Povestea pe scurt ar fi așa: Leta Popescu a vrut să devină actriță, după ce la 12 ani a recitat o poezie cu un arici schiop și i s-a spus că are talent. Dar a ajuns regizoare. În timp ce se pregătea pentru admiterea la UNATC, actorul care o îndruma i-a sugerat să încerce, mai degrabă, regia. A schimbat direcția, a dat examen la regie, a picat. S-a mutat în Cluj, unde a făcut Facultatea de Teatru și Televiziune la Babes-Bolyai, și a rămas timp de 10 ani pe meleaguri ardelenești. Apoi a revenit în Bucureștiul ei iubit.
Leta Popescu este una dintre regizoarele tinerei generații, care montează în mai multe teatre din țară, atât de stat, cât și independente. A câștigat în 2014 Uniter-ul pentru debut cu spectacolul ”Parallel”, dar spune că a urât acel premiu, pentru că a venit la pachet cu sindromul impostorului. Care a bântuit-o până anul trecut, când a primit o nouă nominalizare, pentru (IN)CORECT, un spectacol scris și regizat de ea.
"Deși sunt cu temele făcute, blocajele nu încetează să apară. Ba din contra. Poate pentru că încă nu mi-am găsit libertatea de a lucra. Când sunt liberă am impresia că sunt proastă. Și cum eu vreau să demonstrez mereu că sunt deșteaptă, mă blochez".
Ca regizor, este atrasă de textele contemporane și este interesată în primul rând de corpul actorului, pe care îl numește cel mai valoros instrument de lucru. Povestim cu Leta Popescu despre relația ei cu teatrul și despre cele mai recente spectacole ale sale.
Început de 2022
Am început cu finalizarea doctoratului și până la primăvară nu fac altceva. Apoi sigur, abia aștept să montez prin țară ce am de montat, ce-o mai fi prin mine, prin sertarele mele. Și am un mare chef de ceva nou. Aș mai intra într-un laborator, aș mai încerca niște lucruri cu câțiva actori. Dar voi vedea, voi
încerca să combin asta cu spectacolele „clasice” să le spunem, adică teatru cu text-poveste, decor și emoții. Toate, cu speranța că cineva are nevoie de ce facem noi.
Înapoi în timp, primul tău contact cu teatrul
Provin dintr-o familie simplă de muncitori cuminți ai combinatului din Galați unde există un centru popular de arte. Acolo poți să scapi de copii câteva ore pe săptămână. Pe frate-miu l-au lăsat la chitară, pe mine, la teatru. Aveam 12 ani când m-am dus și am zis o poezie cu un arici șchiop, și mi s-a dat verdictul de mare talent. Mi-am propus să mă fac actriță.
După ce am recitat prin orfelinate și pe lângă statui neterminate din Galați, am intrat la liceu și m-am îngrășat 40 de kilograme. Când ești gras, e obligatoriu să fii ori simpatic, ori deștept. Simpatia și popularitatea mă făceau să cred că voi fi o vedetă, visam să fiu cel puțin Teo Trandafir. Inteligența, pe care mi-o cultivam citind - căci cărțile sunt mult mai accesibile decât băieții când ai 100 de kile -, mă făcea să scriu și să-mi regizez propriile mizerii.
Cum ai ajuns la regie
În timp ce îmi făceam repertoriul pentru admiterea la actorie, un actor cu care mă pregăteam pentru UNATC, Ioan Crețescu, mi-a zis că mai bine mă fac regizoare. Nu eram atât de talentată pe actorie astfel încât corpul meu să fie neobservat, indiferent cât de sensibil recitam eu Ana Blandiana. M-a trimis la un regizor la Brăila, la Radu Nichifor, să mă testeze de talent regizoral. Nichifor a dat verdict, e bună și de regie și de scris.
Iată-mă la admitere la UNATC, picând cu grație 3 ani de zile la rând. În final m-am urcat în tren cu multe bagaje pentru detenția Cămin 5 - Cluj Napoca. Am plâns până am ajuns la Cluj și încă vreo doi ani. Într-un final, povestea ne spune că Leta și-a revenit încet-încet și a început să îmbrățișeze orașul care a adoptat-o. A petrecut acolo cam 10 ani și s-a întors la fostul iubit, Bucureștiul de pe vremuri. Locuiesc într-o mică garsonieră pe lângă Obor de unde tot plec și unde mă tot întorc.
Clujul și Premiul UNITER
Clujul mi-a oferit foarte multe. Aș menționa prietenii, dar îl voi rezuma la titluri de spații culturale: Fabrica de Pensule și Reactor. Premiul UNITER a venit pe neașteptate. Povestea spune că eu am fost o mare debutantă, dar adevărul e că spectacolul mai purta o semnătură, Ferenc Sinkó, pe care eu tot timpul l-am considerat creatorul acestui spectacol. Am urât premiul de debut Uniter pentru că el a venit la pachet cu sindromul impostorului, care m-a tot bântuit poate până anul acesta când am fost nominalizată la categoria de oameni mari cu un spectacol scris și regizat de mâinile mele precum a prorocit Radu Nichifor. Se numește (IN)CORECT.
