decembrie, cu destul de puține resurse, dar care a ieșit foarte bine. Ne-am dorit mult să creăm un spațiu incluziv în care să putem vorbi despre feminism așa cum îl practicăm în viața de zi cu zi. În proiect s-au implicat 20 de tinere cu vârsta între 16-22 de ani care își doreau să învețe mai multe despre mișcarea feministă. A fost pentru ele un prilej bun de învățare, pentru că am abordat și aspecte care țin de istoria mișcării, vocabular feminist și altele. Ne-a plăcut că deși a fost online, am reușit să formăm un grup foarte unit, ne-am simțit bine, am împărtășit și povești personale.

A fost cumva o dorință a noastră de mai de mult, pe care ne-a venit ideea să o împachetăm astfel după un moment la noi la sediu, toamna trecută. Una dintre voluntarele de la Revista Sânziene (alt proiect de-al nostru, o revistă scrisă de adolescente, pentru adolescente) trecea printr-un moment mai dificil. La momentul ăla noi eram cu sediul vraiște – tocmai ce urma să ne mutăm în zilele următoare, primul număr din Revista Sânziene tocmai venise de a tipar și în tot sediul mirosea ca într-o tipografie. Vorbeam cu voluntara respecitivă prin mesaje și ne-am dat seama că nu se simte foarte bine și atunci Ioana i-a zis să treacă pe la noi, să stăm puțin de vorbă. Ea a venit și cu toate că aveam o groază de lucruri pe cap, a fost foarte plăcut să ne luăm niște timp să o ascultăm, să vorbim și să ne sfătuim. Stăteam pe scaune, în colțuri diferite ale camerei și vorbeam. Atunci Ioanei i-a venit ideea unui cerc feminist, inspirat din momentul respectiv. Am aplicat la o finanțare, au fost niște fonduri reduse, iar tot proiectul l-am făcut mai mult din entuziasmul nostru. A ieșit grozav și plănuim să mai facem și anul acesta pentru că pe lângă munca noastră directă cu fete și femei vulnerabile, ne dorim și să promovăm feminismul și egalitatea de gen pentru tânăra generație.

Planurile pentru 2022 ale ONG-ului

Ianuarie e o lună care mă copleșește pentru că sunt multe lucruri de pus la punct, lucrez la 3 raportări pentru proiecte încheiate anul trecut, facem calendarul pentru apelurile următoare de grant-uri și începem un proiect nou prin care ne propunem să ne mărim rețeaua de traineri - oameni care să ne ajute să ajungem în cât mai multe comunități cu atelierele noastre pentru că deși am făcut zeci de ateliere anul trecut, știm că resursele ne-au împiedicat să ajungem peste tot pe unde am fi vrut și ar fi fost nevoie de noi. Începutul anului e întotdeauna un moment bun să pui lucrurile în ordine și să îți dai seama de unde să o apuci. Noi ne-am setat de la finalul lui 2021 câteva obiective mai mult sau mai puțin realizabile, poate puțin idealiste: cum ar fi să avem mai multă stabilitate din punct de vedere financiar, să facem fundraising mai bine și mai susținut, să ne concentrăm pe advocacy, să continuăm munca la firul ierbii, în comunitate, și anume atelierele cu adolescentele – care sunt activitatea noastră principală și de fapt motivul pentru care am început să facem tot ce facem. Sigur, ca să facem toate astea avem nevoie să ne mărim echipa, pentru că oricât am fi noi de puse pe treabă, suntem chiar și pentru task-urile curente, o echipă subdimensionată. Ideal, ne propunem să nu intrăm în burnout, sau cel puțin nu toate deodată dacă se poate.

Vrem stabilitate, ca să putem să ne facem munca în liniște, să putem să oferim beneficiarelor ceea ce au nevoie. Misiunea noastră este să continuăm să normalizăm menstruația, să promovăm accesul la produse de igienă menstruală în mod universal și echitabil pentru toate persoanele cu menstruație, și să ajungem cu atelierele noastre la cât mai mulți tineri care au nevoie să înțeleagă schimbările prin care trec în pubertate, cum să aibă grijă de igiena lor, cum să se protejeze.

Cum privesti rolul ONG-urilor in Romania

De când am început să fiu mai conștientă de lumea din jurul meu (să studiez sociologie a ajutat mult) am înțeles că ong-urile au un rol foarte important, mai ales într-o societate ca România și că e nevoie de oameni implicați care să suplinească o grămadă de lipsuri din modul în care funcționează societatea.

Cea mai importantă lecție pe care ai învățat-o

Că uneori poți să faci lucruri grozave și cu impact, chiar și cu resurse limitate.

Cea mai grea experiență prin care ai trecut în ONG

Nu vreau să sun dramatică, dar fiecare zi e o provocare. Cele mai grele momente sunt cele în care primim mail că n-am primit un grant în care ne pusesem speranțe mari. Alt moment foarte frustrant a fost anul trecut în vară când am avut mai multe discuții cu un sponsor. Culmea e că ei ne-au contactat pe noi, și părea că vor să ne susțină proiectele, erau interesați de nevoile noastre curente pentru a duce mai departe proiectele începute. Ne-am întâlnit inclusiv la sediul nostru, am discutat, după care am primit un mail că nu ne mai pot susține, fără explicații. Ne-am simțit respinse, ca și cum n-am fost noi suficient de bune, sau misiunea noastră. Ca și cum fetele vulnerabile la menstruație nu sunt la fel de impresionabile ca ong-urile care salvează animale. Și mi se pare că mereu se face această ierarhie a problemelor - cine merită mai mult donația ta, cine o să o folosească mai cu cap? Și practic suntem mereu într-o competiție pentru donatori, pentru granturi, pentru sponsori. E epuizant, mai ales ca ong relativ tânăr, cu o echipă mică de 3 oameni în echipa de bază care fac totul de la facturi, la ateliere și muncă la firul ierbii.

