[Povești de fotografi] Andreea Tănase: Nu mi-a plăcut niciodată să dau o notă patetică poveștilor mele

Viața la care aspirăm ar putea fi redată ușor prin fotografii frumoase, cum se și întâmplă în social media. Dar viața pe care o trăim, în societate, e redată mai onest de fotografiile de presă – în care realitatea rămâne nealterată. Nu ai voie să folosești contextul pentru a obține o imagine de impact, la fel cum nu ai voie să manipulezi fotografia pentru a introduce o notă de dramatism în ea, spune Andreea Tănase, fotojurnalist cu o experiență de mai bine de 20 de ani.

“Au fost multe situații în cariera mea în care oamenii au refuzat să fie fotografiați, de exemplu, și le-am respectat dorința, chiar dacă asta a venit la pachet cu mustrările șefilor mei. Sau situații în care oamenii erau atât de amărâți, încât am lăsat aparatul jos și m-am întrebat dacă acea fotografie merită cu adevărat sau nu.”

Schimbăm puțin registrul fotografiilor din seria noastră și devenim mai serioși în discuția cu Andreea despre fotojurnalism. E safe, pentru că întodeauna, spune ea, caută să evite pateticul în poveștile triste pe care le documentează.

Discutăm despre cum a evoluat fotojurnaslimul de la aparate pe film sau un singur aparat digital într-o redacție, despre proiectele independente realizate din banii fotografilor și despre albumul de fotografie documentară Armenians in Romania, pe care îl semnează și îl atribuie cumva unor date istorice amintite în versurile trupei System of a Down.

Joaca cu fotografia

La începutul anilor 2000 am achiziționat primul aparat de fotografiat, un Pentax MZ-50, care a devenit repede un accesoriu nelipsit în plimbările mele în natură și în parc cu cățelul, fotografiile cu flori, gâze, păsări, peisaje fiind de altfel și primele mele fotografii făcute în viața de adult.

Prima interacțiune cu un aparat de fotografiat a fost însă la vârsta de 5-6 ani, când tatăl meu a primit cadou un Polaroid, cu care am fotografiat toate obiectele pe care le-am găsit interesante în casă. Am fost de mică atrasă de fotografie, grație tatălui meu, care nu pleca nicăieri fără aparatul de fotografiat, iar eu și fratele meu eram subiecții săi permanenți.

Așteptam cu nerăbdare developarea fotografiilor, pentru a vedea cadrele surprinse de el, însă cel mai mult eram atrasă de fotografiile vechi, pe care le găseam în albumele de familie și care mă introduceau într-o lume misterioasă, tainică, a oamenilor care nu mai sunt și ale căror povești de cele mai multe ori nu le cunoșteam, însă îmi plăcea să îmi imaginez detalii din viețile lor.

Cand joaca a devenit serioasa

Pentru a înțelege mai bine secretele fotografiei, am decis să fac un curs de fotografie la New York Institute of Photography, de unde am învățat cam tot ce trebuia să știu despre genurile fotografice, tehnică și artă. Este un curs complet și îl recomand oricărui fotograf amator.

Odată cu achiziționarea aparatului de fotografiat au apărut și primele oportunități de a câștiga ceva bani din asta, primele fotografii plătite fiind realizate pentru revista Casa Lux.

Cursul de fotografie urmat în facultate cu profesorul Viorel Simionescu mi-a trezit și mai mult interesul pentru acest domeniu, iar oportunitatea de a face mai întâi practică și apoi de a mă angaja la publicația Curierul Național, au fost primii pași în descoperirea fotografiei de presă.

Trebuie să menționez că la acea vreme fotografia de presă se făcea cu aparate pe film, timpul de obținere a fotografiei care urma să fie publicată fiind mult mai lung decât astăzi. Clișeele realizate se tăiau, de cele mai multe ori, pentru a salva restul filmului, iar apoi trebuiau developate și scanate.

