[Povești de fotografi] Ciprian Hord: Ma ghidez doar după ceea ce mă preocupă pe mine. Umanismul imaginii

Ciprian Hord a crescut cotrobăind prin cutia cu fotografii alb-negru făcute de tatăl lui la evenimentele din sat. Le privea și era fascinat de realitatea care era surprinsă în ele, își imagina aventurile illustrate acolo. Când a descoperit cinema-ul, avea la el întotdeauna 3 monede de 5 lei, pentru că la căminul cultural nu se proiectau filmele dacă nu existau minim 3 bilete cumpărate. La fotografie a ajuns în adolescență, când a cumpărat un aparat foto din târg și l-a folosit pentru un singur film. S-a reîntors la ea după facultate, la 29 de ani. În fotografia documentară pe care o face Ciprian, cei mai importanți sunt oamenii. Îi place să spună povestea de pe chipurile oamenilor fără artificii tehnice. Ceea ce l-a învățat fotografia este să fie mai atent la oamenii din jur, la gesturile și chipurile lor, să privească totul cu dorința de a afla povestea din spate.

Am realizat însă o serie de fotografii despre lotul olimpic de gimnastică de la Deva și asta mi-a prilejuit o întâlnire frumoasă cu un mare cunoscător și iubitor de fotografie, cu Mihai Vasile. El era editorul foto de la Mediafax în acea perioadă și am avut câteva discuții telefonice cu el care au fost relevante pentru mine. Când Mihai a părăsit această lume am rămas fără cuvinte de gestul făcut de familia acestuia, care mi-a dăruit aparatul de fotografiat al lui Mihai.

Când abordează subiecții fotografiilor lui, lui Ciprian îi place să aibă o abordare lentă în care să îi descopere cu adevărat pe oamenii din spatele aparatului. Se simte tot mai atras de genul ăsta de interacțiuni mai puțin superificiale, pentru că îl ajută să transmită cu adevărat esența personajelor pe care le întâlnește. Despre ce povești a adunat de la oameni, cum a învățat să fotografieze și mentorii lui am povestit mai multe în rândurile de mai jos.

Drumul către fotografie

În tinerețea lui, prin anii `60, tatăl meu se ocupase cu fotografia pentru a face un ban în plus, să se întrețină la liceu. Călare pe o motocicletă, cutreiera dealurile și văile din zona Săvârșinului, fotografiind nunți, înmormântări, serbări câmpenești, baluri, chefuri, tăiatul porcului, trofee de vânătoare. Aveam acasă o cutie de carton plină cu fotografii făcute de el la astfel de evenimente și am crescut privind la acele imagini alb-negru, atât de vii și de reale pentru mine, încât îmi imaginam tot felul de aventuri alături de oamenii aceia de pe suprafața hârtiei. Mai revizitez și astăzi uneori această cutie, deși multe dintre fotografii s-au pierdut. Tatăl meu s-a prăpădit când eu eram micuț și nu a apucat să-mi insufle pasiunea pentru fotografie și în alt fel, dar, probabil, imaginile din cutia de carton au rămas întipărite pentru totdeauna în sufletul meu și mi-au determinat inconștient alegerile ulterioare.

Pe la 6 ani s-a stârnit în mine pasiunea pentru cinema. La căminul cultural din sat se proiectau filme de două ori pe săptămână, miercurea parcă și duminica. În mare parte erau filme cu arte marțiale și filme indiene cu muzică și dans, dar, din când în când mai strecurau și câte un diamant de peliculă, toată ferfeniță de atâta rulare, cu câte un film cu Alain Delon, Sean Connery sau câte un episod din Star Trek. Filmul nu se proiecta dacă nu existau minim 3 bilete cumpărate, iar când nu erau destui doritori apăream eu cu 3 monede de aluminiu de 5 lei în palmă și proiecționistul, printre înjurpturi, urca în cabina de proiecței și pornea filmul doar pentru mine. Apoi pleca și el la birt să bea o cinzeacă, atât ca din sfert în sfert de oră mergeam după el, să vină să lipească pelicula, care se bloca și se ardea.

Mai târziu, după `89, am descoperit filmele difuzate de TVR în cadrul Telecinematecii. Televizorul alb-negru era în camera mamei, așa că eu aveam acces la ele doar în reluare, dimineața. Invariabil, tot gimnaziul, în fiecare joi eu sufeream de o boală misterioasă și nu puteam frecventa cursurile școlii. Apoi a venit pasiunea pentru albumele cu reproduceri după picturi. După facultate m-am angajat cameraman pe la diverse televiziuni și abia pe la 29 de ani m-am apucat mai serios de fotografie.