Am început să folosim foarte des vorba asta la Iele – „Tot răul spre bine” mai întâi ca glumă, dar până la urmă parcă s-a adeverit oarecum. Fiecare grant necâștigat și fiecare mail care nu se mai întoarce înapoi – toate astea sunt frustrante, dar reușim să trecem peste și să continăm să facem ce facem, că nu se poate altfel.

Experiențe foarte grele mai sunt și momentele în care aflăm tot felul de povești nefericite de la adolescente. De exemplu momentul în care o fată ne-a povestit cum mama ei a dus-o la ginecolog ca să se asigure că e încă virgină după ce partenerul ei (al mamei) avusese un comportament nepotrivit, sau atunci când primim mesaje să recomandăm clinici unde adolescentele să fie primite pentru întreruperi de sarcină și ne apucăm să sunăm la clinici și medici din toată țara, ca să ajutăm o adolescentă pentru care pare că s-a terminat lumea.

Ce inteleg gresit oamenii vizavi de ONG-uri in Romania

Cred că oamenii nu sunt încă foarte conectați la sectorul ONG și la importanța asociațiilor și ong-iștilor care fac treaba pe care statul uită să o facă sau pe care nu consideră că e important să o facă. În continuare, când oamenii aud că lucrez într-un ONG își imaginează că fac voluntariat. Mai sunt și oamenii care au impresia că munca din ONG trebuie să fie pe deplin voluntară, că dacă ai pretenția unui salariu înseamnă că iei banii de la beneficiari, înseamnă că nu te dedici trup și suflet și nu te jertfești voluntar.

În continuare maică-mea mă întreabă ce mai fac la agenție, în loc de asociație. Zilele trecute am explicat cuiva diferența între „firmă” și ONG.

Viata de ONGist in Romania

Viața de ONG-ist în România nu e boemă, așa cum am mai auzit. Suntem în general niște oameni care știu să facă niște lucruri, care au fost multă vreme frustrați pe ceva din comunitatea lor care nu merge, oameni în general workaholici, veșnic în priză, veșnic în burnout.

Indiferent dacă faci muncă la firul ierbii, sau te concentrezi mai mult pe partea de advocacy și schimbări pe termen lung, munca noastră e foarte grea. E de asemenea și foarte importantă.

Sunt și multe părți grozave, că altfel am rămâne fără oameni în sectorul ăsta. E recunoștința pe care o primești de la beneficiari sau de la voluntari la finalul unui proiect. Recent, am primit pe una din fișele de feedback pe care le dăm adolescentelor la finalul atelierului următoarea propoziție: Cred că ar trebui să continuați! + un desen cu aparatul reproducător feminin – era final de an, vorbeam cu Ioana despre ce ne așteaptă în 2022 și eu eram de-a dreptul deznădăjduită. Mesajul ăla a fost foarte bine primit, a picat la fix. Luna ianuarie cred că e una din lunile cele mai grele – cumva simt că tot spun asta, de luni de zile, că e acum o perioadă mai grea, că e haos, dar că lucrurile se îndreaptă spre mai bine. Sper ca în 2022 chiar să fie așa, în cele din urmă.

Pentru mine e grozav că simt că pot să-mi îndrept energia, reusrsele și cunoștințele pe care le am către ceva în care cred, către comunitatea din jurul meu. La finalul zilei, mă simt mai împlinită că abilitățile mele nu sunt exploatate pentru profit. Mie chestia asta îmi dă o stare bună și mă face să vreau să continui.

Ce s-a schimbat in bine in Romania la domeniul ONG

Un lucru care s-a schimbat în bine ar fi faptul că tinerii se implică tot mai mult și se vede asta. Mulți activiști sunt oameni foarte tineri, foarte implicați. Am lucrat cu astfel de tineri și prin prisma proiectelor noastre, de exemplu la Revista Sânziene. Multe dintre voluntare erau deja foarte implicate în promovarea egalității de gen, știau multe despre feminism și voiau să abordeze subiecte foarte puternice, importante, precum sănătatea mintală, obiectificarea corpului, istoria feminismului. Multe dintre ele făceau voluntariat și în alte părți și erau foarte active în comunitățile lor. Mă bucură mult să văd asta și cumva simt că acum sunt din ce în ce mai multe oportunități să faci voluntariat, ca tânăr. Și să ajungi apoi să generezi schimbări la nivel local, prin advocacy sau muncă la firul ierbii.

Gandul renuntarii

M-am gândit, da. M-am gândit că aș putea avea un job de la 9 la 17 și că aș fi mai puțin stresată. Probabil că nu e adevărat. Aș fi stresată oricum, pentru că toate job-urile sunt solicitante până la urmă. Nu știu dacă mai târziu în viață o să simt nevoia de mai multă stabilitate din punctul ăsta de vedere. Acum mă simt bine cu programul pe care îl am și mă ține în priză faptul că lucrez îndeaproape cu tineri.

Cred că și eu și colegele mele ne-am gândit să renunțăm. Uneori mă mai apucă panica când mă gândesc că de fapt nici n-aș putea face altceva, că m-aș simți complet alienată de munca mea dacă n-ar fi pentru o cauză în care cred. În același timp, cred că munca ar trebui să ne facă să ne simțim valoroși și productivi, fără să avem constant asupra noastră temerea că nu suntem suficient de buni, că nu avem o carieră de succes, că nu producem suficient de mult.

Daca Romania ar fi un organism, ce organ ar fi ONG-urile ei

Cu siguranță ong-urile sunt organe vitale pentru modul în care arată societatea românească astăzi. Probabil, inima.