Vorbeam la un moment dat cu prietenul și colegul meu Timi Șlicaru despre cum și cât de rapid se va schimba dinamica fotografiei la răspândirea la scară largă a aparatelor digitale, însă nu-mi puteam imagina la acea vreme că această schimbare se va produce curând și brusc.

Următorul job de fotojurnalist a fost la Evenimentul Zilei, unde am fotografiat o bună bucată de timp tot pe film, iar când a fost achiziționat un aparat foto digital, îl foloseam toți fotografii din redacție. Poate acum este greu de imaginat cum într-un trecut nu foarte îndepărtat erau folosite aparatele pe film în redacții și cum reușeam să realizăm fotografiile pentru a fi publicate în ziua următoare, dar așa a fost.

Iar asta ne-a făcut, pe cei din generația mea, să întelegem mai bine ce anume trebuie să fotografiem, cum să încadrăm, pentru că nu aveam filme la discreție pentru a ne permite greșeli și cum să abordăm subiectul pentru a surprinde ideea pe care doream să o transmitem prin imagine.

Școala deficienți vedere - Copii cu deficiențe de vedere se joacă în timpul unei serbări, la Școala Gimnazială Specială pentru Deficienți de Vedere din București.

Apropierea de subiecți

Prin jurnalism sunt spuse poveștile oamenilor și ale evenimentelor care se petrec în jurul nostru.

Pentru a putea spune aceste povești, în scris sau prin imagini, trebuie să stabilești o conexiune cu acei oameni, trebuie să te apropii de ei și să le afli poveștile. Iar pentru asta înveți să te deschizi tu ca individ, să renunți la prejudecăți, pentru că subiecții tăi pot fi din medii diverse și să înveți să asculți.

De cele mai multe ori în proiectele mele am mers la întâlnirile cu oamenii cu aparatul în rucsac, pentru că am vrut ca mai întâi să stabilesc o relație cu subiectul meu, să ne cunoaștem reciproc, să îi ascult povestea și apoi am făcut fotografiile. Latura umană se dezvoltă foarte mult în această meserie, pentru că fără ea nu poți ajunge la esența unei povești.

Când am început să practic această meserie îmi doream ca ziarele din România și noi, fotografii, să ajungem la nivelul celor din vestul Europei și din Statele Unite, însă nu a fost tocmai așa.

Învățasem și ne doream, ca pe lângă evenimentele pe care le acopeream zilnic, să realizăm și reportaje, povești ample în care ne punem toate abilitățile și prin care să redăm lucrurile interesante din jurul nostru.

Roma portraits - Iboia Tzari se uită prin fereastra unui container, într-o așezare improvizată de la marginea orașului Miercurea Ciuc, România, 3.10.2013. Ea și familia ei locuiesc împreună într-un container de 8 ani, după ce autoritățile locale au evacuat mai multe familii de romi dintr-o casă pe care o ocupaseră abuziv în centrul orașului Miercurea Ciuc.

Fotografia de presă

După criza din 2008 s-a simțit un declin clar al mass mediei, și nu doar în țara noastră, pe care nu am reușit să-l depășim. Și așa cum știe toată lumea, digitalizarea și accesul tot mai facil la Internet au schimbat radical modul în care lumea privește fotografiile de eveniment și modul în care sunt realizate acestea.

Practic orice om care are un telefon și conexiune la Internet poate să-și vadă imaginea publicată într-un ziar mare, dacă se află la un eveniment important unde s-a petrecut un lucru neobișnuit.

Nu se mai pune foarte mare accent pe tehnica fotografiei realizate, este suficient să surprinzi un moment de mare impact.

Și tocmai din această cauză, publicațiile au renunțat la fotografii profesioniști pe care îi aveau în redacții și au început să folosească fotografii de la cititori sau, în cel mai bun caz, de la agențiile de presă, care au rămas ca un ultim bastion al profesionalismului în fotojurnalism.

Avem fotografi de presă foarte buni, care fac în continuare povești frumoase și consistente, însă nu le vedem neapărat publicate în ziare și reviste, ci în proiecte independente.