Primul tău aparat de fotografiat

În ziua când aveam programată proba la examenul oral de limba română din cadrul bacalaureatului am hotărât să fac un mic ocol până la școală, să mai risipesc din emoții. Am ajuns în piața de vechituri și am cumpărat un aparat de fotografiat Zenit B, care mi s-a părut o minune a tehnicii. Bacalaureatul l-am dat în toamnă, spre disperarea mamei. Am expus un singur film cu acel aparat, vreo 10 cadre le-am dedicat unei vulpi secționate de tren, mai vreo 10 cu un cuib de păsărele cu puii morți și în putrefacție în el,

iar restul de cadre rămase le-am folosit să îi fac un portret lui Cornel „Bolundul”, un personaj care mergea îmbrăcat în uniformă de ceferist și cerea biletul la control pe ruta Arad-Deva. Atât pozele și negativele au fost aruncate în foc de iubita mea de atunci, căreia i se păreau monstruoase aceste imagini. Am abandonat fotografia vreo 10 ani, apoi, prin 2008, mi-am cumpărat în rate un aparat digital, un Nikon D 40. Am plătiti pentru ratele acelea o veșnicie, dar a fost un aparat pe cinste.

Cum ai invatat tehnica fotografiei

Sunt un autododidact total, dar pe vremea aceea nu se găsea așa de multă informație pe internet, însă am pus mâna pe o carte extrem de utilă, ceva ghid practic publicat de cei de la National Geographic și pot spune că de acolo am deprins aspectele tehnice ale fotografiei. În ce privește mentorii, am avut norocul să am parte de cei mai buni. Am petrecut luni de zile, câte 5-6 ore pe zi cotrobăind prin imaginile din arhiva Magnum și prin cele ale fotografilor de la Agency VII. Peste ani, când am avut ocazia să fac câteva zile de practică profesională la ambele aceste două agenții, nu îmi venea să cred că fotografii cărora le știam pe de rost imaginile chiar există în realitate și că vorbesc cu mine. De ceva vreme am remarcat că arhiva Magnum nu mai este accesibilă pentru publicul larg. Păcat. Dar înțeleg provocările financiare cu care se confruntă fotografia documentară în toată lumea.

Cand ai inceput sa castigi primii bani ca fotograf

Prin 2009 am devenit colaborator la agenția Mediafax Foto, dar, locuind în Deva la acea vreme, subiectele pe care le puteam eu trimite și să fie de interes pentru publicații erau extrem de puține. Prin urmare, banii erau inexistenți. Am realizat însă o serie de fotografii despre lotul olimpid de gimnastică de la Deva și asta mi-a prilejuit o întâlnire frumoasă cu un mare cunoscător și iubitor de fotografie, cu Mihai Vasile. El era editorul foto de la Mediafax în acea perioadă și am avut câteva discuții telefonice cu el care au fost relevante pentru mine. Când Mihai a părăsit această lume am rămas fără cuvinte de gestul făcut de familia acestuia, care mi-a dăruit aparatul de fotografiat al lui Mihai. Am fotografiat mult cu acest aparat și este în perfectă stare de funcționare și acum.

Ceva bani am mai făcut și din fotografie de nuntă, chiar din fotografie politică, dar apoi am găsit o micuță nișă în zona evenimentelor culturale. Nu sunt sume mari și nu m-aș descurca dacă nu aș avea și un job full time ca psiholog clinician la un spital de psihiatrie. În ce privește clienții, pot spune doar atât: sunt tot mai grăbiți.

Subiectele pe care le explorezi

Eu fotografiez aproape exclusiv oameni. Peisajul care mă interesează cel mai mult este chipul uman. Nu ascund însă că sunt în căutare de caractere, de „personaje”, dar aleg să-i portretizez direct, simplu, fără artificii tehnice sau compoziționale, încercând să concentrez toată atenția pe omul respectiv, pe povestea sa.

Surse de inspirație

Mă inspiră cu precădere cărțile, mai cu seamă Biblia și Dostoievski iar apoi autorii citiți în copilărie: Jack London, R.L. Stevenson, Fenimore Cooper, Daniel Defoe. Îi reiau cu religiozitate. În sinea mea sunt un aventurier fantasmatic.

Ce te-a invatat fotografia

Fotografia m-a învățat, în primul rând, să observ, să privesc cu atenție la ce se petrece în jurul meu, să privesc gesturile și chipurile oamenilor, să privesc totul. Magia este peste tot, doar noi nu suntem suficient de ageri să o descoperim.

Ce ar spune aparatul tau foto despre tine

Cu siguranță ar spune că îl abuzez și poate chiar ar depune o plângere împotriva mea dacă ar exista un organ abilitat care să se ocupe și de asemenea reclamații. Mă port urât cu aparatele, sunt nemilos cu ele, le pun constant la muncă.

