[Comunicare ca la carte] Serban Alexandrescu: E important sa-ti tratezi studentii drept „public” si nu drept „clasa”. Trebuie sa ii tii interesati, de parca ar putea sa te fluiere si sa-ti ceara inapoi banii pe bilet

Exista profi pasionati de ce predau si profi pasionati de studentii lor. Șerban Alexandrescu, Creative Director Headvertising e acel tip de prof. Si, si. Altfel n-avea cum sa-i trateze cu atat respect si sa fie atent la cum decurge relatia. E atent la energia lui si a lor, la metoda de predare, la ce au in comun si ce ii desparte. Dar declaratia lui de dragoste pentru studenti suna asa: nu pot sa fiu „relaxat-superior” si nu pot sa nu fiu „intens”. Ca in orice poveste de dragoste, mai suferi, asa ca Serban s-a obisnuit deja sa-si piarda vocea dupa un curs.

Si ca in orice poveste de dragoste, e nevoie de efort si din partea cealalta, mai ales ca multi dintre studenti vin cu bagaj emotional din alte scoli:

"Scoala si liceul ne ofera niste studenti defensivi, cu tonus mic la cursuri, stersi, inactivi, care se chinuie cat mai tare sa nu iasa in evidenta, sa nu-si dea cu parerea, sa nu puna intrebari."

Serban inca are pe acasa, aruncat intr-un colt, feedback-ul primit din partea studentilor de la Facultatea de Teatru si Film, unde a predat la un moment dat. Nu l-a citit niciodata. Vedeti mai jos de ce:

Cum ai ajuns sa predai

Nu m-am gandit niciodata ca as vrea sa predau. Dar oferindu-mi-se ocazia, am incercat sa vad daca e ceva de capul meu ca „profesor” si eram curios cum m-as simti facand-o. M-as bâlbâi la fel de tare ca inainte? Mai mult? Mai putin?

Pe de alta parte, stiam ca am „aplecari native” – ca sa zic asa - spre a-i pisa pe altii la cap despre cum trebuie facute lucrurile. Si e mai bine s-o faci intr-un cadru in care asta e legit, in loc sa te injure lumea-n barba.

Inceputul. Emotiile

Inceputul neoficial a fost atunci cand – de facto – cumva cazuse pe mine sa fac un fel de mini-training juniorilor din creatia Graffiti, cam prin 1995-1996.

Inceputul oficial a fost atunci cand fostul meu coleg de facultate si apoi din Graffiti BBDO, Lucian Georgescu, m-a rugat sa vin „sa ajut” catedra de Scenaristica-Filmologie din Academia de Teatru si Film. Mi-era relativ neclar cum un puțoi necopt, „ne-ecranizat” si fara experienta ca mine ar fi putut sa ajute scoala de film. Dar dupa ce mi s-a explicat putin cam care era alternativa, mi-am dat seama ca pot sa o ajut, chiar si in halul in care eram.

Emotii? Pai eu si acum am emotii cand prezint la client, cum sa nu fi avut predand la o facultate, acum aproape 20 ani? Cu atat mai mult cu cat nu era vorba doar de „sindromul impostorului”, ci intr-o mare masura chiar eram un impostor – si la propriu, si la figurat.

De adus, nu voiam sa aduc nimic „nou”, ci voiam sa incerc sa aduc ceva vechi, dar bun.

Adica eu predam „Structuri Narative”, insa sa o faci vis a vis de scurt-metraj e un pic limitat, asa ca am incercat un fel de tripla adaptare a continutului cartii lui McKee (celebra „Story”) pentru anul III din scoala.

„Tripla adaptare” insemnand sa aleg lucrurile cat de cat relevante si pentru scurt metraj (cartea nu-l atinge), esentializand si simplificand astfel incat sa incapa totul in timpul avut la dispozitie in scoala (cartea e o caramida) si „ilustrata” de data asta cu exemple contemporane, cu sanse sa fi fost vazute de studenti in prealabil.

De asemenea, am incercat sa arat cum nu exista nimic fundamental contradictoriu intre McKee si cartile „clasice” ale lui Syd Field, pe care le mai citeau studentii sau cu teoria lui Carabăț, pe care o invatau in scoala – ca sa nu-i tulbur aiurea cu „teze & antiteze”.