Nagorno_Karabakh - Soldatul Maxim (20 de ani) și camarazii săi patrulează zona de frontieră cu Azerbaidjan, în baza militară Martakert situată la granița de nord-est cu Azerbaidjan, 20 septembrie 2008. Armata de Apărare a Republicii Nagorno-Karabah este forța oficială de apărare a Republicii Nagorno-Karabah și a fost înființată la 9 mai 1992, rolul său principal fiind de protejare a regiunii de amenințările externe și interne. Încălcările încetării focului de-a lungul frontierei sunt frecvente și adesea duc la moartea mai multor soldați și civili în fiecare an. Regiunea Nagorno-Karabah este recunoscută la nivel international ca parte a Azerbaidjanului, dar este sub controlul forțelor etnice armene sprijinite de Armenia, de la sfârșitul războiului separatist din 1994. Războiul izbucnit în anul 2020 s-a încheiat prin semnarea unui armistițiu intermediat de Rusia. Prin semnarea acestui document, Azerbaidjanul a preluat controlul asupra unor zone din Nagorno-Karabakh, precum și a teritoriilor adiacente ocupate de armeni.

Fotojurnalismul in Romania

În România, ca peste tot în lume de altfel, interesul pentru fotojurnalism sau fotografie documentară este scăzut. Există câteva proiecte documentare în țara noastră foarte bine realizate, dar tendința de a face acest gen de fotografie este redusă. Costurile și timpul acordat unui astfel de proiect sunt foarte mari și nu întotdeauna fotografii găsesc sponsorizare pentru astfel de proiecte.

De cele mai multe ori, colegii mei au diferite joburi, iar din banii câștigați își autofinanțează proiectele. Este totuși bine că mai sunt oameni care fac asta, indiferent de dificultatea cu care o fac și de problemele pe care le întâlnesc.
Este bine că găsesc în ei puterea de a merge mai departe, pentru că a documenta lumea din jurul tău este un lucru esențial pentru noi și pentru urmașii noștri. Nu trebuie să pierdem nimic din ceea ce ni se întâmplă, pentru că întotdeauna vom avea de luptat cu cei care doresc ca informațiile referitoare la evenimentele istorice să fie alterate.

Armenians in Romania_AT_03 - Armenii Eufrosina Aneta Costeschi (născută în anul 1918) împreună cu fratele său, Bogdan Costeschi (născut în anul 1915), în interiorul casei lor din Botoşani. În oraşul Botoşani există astăzi două biserici armeneşti, una dintre ele fiind cel mai vechi lăcaş de cult construit de armeni în România, în anul 1350.

Tipuri de fotografie

Am fost jurnalist, fotojurnalist, am fotografiat evenimente corporate, la rândul meu am organizat evenimente, în special culturale și am făcut fotografie oficială. Îmi place fotografia documentară sau jurnalismul documentar, pentru că scriu și textele poveștilor mele, mai ales din prisma timpului pe care îl ai la dispoziție pentru a spune o poveste. Mi se pare esențial să îmi cunosc subiectul și nu îmi place să fac lucrurile cu jumătăți de măsură.

În momentul în care alegi un subiect, oricât de bine ai fi pregătit pentru el, oricâtă documentare ai face în prealabil, întotdeauna se vor ivi și elemente-surpriză, care aduc culoare poveștii tale, iar pentru a le putea cunoaște ai nevoie de timp.

Temele si stilul tau

Îmi plac poveștile despre comunități și de aceea am ales să documentez comunitatea armenilor din România, despre oameni mai puțin vizibili în societate și de asta am povestit despre sportivii cu deficiențe de vedere de la Climb Again sau despre oameni obișnuiți care fac lucruri interesante.

Cu alte cuvinte, îmi place să spun poveștile oamenilor din jurul nostru, pentru a ne cunoaște mai bine și pentru a învăța cum să deschidem ochii dincolo de globul nostru de sticlă. Consider că putem deveni mai buni și mai înțelepți dacă învățăm să ascultăm. Nu mi-a plăcut niciodată să dau o notă patetică poveștilor mele și am căutat elementele pozitive chiar și în poveștile triste.