Cum abordezi subiecții

Este extrem de simplu. Regula generală este: „ce ție nu-ți place, altuia nu-i face.” În primul rând mă interesez de viața lor, ce lucrează, dacă au copii, dacă au un acoperiș deasupra capului, ce boli îi supără, dacă au cules porumbul, dacă au anul acesta porc de tăiat. Abia apoi îndrăznesc să le cer să îmi permită să le fac o fotografie. Trebuie să îi arăți omului respect și interes neprefăcut pentru viața lui, pentru a avea șanse la un portret reușit. Deși recunosc că am în portofoliul meu și imagini luate fără acord, în stilul fotografiei de stradă. Dar, de la o vreme, parcă înclin tot mai mult spre abordarea aceasta mai lentă, pe o interacțiune mai puțin superficială.

Un shooting memorabil

Nu poate fi numit chiar un shooting, dar memorabil este. Lucram pe atunci în slujba unui primar dintr-un municipiu, în campanie electorală. Merge domnul primar la un festival al vânătorii într-o localitate, face baie de mulțime și se pozează cu toți doritorii. Bineînșeles că am reușit să-i fac o poză, neintenționat desigur, în care capul său era încadrat de o pereche de coarne ale unui falnic exemplar de cerb. Lanțul greșelilor a mers mai departe și cineva din staff-ul de campanie a și publicat această fotografie pe rețelele sociale. Ce noroc că domnul primar respectiv avea simțul umorului.

Trei fotografii preferate din portofoliul tau si povestea lor

Foto 1. Într-o plimbare cu bicicleta dau peste doi ciobani, Ioan și Nicolae, care își căutau disperați oile, le pierduseră. Mă întreabă și pe mine dacă le-am văzut, nu le văzusem. Îmi vine inspirația să le propun să le fac niste fotografii și scot aparatul foto. Când au auzit de fotografii s-au transformat: au scos la iveală sticla cu țuică de 55 de grade, am tras și eu o dușcă și a început photoshooting-ul. Uitaseră total de oi. Vreo 20 de minute tot le-am făcut poze și ei veneau cu idei noi. Am printat apoi fotografiile și le-am lăsat la doamna vânzătoare de la magazinul din satul unde îi găsisem, în speranța că vor ajunge la ei. Sper să nu fie dezamăgiți.

Foto 2. Pe Maria am întâlnit-o în fața unei alimentări din satul Bulci, venea să cumpere pâine. I-am remarcat pălăria și am rugat-o să mă lase să îi fac o fotografie. A acceptat și abia când am văzut imaginea pe ecranul mare al calculatorului am remarcat privirea ei. Nu știu ce ingrediente poate avea sufletul unui om care are o asemenea privire, dar sunt convins că este în legătură cu entități din alte sfere, superioare.

Foto 3. Fratele Ștefan, călugăr în obștea mănăștirii Găbud, avea ascultare să se ocupe de ferma ecologică de găini a mănăstirii. Iar asta implica și sacrificarea lor, când erau comenzi pentru găini de carne. Lucrul acesta îl tulbura profund pe acest om, care în ciuda imaginii fioroase din fotografie, avea un suflet blând. Când am mai vizitat mănăstirea, fratele Ștefan ceruse binecuvântare să fie mutat la alte treburi obștești, că prea îl tulbura să ia viața înaripatelor.

Publicul de fotografie documentară în România

Cred că publicul își dezvoltă din ce în ce mai mult gustul și pentru fotografia documentară iar noi, fotografii, trebuie să facem eforturi să ne ridicăm la așteptările acestui public tot mai educat, cu orizonturi tot mai largi, care este racordat la ce se întâmplă în fotografie la nivel global.

Ghidul tău personal de etică

Există acum o serie de reguli scrise despre aproape orice pe lumea asta. Sunt tot felul de directive europene și noneuropene referitoare la fotografie, multe dintre acestea îngreunând mult munca fotografului. Oamenii sunt tot mai atenți la imaginea lor și nu doar persoanele publice. Este o discuție complicată pe această temă și prefer să nu o dezvolt aici. Este un echilibru fragil între dreptul la imagine și intimitate și dreptul la informare și exprimare artistică. Dar nu sunt deloc optimist în dezvoltarea acelui tip de fotografie pe care l-am îndrăgit de la Cartier-Bresson încoace. Sper să mă înșel. Regula mea generală când fotografiez este împrumutată din medicină: „primum non nocere.”

Trenduri relevante pentru tine, in fotografie

Încerc să îmi păstrez mintea și sufletul neperturbate și să ma ghidez doar după ceea ce mă preocupă pe mine: umanismul imaginii.

Recomandări de albume foto

Sunt multe albume minunate, dar chiar acum sunt într-o relație amoroasă cu Masterpieces de August Sander și cu Gypsies de Josef Koudelka.