[Povești de fotografi] Eliza Lupu: Vreau ca atunci când oamenii văd ce fac eu să aibă un soi de pauză în realitatea lor, să le placă, să îi atragă, să îi vindece

După ce a intrat în universul fotografiei, în viața Elizei Lupu totul a început să se transforme. A ales direcția de experimentare și explorare a corpului uman în care caută mereu să surprindă legătura dintre om și natură. Fotografia a ajutat-o să înțeleagă modul în care corpul e instrumentul prin care putem experimenta lumea fizică, iar asta a determinat-o să își privească propriul corp cu mai multă atenție. Speră ca oamenii care iau contact cu arta creată de ea să aibă un moment de conștientizare și să își pună întrebări despre suflet, corp și comuniunea lor cu întregul univers.

Eu lucrez mult cu oamenii și corpurile, cu zona intimității, explorarea corpului, cunoașterea lui. Vreau să creez un soi de awareness în zona asta tocmai din prisma faptului că trăim în era asta hiper-bombardată de informații, iar cumva ființă noastră a obosit, își pierde din claritate și aliniere, suflet. Vreau că atunci când oamenii văd ce fac eu să aibă un soi de pauză în realitatea lor, să le placă, să ii atragă, să ii vindece. Îmi doresc mult să ajut prin experiențele din viață mea, să afisez public constientizarile mele.

Elizei îi place să accepte joburi care o ajută să își păstreze autenticitatea, de asta spune da doar la propuneri care se încadrează în zona ei de interes. Lucrează cu artiști, actori, muzicieni, diferiți influenceri și simte că așa are libertatea de a se manifesta creativ și de a-și aduce propria viziune în fotografii. Am detaliat în interviu mai multe despre călătoria Elizei cu fotografia, sursele ei de inspirație și ce înseamnă pentru ea un shooting memorabil.

Pasiunea pentru fotografie

Hmm, e greu să spun că ceea ce m-a adus aproape de fotografie a fost exact pasiunea pentru ea. Pasiunea mea, ca să folosesc aceste cuvinte, era/ este pentru artă, iar fotografia pentru mine a însemnat o altă ramură a ei prin care mă puteam exprima. Prima mea limbă artistică este muzica. Contextul în cele din urmă a fost undeva în jurul anilor 14-15 ani cum, narcisistă fiind, găsisem acest lucru, fotografia, prin care am început să-mi indexez autoportretul.

Povestea primului tău aparat de fotografiat

Primul aparat foto a fost un Nikon D90, țin minte că ai mei mi l-au cumpărat iar primele fotografii cu acest aparat erau in zona de explorare, căutare, cercetare. Pe lângă autoportrete, fotografiam cam tot ce credeam eu că este “altfel” orice însemna atunci acest cuvânt pentru mine, plecam de acasă doar eu cu el să văd ce anume pot obține și de data asta, nu aveam o direcție anume și nu aveam nici măcar o singură idee despre ce urmează să fac. Erau, desigur, niște fotografii oribile de amatori. În prezent mă bucur de drum, întrucât realizez cât de mult am crescut de atunci și cum tot ce am reușit să obțin a fost prin studiu și lucrul cu sinele.

Cum ai învățat tehnica fotografiei

La început am fost autodidact (14-18 ani), apoi am mers la Universitatea Națională de Artă din București unde am studiat fotografia (licență, master), desigur la universitate nu pot spune că am învățat lucruri tehnice legate de foto, cât faptul că mediul acesta artistic-cultural-academic mi-a deschis niște “porți” prin care, eu, dacă doream puteam intra sau nu, iar în acest fel puteam să îmi găsesc cunoștințele care de altfel nu erau tehnice deloc ci mai mult erau o reverie legată de lumea artistică. Prezența mea în universitate mi-a schimbat pur și simplu modul/perspectiva prin care observam lumea. Am simțit cum am început să văd.