Orice jurnalist care află despre un subiect mai puțin cunoscut, își dorește să vorbească despre el. Dacă descoperă că este un subiect important, dorința de a-l documenta se amplifică. Curiozitatea personală se transformă în interes profesional și astfel începe călătoria jurnalistului în lumea poveștilor care merită spuse.

Nu întotdeauna un jurnalist poate schimba percepția oamenilor asupra situațiilor pe care le prezintă, dar măcar reușește să le atragă atenția și să le prezinte lucruri despre care știau foarte puține sau nimic.

 Strange fruit – Compania artistică australiană Strange Fruit, în timpul unui spectacol în Parcul Tineretului din București, iulie 2007.

Ghidul tău personal de etică

Este foarte important, mai ales pentru un fotograf de presă, să își amintească mereu că este o „oglindă” și că trebuie să redea realitatea nealterată, chiar dacă în imagine „intervine” și acea notă personală, subliniată de cultura, experiența sau viziunea fotografului.

Nu ai voie să schimbi contextul sau să surprinzi subiectul într-un unghi care îi lezează demnitatea. Nu ai voie să îl folosești pentru a obține o imagine de impact, la fel cum nu ai voie să manipulezi fotografia pentru a introduce o notă de dramatism în ea.

Au fost multe situații în cariera mea în care oamenii au refuzat să fie fotografiați, de exemplu, și le-am respectat dorința, chiar dacă asta a venit la pachet cu mustrările șefilor mei. Sau situații în care oamenii erau atât de amărâți, încât am lăsat aparatul jos și m-am întrebat dacă acea fotografie merită cu adevărat sau nu, să fie făcută, și dacă pot găsi alt unghi în care să abordez subiectul.

Publicul de fotografie

Fotografia este apreciată în primul rând datorită frumuseții ei. Imaginile cu peisaje deosebite, fenomene meteo spectaculoase, copii, animale sau viață urbană sunt cele mai apreciate.

Urmează apoi imaginile în care personalitățile sunt surprinse în ipostaze comice sau neobișnuite și care sunt răspândite cu o viteză uimitoare în spațiul virtual. Fotografia de presă este mai greu digerabilă, iar fotografia de conflict creează în continuare un sentiment de respingere.

Este mult mai ușor să privim o fotografie care ne trezește un sentiment plăcut, decât una în care sunt parcă adunate toate elementele negative ale ființei umane. Este natural să fie așa, dar nu trebuie să neglijăm faptul că în această lume nu sunt doar lucruri frumoase, ci că există și un amalgam de orori care se petrec sub ochii noștri și pe care nu trebuie să le ignorăm.

Tocmai acesta este rolul fotografiei de presă, de a atrage atenția asupra problemelor din societate, pentru a putea fi mai departe conștientizate și îndreptate.

Fotografiile preferate

1. (Armeni in Romania_AT_01)

Fotografia face parte din proiectul „Armenians in Romania” și înfățișează un cadru surprins în timpul unei slujbe religioase la Catedrala Armeană din București.
Anais Kechmanian participă, alături de un grup de copii armeni, la ceremonialul religios oficiat în Joia Mare, intitulat Spălatul picioarelor, în Catedrala Apostolică Armeană Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil (1911-1915) din București. Potrivit tradiției, preotul paroh spală și unge cu mir picioarele a 12 băieți (sau copii), gestul semnificând spălarea picioarelor celor 12 Apostoli de către Isus Hristos, în seara Cinei de Taină.
Fotografia a fost premiată în cadrul concursului internațional de fotografie „A Europe of Diasporas” și a fost prezentată pentru prima dată la începutul lunii mai 2016 în Parlamentul European, la Bruxelles. Fotografiile care au alcătuit expoziția au fost expuse ulterior în Bulgaria, Italia, Spania, Grecia și România.
Expoziția a cuprins fotografii realizate de 14 artiști din 11 țări europene, juriul selectând 20 de lucrări, din care cinci aparțin câștigătoarei concursului de fotografie „A Europe of Diasporas”, Andreea Tănase.
Prin intermediul fotografiilor selectate pentru această expoziție au fost prezentate fragmente din viața comunităților de armeni, evrei, asirieni și romi din Europa, obiceiurile lor, tradiții și portrete ale oamenilor obișnuiti din aceste diaspore.