Si, evident, am aplicat toata aceasta „Story Light” si in feedback-ul pe care il dadeam studentilor pe scenariile lor. Am facut asta pana in 2008, cand in scoala s-au schimbat niste lucruri, iar eu stiam ca sta sa vina o monstruoasa criza economica si am preferat sa-mi ingustez frontul, concentrandu-ma strict pe agentie.

Stilul tau de predare

Acum nu mai predau decat in cadrul Scolii ADCRO, unde nu am decat unul sau doua cursuri pe an, cu o tematica extrem de clara, practica si concisa – deci dinamica unui curs e foarte mult diferita. Nu „...ne vedem saptamana viitoare!” cu toti studentii (ci doar la tutorat, cu mini-grupa ta) asa ca trebuie sa fii foarte concentrat si sa nu uiti chestii importante, ca nu mai exista „next time”.

Fata de acum 15 ani, sa zicem, astazi as incerca un pic mai mult sa ii implic pe studenti prin intrebari directe, „maieutice”. Si sunt ferm convins ca daca tu nu te arati pasionat, ei n-o sa se arate interesati.

Nu pot sa fiu „relaxat-superior” si nu pot sa nu fiu „intens” – asa ca, pentru ca nu mai am exercitiul predarii cel putin saptamanale (si deci al „dozajului vocal”), la sfarsitul fiecarui curs, iar constat ca ma doare gatul si risc sa-mi pierd vocea daca nu tac cateva ore dupa curs.

Provocari in misiunea de a-i invata pe altii

Prima provocare este sa-mi dau seama ca zeii mei nu sunt si ai lor, ca valorile mele sunt probabil nitel diferite de ale lor, si ca lumea s-a schimbat in cele 3 decenii care ne separa. Si apoi sa ma concentrez ca sa-mi dau totusi seama ce avem in comun si pot totusi sa folosesc cu succes la curs ca sa stabilesc o punte intre noi, si nitica incredere.

A doua mare provocare e sa-mi miros repede-repede „clasa”, ca sa-mi dau seama cine de fapt chiar vrea, si deci pe cine ar fi bine sa ma chinui sa-l scot din amortire. Pentru ca scoala si liceul ne ofera niste studenti defensivi, cu tonus mic la cursuri, stersi, inactivi, care se chinuie cat mai tare sa nu iasa in evidenta, sa nu-si dea cu parerea, sa nu puna intrebari.

De aceea e obositor, pentru ca e greu sa te incarci cu energie de la niste oameni care si-o economisesc la maximum pe a lor; asta daca o au. Aproape ca mi-e dor de impertinentii contrarieni si cu limbariță care ma scoteau din minti pe vremuri. Rar mai gasesti asa ceva acum. Macar te motivau sa le demonstrezi convingator ca n-au dreptate. Bad energy, but energy, nevertheless.

De aceea, din punctul meu de vedere, mult mai placute si mai eficiente pentru invatare sunt tutoratele Scolii ADC, pentru ca, in numere mai mici (2, 3, 4 studenti) oamenii se mai deschid cat de cat, devin mai receptivi si mai „plastici” la cap. De fapt, „in cap”. Ca la masaj, trebuie sa se lase moale, sa nu mai stea incordati.

Cum incepi un curs

Desi publicitatea si filmul te invata sa „start strong”, personal cred ca e mai bine ca la inceputul inceputului sa dai un pic de context despre ce si cum o sa faceti la curs in ziua respectiva. Dupa care, da, niste paradoxuri suculente sau „intrebari la care nu te-ai gandit” sunt foarte utile in a-ti mobiliza mental publicul.

Si daca tot am spus „publicul”, cred ca e important sa-ti tratezi studentii drept „public” si nu drept „clasa”. Trebuie sa ii tii interesati, de parca ar putea sa te fluiere si sa-ti ceara inapoi banii pe bilet. Dar multi ii considera „clasa”, deci obligati sa indure in tacere, asa ca tind sa devina niste relaxati hipopotami didactici, prea putin captivanti si interesanti.