Primii bani ca fotograf

Primii bani câștigați pe foto au fost înainte de facultate undeva pe la 16 ani când am fost la o serbare la o grădiniță în orașul meu natal, Vălenii de Munte. Am fotografiat evenimente, fotografie de produs (bijuterii, accesorii), dar am refuzat să mai lucrez în aceste domenii ale fotografiei în momentul în care am înțeles ce înseamnă fotografia în chintesența ei, când am început să o studiez la UNArte. Nu neg această perioada din viață mea, pentru că toate aceste job-uri mi-au dezvoltat un anumit skill pe care altfel nu l-aș fi putut deține. Am devenit foarte pretențioasă cu job-urile pe care le puteam avea și le refuzam foarte subtil printr-un preț exagerat. Cumva acceptarea lor mă făceau să merg împotriva mea când am sesizat că nu pot face asta doar pentru partea financiară. Ușor, ușor am început să accept job-uri ce îmi ofereau cumva o experiență cum ar fi să lucrez cu teatrele, ori proiecte pe fotografie documentară (am lucrat la un moment dat cu radio și am fost trimisă”pe teren”), behind the scenes pentru lung metraje, scurt metraje, videoclipuri. În ultima perioada job-urile au început să fie din ce în ce mai mult pe zona mea de interes, ceea ce mă bucură mult, am început să lucrez cu artiști, actori, muzicieni, diferite brand-uri, influenceri și să primesc cât mai multă libertate în a mă manifesta.

De obicei nu stau mult pe partea negocierii îmi place să primesc respect când propun o sumă, iar dacă ea nu este îndeplinită trec mai departe.

Temele pe care le explorezi în fotografiile tale

Eu lucrez mult cu oamenii și corpurile, cu zona intimității, explorarea corpului, cunoașterea lui. Vreau să creez un soi de awareness în zona asta tocmai din prisma faptului că trăim în era asta hiper-bombardată de informații, iar cumva ființă noastră a obosit, își pierde din claritate și aliniere, suflet. Vreau că atunci când oamenii văd ce fac eu să aibă un soi de pauză în realitatea lor, să le placă, să ii atragă, să ii vindece. Îmi doresc mult să ajut prin experiențele din viață mea, să afisez public constientizarile mele. Probabil un paradox. Nu mă identific într-un anumit stil poate nici nu există o denumire pentru ce fac eu, uneori mi se pare firav să atribui un cuvânt.

Surse de inspirație

Studiez artiști, chiar mi-am propus de când a început acest an să studiez în fiecare săptămâna un artist ori o lucrare de artă. Mă inspiră mult comportamentul anumitor artiști, cum ar fi Jean Michel Basquiat ori Yoko Ono, îmi place să îi urmăresc, să văd cum erau, cum vorbeau, cum se mișcau, cum gândeau. Dar tot ce fac pornește din interior, inspirația pornește mereu din mine din experiență mea de viață, în funcție de ce mi se întâmplă, creez concepte și le atribui un răspuns vizual.

Ce te-a învățat fotografia despre viață și oameni

De când am pornit pe acest drum, în 2016, când mi-am ales direcția de experimentare și explorare a corpului uman pot spune că treptat viața mea s-a transformat. Sincer, nu am înțeles atunci de ce totuși îmi plăcea cel mai mult să fotografiez corpurile oamenilor. Dar ulterior am realizat că această alegere a devenit un mod de viață. Sunt din ce în ce mai conștientă de corpul meu, vorbesc cu el, îl întreb ce vrea și cum se simte, mănânc sănătos, fac mișcare, am foarte mare grijă de el pentru că e singurul cu care noi putem experimenta lumea fizică, e singurul pe care îl avem în realitatea asta, este spațiul în care noi ființam până la moarte. De aici înțelegem că dacă nu îi acordăm atenție, la fel ca orice alt lucru existent și lipsit de atenție, se ofilește, se strică, moare. Tot această alegere m-a făcut să îmi accept sexualitatea 100%, să realizez că toți suntem ființe sexuale, să realizez cât de multă putere și vindecare primim din această zonă. Până la urmă secretul sexualității este absența vinovăției și absența rușinii. Când privesc un trup mă interesează să surprind bizarul, distorsionarea corpului, integrarea lui cu natură, celebrarea sexualității, acceptarea lui, vulnerabilitatea.

Ce ar spune aparatul tău foto despre tine

O să încep cu ce aș spune eu despre și cum îl simt eu pe el. Când fotografiez pentru proiectele personale, aparatul îmi este o extensie, uneori nu sesizez poziția în care îmi stă corpul, am o claritate foarte mare a viziunii, îmi crește încrederea în sine, știu exact ce trebuie să fotografiez, unde să stau, care este distanța. Uneori am imaginea în cap înainte să încep să fotografiez și doar mă las ghidată de imaginea din mintea mea, sunt foarte prezentă când fac asta, chiar am impresia că dacă aș lăsa vreun gând să interfereze cu shooting-ul o să pierd ceva din ‘vedere’. Cât despre ce spune aparatul meu vis-a-vis de mine… cred că mă consideră un fel de individ/ă, nu știe nimic despre identitatea mea, sexul meu, vârsta mea, despre ce sunt eu. Este conștient că este purtat în mâini și că este ținut în zona sacrală uneori, simte că ofer respect și că sunt sinceră când vine vorba de experiențele pe care le fotografiez, știe că am mare grijă de el și că nimic din ceea ce creez nu ar exista fără această relație interdependentă. A, da și mai știe că în prezent trec printr-o tranziție de cod vizual.