2. (Centenar_genocid_armean_AT)

Copii aranjează petalele florilor depuse la Monumentul Genocidului Armean din Erevan, pe aleea din cadrul Complexului Memorial Tsitsernakaberd din Erevan, Armenia. Florile depuse în jurul Flăcării Eterne au fost adunate și arse în mod tradițional până în anul 2010, când s-a decis recilarea lor pentru confecționarea hârtiei, la inițiativa Fundației pentru Protejarea Faunei, Florei și a Patrimoniului Cultural.

Compostul este utilizat ca îngrășământ pentru grădinile monumentului, iar hârtia realizată din flori este oferită Memorialului Genocidului Armean și folosită pentru scrisorile de mulțumire.

3. (Cosmin Candoi)

Cosmin Candoi este sportiv în cadrul Asociației Climb Again, face parte din Lotul Național de Paraclimbing al României, este instructor de escaladă pentru copiii cu deficiențe vizuale și are un rest de vedere de 3%.
În anul 2019, la numai 17 ani, Cosmin a devenit campion mondial la paraclimbing după ce, în finală, a escaladat peretele din concurs în jumătate din timpul alocat de arbitri, demonstrând că voința și determinarea sunt cele mai puternice atuuri atunci când vrei să faci performanță.
În 2015, Cosmin Candoi, a ajuns pentru prima dată la centrul de escaladă al Asociației Climb Again, primul centru de terapie prin escaladă pentru copiii și tinerii cu deficiențe de vedere din România.
Cosmin speră că exemplul său îi va motiva și pe alți copii și tineri cu deficiențe de vedere să îndrăznească să realizeze tot ce își propun, deoarece, potrivit statisticilor, 9 din 10 copii și tineri cu deficiențe de vedere din România nu ies din casă neînsoțiți.

Cartea “Armenians in Romania”

Consider că este foarte important ca noi toți să ne cunoaștem istoria, să o înțelegem și să o acceptăm, cu toate momentele ei negre. Tragedia unui popor, așa cum este un genocid, ne afectează și ne privește pe toți.
Este esențial să cunoaștem și să înțelegem, de exemplu, de ce sunt armeni în România. Țara noastră a fost una dintre primele țări care i-a primit pe refugiații armeni din timpul genocidului. Ca urmare a acestui demers politic, legile țării s-au modificat, iar natura etnică a comunităților s-a schimbat.

Ca mulți alții, probabil, am aflat târziu despre genocidul armean și nu din cărțile de istorie, cum ar fi fost firesc, ci din versurile formației de muzică rock System of a Down. Pentru mine a fost un moment decisiv, iar în perioada în care am început să citesc despre genocid, mi s-a conturat și ideea de a face un reportaj despre armenii din România.
Acest proiect s-a dezvoltat pe parcurs, când am descoperit cât de puternică a fost comunitatea armenilor în țara noastră și cât de mare a fost influența acestora în dezvoltarea economică, socială, politică, culturală a României, iar multe dintre personalitățile importante ale țării noastre au origini armene.

Românii știu foarte puține lucruri despre armeni, care sunt deseori confundați cu aromânii sau albanezii, iar în manualele școlare sunt foarte puține informații despre armeni și foarte puține referiri sau deloc, despre genocidul armean.

Pentru a realiza acest documentar, am călătorit în 16 orașe din România, în Republica Moldova, Bulgaria și Armenia. Faza de documentare a durat trei ani, din 2007 până în 2010, timp în care am strâns materialul necesar ce consistă în mii de fotografii și zeci de ore de interviuri.