Cum te vad studentii tai

Habar n-am cum ma vad studentii. Si, la inceput de tot, nici macar nu am vrut sa aflu, ca sa nu ma descurajez definitiv si s-o las balta. Cand am primit prima data – la sfarsit de an universitar – evaluarea bazata pe feedback-ul elevilor din ATF, n-am deschis-o. N-am putut, mi-a fost frica. O mai am si acum pe undeva, ca de aruncat sigur n-am aruncat-o.

Ce fel de student ai fost

Student decrețel clasic: prezent si competitiv. Paradoxal, si critic, si disciplinat. Facultatea nu mi-a displacut atat de tare cat am auzit ca le-a displacut altor colegi. Doar cred ca ce am facut in 4 ani de zile puteam face mai concentrat in 3 ani, sau chiar in 2, facuti mai turbo. Un pic cam lălăita pentru gustul meu. Am adorat Istoria Filmului Universal, pentru ca era tinut de George Littera, dușmanul proștilor.

De unde ai invatat publicitate

Carti, anuare, carti, reviste, carti. Am inceput in 1993, deci mai răruț cu netul; si toate modelele mele profesionale erau in US sau UK. Iar majoritatea cartilor „cu teorie” erau despre marketing in general, nu despre advertising in special. Si trebuia sa iesi afara, intr-o „capitala cu librarii”, ca sa-ti poti gasi ceva util. Nu puteai comanda nimic.

Astfel incat faceai mult „reverse engineering” – cand vedeai o campanie de care citisesi ceva laudativ in AdAge-ul agentiei, te tot uitai la ea incercand sa iti dai seama de ce oare facusera ce facusera. Avusesem insa norocul sa prind niste vremuri extraordinare, abundente in exemple minunate de „asa da”. Astazi, daca ai fi junior si ai incerca sa faci asa ceva uitandu-te pe AdAge, vai ș-amar.

Ce ar putea face mai bine universitatile

Practica aia „de sfarsit de an”, culmea, ar putea sa fie facuta pe bune, in loc sa fie o formalitate, ca pana acum. Adica apar tot soiul de insi care te roaga sa le semnezi niste hartii, dar nici prin cap nu le trece ca s-ar fi putut ca stagiul practic respectiv sa-i fi fost de foarte mare ajutor daca chiar l-ar fi efectuat intr-o agentie.

Alt unghi posibil ar fi niste intalniri periodice ale profesorilor cu niste ADC-isti (vorbesc aici strict de creatie) care sa le spuna, foarte concret, ce i-ar ajuta pe studentii lor sa fie mai angajabili, din punct de vedere al viitorilor lor manageri. Si apoi, cumva, aceste „ponturi” sa fie si transpuse in programa, macar partial.

Scoala de comunicare din Romania

E nevoie de studenti dornici, si – foarte important - in numere suficiente pentru a ne asigura ca „piramida performantei” se poate ridica suficient de sus. Si apoi mai e nevoie de studenti care sa nu se prefaca ca vor sa invete, si de profesori care sa nu se prefaca ca vor sa predea.

Aceasta „simulare bilaterala”, prea mult prezenta in invatamantul nostru de toate felurile, in care toata lumea merge pe burta, e doar garantia unui viitor mustind de incompetenta.

Mai practic vorbind, ar fi dragut sa se profesionalizeze un pic si practicienii-ajunsi-profesori. S-ar prea putea sa fi ajuns in punctul in care banii ar responsabiliza mai tare. Un voluntar nu-ti cere nimic, dar s-ar putea sa-ti dea cam putin – insa nu i-o poti lua in nume de rau pentru ca o face voluntar, pe gratis.

Lectii din pandemie

Stiam deja, dar - mai ales in ultimul an – am vazut inca o data cat de mega-important este totusi contactul personal, direct, nemijlocit, fata in fata, pentru transmiterea nu doar a unor informatii si skill-uri, ci a unor atitudini si valori.

Da, poti invata online; mai bine decat credeam eu ca se poate pana acum 2 ani de zile. Dar dincolo de un anumit „plafon de cunostinte”, foarte greu poate sa intre in tine si „zeama de inspiratie” de care ai nevoie.

Scoala online e mai buna decat am crezut, dar mai proasta decat ar fi nevoie. Ca vitaminele: decat nimic, e bine si din tub. Dar e si mai bine daca musti chiar tu din fructe si legume.