Ce ”trick-uri” ai pentru relaxarea subiectilor

De cele mai multe ori când încep să fotografiez, îmi place să vorbesc cu subiectul, să înțeleg din răspunsuri care sunt limitele lui. Lucrez cu oamenii în vulnerabilitatea lor și nu încep niciodată ședința decât atunci când simt că au încredere în mine. Chiar am avut un shooting destul de pretențios unde am fotografiat 12 persoane, unde ei trebuiau să se deschidă și să ajungă într-o zona vulnerabilă din mintea lor în care era necesar să plângă. Recunosc că am plâns și eu atunci când am simit durerea și descărcarea emoțională. Țin foarte mult că ei să fie cât mai autentici și să nu fie incomodați in nici un fel de prezența mea.

Un shooting memorabil

Cel mai frumos shooting pentru mine a fost când am avut un proiect la teatru unde a fost nevoie de fotografiez 7 persoane în același timp. A fost primul meu shooting, prima mea experiență când dorința mea de a fotografia mai mulți oameni devenea reală. Am avut emoții, recunosc, pentru că îmi doream ca toată lumea să se simtă liberă și în siguranță. Am început treptat shooting ul, mi-am dorit să se obișnuiască unul cu energia celuilalt, distanță dintre ei în prima faza a fost foarte importantă pentru că nu voiam să se depășească nici o limita. Ușor, ușor a existat și apropierea până când am simțit cum se creează un soi de cocon, cum ei deveneau din ce în ce mai relaxați, mai prezenți și mai atenți la mine și îndrumările mele.

Pentru mine dar și pentru ei acest proiect a fost o experiență de acceptare, apropiere și încredere. Aveam momente când mi se ridică părul pe mine pentru că totul mi se părea atât de frumos, atât de inocent și pur. Energia era atât expandată încât la final toți am simțit cum am trecut printr-o terapie de grup și sunt sigură că ceva din noi s-a eliberat atunci.

Trei fotografii preferate din portofoliul tău și povestea lor

Voi începe cu această imagine ce face parte din proiectul meu personal din anul 2019, Distorted time, unde am înghețat la propriu imagini și le am refotografiat. Ideea era să îngheț permanent, iremediabil și irevocabil sentimentul, emoția, lumea pe care nu o aveam în realitate dar prin proiectul meu se încapsula, iar prin această înregistrare eu aveam un soi de purificare și consolare că există acolo. Ulterior am descoperit că ideea de la care am pornit conceptul nu mă mai atrăgea așa tare, probabil că nu mă mai identific cu conștiința de atunci. Insa ceea ce încă mi se pare formidabil este procesul în sine de creație. M-am atașat de parcurs și de construirea lucrărilor, aveam o curiozitate exagerata sa le verific in congelator. Formațiunile ce se creau pe suprafața imaginilor erau diferite în funcție de durata expunerii la frig, am intervenit asupra procesului prin a lovi intenționat gheața construind anumite fenomene vizuale.

Al doilea proiect despre care vreau să discut se numește “The hand who is saying never let me go” și se referă la noi ca indivizi, cum ne atragem în dragoste din cauza/datorită traumelor noastre.