Am fotografiat, am realizat interviuri și am consultat cărți și arhive. În cartea mea nu sunt doar fotografii, ci si texte care cuprind interviuri și referințe istorice, nu este un simplu album de fotografie, este un material documentar.

În călătoriile mele de documentare am întâlnit foarte mulți oameni interesanți și povești frumoase. Destinele tuturor celor cu care am vorbit sunt legate într-o mai mică sau mai mare măsură de genocidul armean. Multe dintre povești au o notă de tristețe și de nostalgie, dar toți armenii din România cu care am vorbit mi-auspus că sunt recunoscători acestei țări că le-a oferit posibilitatea de a-și țese destinele într-un mod onorabil.

Există armeni în România care nu au vizitat niciodată Armenia, dar visează mereu la asta. Există armeni născuți în România, care acum locuiesc în Armenia, și care fac călătorii imaginare pe străzile copilăriei lor. Există în cartea mea povestea unui armean din Frumoasa, Transilvania, care a scris și citit zilnic în limba armeană pentru a nu o uita.
Tot în Transilvania, în Dumbraveni, un preot care a slujit în biserica armeană a dorit ca inima sa să rămană în biserică, și acolo este și astăzi.

De multe ori am fost primită cu o doză de scepticism și de câteva ori mi-a fost refuzată solicitarea de a realiza anumite interviuri sau de a fotografia anumite lucruri. Pentru a putea completa poveștile a trebuit să revin în anumite locuri. Nu toată lumea înțelege un astfel de demers jurnalistic și că petrecerea unui timp mai îndelungat într-o comunitate este esențială pentru cunoașterea și înțelegerea acesteia.

Realizarea întregului proiect a fost susținută din fonduri proprii, dar le sunt recunoscătoare tuturor celor care au achiziționat cartea și au promovat proiectul. Tirajul este epuizat, însă cei care vor să răsfoiască cartea o pot găsi la Biblioteca Națională din București și pot afla informații pe site.

Recomandari de albume foto

Sunt multe albume de fotografie și fotografi pe care îi admir, îi urmăresc și pe care îi recomand, precum Petruț Călinescu, Cristian Bassa, Cristina Irian, Ioana Moldovan, Dragoș Lumpan cărora le puteți găsi albumele de fotografie, iar printre fotografii străini care m-au infuențat se numără Sebastiao Salgado, James Nachtwey, Ron Haviv, Alexandra Boulat, Robert Capa, Lynsey Addario și mulți alții.

Explicații fotografii

1. Roma portraits - Iboia Tzari se uită prin fereastra unui container, într-o așezare improvizată de la marginea orașului Miercurea Ciuc, România, 3.10.2013. Ea și familia ei locuiesc împreună într-un container de 8 ani, după ce autoritățile locale au evacuat mai multe familii de romi dintr-o casă pe care o ocupaseră abuziv în centrul orașului Miercurea Ciuc.

2. Nagorno_Karabakh - Soldatul Maxim (20 de ani) și camarazii săi patrulează zona de frontieră cu Azerbaidjan, în baza militară Martakert situată la granița de nord-est cu Azerbaidjan, 20 septembrie 2008. Armata de Apărare a Republicii Nagorno-Karabah este forța oficială de apărare a Republicii Nagorno-Karabah și a fost înființată la 9 mai 1992, rolul său principal fiind de protejare a regiunii de amenințările externe și interne. Încălcările încetării focului de-a lungul frontierei sunt frecvente și adesea duc la moartea mai multor soldați și civili în fiecare an. Regiunea Nagorno-Karabah este recunoscută la nivel international ca parte a Azerbaidjanului, dar este sub controlul forțelor etnice armene sprijinite de Armenia, de la sfârșitul războiului separatist din 1994.

Războiul izbucnit în anul 2020 s-a încheiat prin semnarea unui armistițiu intermediat de Rusia. Prin semnarea acestui document, Azerbaidjanul a preluat controlul asupra unor zone din Nagorno-Karabakh, precum și a teritoriilor adiacente ocupate de armeni.