Voi atasa conceptul:
“Mereu m-am întrebat de ce suferim atât de mult din dragoste și de ce dragostea aduce atât de multă suferință. Cum este posibil ca un sentiment atât de frumos să aducă ulterior tristețe. Ajunsesem la concluzia că tristețea este singurul sentiment puternic pe care oamenii îl dețin cu adevărat, pentru că poate fi constant, puternic și activat ori de câte ori ne dorim. În experiența mea am realizat că dragostea adevărată nu aduce suferință, cum nici bucuria adevărată nu o să aducă niciodată suferință. Atunci când nu reușim în dragoste avem tendința să ne persecutăm și considerăm că suntem insuficienți. Cresc fricile, încrederea în sine scade iar aceste lucruri se întâmplă din simplul motiv că persoană dragă voluntar sau involuntar ne-a desconsiderat sau ne-a făcut să suferim.
Am realizat că oamenii se pot atrage și prin traume si pot inlocui traumele cu oamenii.(și nu doar atât) De aceea există sentimentul că ne simțim bine cu anumite persoane și avem impresia că dacă suntem cu omul respectiv ne-am creat fericirea, Totul și avem o constantă impresie că acum suntem compleți. Dar ulterior o legătură de acest fel, creată pe baza unor neajunsuri și probleme individuale începe să nu mai funcționeze moment în care intervine gelozia, neînțelegerea.
Dar ceea ce nimeni nu ne-a spus niciodată a fost că o relație de dragoste reală, este simplă. A fost mereu simplă, legătura vine de la sine nu este nimic greu sau complicat totul este viu. Iar soluția la această simplitate este iubirea de sine. În nici un caz NU mă refer la o iubire de sine egocentrică, în care nu îți mai pasă de nimeni. Ci la o iubire de sine ce te înalță atât de mult încât ajungi să accepți fiecare om din jurul tău. Ceea ce vreau să conturez este că noi, ca oameni suferim din dragoste prea intens și pentru perioade mari de timp. Problema pleacă de la iubirea de sine ce naște nevoia de a fi fericit cu ajutorul anumitor lucruri exterioare, persoane sau activități. Când te iubești pe tine, dragostea pentru ceilalți oameni devine necondiționată și mult mai puternică, dragostea necondiționată nu o să aducă niciodată gelozie sau tristețe, pentru că ai ales din absolut nici o nevoie psihică sau fizică să iubești.”

Ultimele imagini despre care îmi doresc să discut fac parte din proiectul meu Integration ce a început în 2016 și probabil că îl voi continua toată viața ce se referă la integrarea corpului cu mediul natural ca și cum ar fi o parte componentă. Plecând de la ideea că la nivel de microcosmos noi ca și ființe deținem același înveliș ca și natura.
În decembrie 2021 am călătorit în Tenerife unde am fotografiat pentru acest proiect.

Cum vezi relația dintre fotograf si public

Eu nu mă identific neapărat cu a fi un fotograf, cât mai mult un artist vizual ce folosește ca și unealtă aparatul de fotografiat, iar prin alăturare cumva devin fotograf.

Dacă nu aș fi simțit o legătură reală cu publicul meu, de apreciere și cumva de vindecare din partea lor cred că mă opream de mult. De fiecare dată când am un gând negativ ce-mi spune “Chiar e bună calea asta pe care ai ales-o?!” un gând ce ține de neîncredere și îndoială în ceea ce fac, primesc câte un mesaj de la oamenii care mă urmăresc și îmi redau conștientizările lor în legătură cu muncă mea și simt pur și simplu cum sunt pe drumul cel bun.

Consider că se fac din ce în ce mai multe fotografii și personal cuvintele ”fotograf” , “fotografie” au ajuns la o saturație și mă plictisesc. Începând cu telefonul mobil ce are cameră foto (chiar dacă vrei sau nu) până la aparatura foto de toate felurile oamenii fac poze. Nu spun că este bine sau rău, lucrurile astea există exact așa și va evolua și se va crea pur și simplu o duzină fotografică. Există public pentru orice și pentru orice stil de fotografie. Viteza de transmitere în prezent a cunoștințelor/fotografiilor este aproape infinită.

Ghidul tău personal de etică

În funcție de cum este privită munca mea e posbil ca totul să fie imoral, haha.
Pentru că am această abilitate de a simți oamenii în funcție de tonul vocii, cuvintele pe care ei le folosesc, poziția corpului, a degetelor, pe scurt pot citi limbajul non verbal. Între mine și subiecți/modele există întotdeauna comunicare și transparență iar totul se petrece prin acordul comun. Pentru proiectele personale recunosc că se adaugă o grijă în plus pe care eu o port față de ei cum ar fi să se simtă comod, să nu le fie frig, sete, foame.

Trenduri sunt relevante pentru tine, in fotografie

Eu folosesc social media, anume Instagramul ca un soi de istoria artei, urmăresc artiști, galerii de artă, muzee. Un “trend” relevant pentru mine ar fi că îmi place să privesc ceva ce este creat cu care privitorul nu este obișnuit.
Nu aș putea spune care este cel mai uzual trend întrucât nu consum astfel de informație, dar la nivel global pe social media probabil că imaginile din vacanță si/sau portretul, autoportretul/selfie ar fi cel mai prezent.

Recomandări de albume foto

Albume foto sau carti de arta, voi lasa o selectie preferata.

“Despre fotografie” - Susan Sontag
“Stefan Bertalan. Emigrarea Interioara” – Erwin Kessler
“Arta ca terapie” – Alain de Botton

Irving Pen – Objects of the printed page
Yoko Ono – Half a Wind Show
The Body as Protest/Hatje Cantz