Sigur, am scris și regizat un pic și la Parallel, dar nu în măsura în care să primesc atâta atenție. Însă faptul că am lucrat cu Fero mi-a schimbat definitiv modul de a percepe regia și teatrul în general, întâlnirea cu el și cu Kinga Kelemen (manager cultural) a fost un moment de cotitură. Actor si coregraf, liber în gândire și idei, urmărind zero rețete și creând spectacole din nimic, Ferenc Sinkó mi-a dat cu toată generozitatea lui acest șut propulsor pe scena teatrală românească. Să spunem că Parallel a fost un cadou de început de drum. Așa că pentru mine premiile au devenit cadouri. Iar cadourile contează, oricât de mult am spune că nu. La fel ca în cazul vorbelor bune, laudelor, complimentelor, încurajărilor, confirmărilor. Eu una „sunt fiartă pă recunoaștere”, ca să citez mediul urban bucureștean.
Cum s-a schimbat între timp relația ta cu teatrul
În tot acest timp, de la ariciul șchiop până în prezent, teatrul a rămas un loc de refugiu, singurul spațiu în care m-am simțit în siguranță cu gândurile mele și în care am certitudinea că am un loc. Detest momentele când merg de exemplu la o bere, chemată de prieteni și când ajung, nu am loc. Concret, fizic. Și trebuie să îmi fac loc, să împing oameni, să înghesui, să cer un scaun. Așa că, de fiecare dată, rog pe cineva să mă aștepte cu un scaun gol, cu un loc al meu. Relația mea cu teatrul a rămas relația cu acest scaun gol care mă așteaptă, în care nu trebuie să împing pe nimeni și nici să întreb dacă aici mi-e locul. E locul meu câștigat în timp, cu multă muncă și cu un amestec constant de îndoială și fermitate. M-am luptat ceva pentru scaunul ăsta. Nu cu alții. Cu mine.
Spectacol (IN)CORECT, Credit foto: Doru Vatavului
Misiunea unui regizor
Când eram mai tinerică credeam că am o misiune și că teatrul schimbă lumea. Nu mai cred în asta. Cred că teatrul întreține lumea. Că arta în general întreține, nu schimbă. Dacă ar dispărea atunci ar schimba-o. E un paradox, dar nu vreau să o lungesc. Atât timp cât arta există, ne e mai bine. Așa că misiunea unui regizor de teatru este identică cu misiunea oricărui artist din orice domeniu: să dea cui are nevoie, o traducere a lumii.
Spectacol: Cassandra, Credit foto: Isidor Popescu
Cele mai importante spectacole
Cele mai importante spectacole pentru mine nu pot fi decât cele mai recente. Când mă uit la ultimele 5 și le pun cap la cap, mă văd pe mine într-o lume a prezentului, iar asta înseamnă că se mai oglindesc și alții, că traduc lumea și pentru cei care au nevoie de asta, cum spuneam. Așa cum pot, așa cum sunt, cu bune și rele, cu egoism și revoltă, cu umor și disponibilitate pentru viață, cu tentative de răzbunare și crize, cu recunoștință față de cei din urmă, cu spiritul critic și vulgaritate, neliniști și certitudini efemere. Toate laolaltă se pot întrezări, dacă ne uităm la spectacolele din ultimii doi ani: Dual (de la Teatrelli), Lucruri nespuse (de la Național Mureș), Cassandra (de la Apollo), Dă-te din soare și Incorect (ambele la Reactor).
Spectacol: Da-te din soare, Credit foto: Bogdan Botaș
De la idee la un spectacol
Procesul meu de lucru pornește cu deschiderea sertarelor intime, din care îmi iau fișele personale, să văd ce din ele pun în spectacol. Dacă nu lucrez cu ceva personal, nu pot crea atmosfera. Deci și ca subiecte, mă interesează orice pot regăsi în sertarele mele: familie, relații, sexualitate, întrebări despre artă și educație. Apoi leg subiectul de evenimente reale, sap în senzații provocate în amintiri, încerc să prind un gust și când am ceva, gândesc echipa, după caz: autorul, scenograful, coregraful, muzicianul. Și gata, începe munca, „meștereala”.
Ajungem la scenă unde, prin întâlnirea cu actorii, lucrurile se schimbă, uneori în bine, alteori în rău. Nu plec la drum fără câteva imagini și un concept. Cum fac, concret? Am niște unelte cu care mă tot joc: cubism scenic (împrumut niște principii din pictură în teatru), perspectivă multiplă, semantică multiplă, oglindă spartă, ostensiune, mecanisme teatrale la vedere, „regie prin coincideță” (mai zic eu uneori la juxtapunerea de planuri), „heterotopie” mai folosesc atunci când combin elemente ciudate cu spațiul realist, și actorie, care la mine înseamnă și emoție dar și corp. Corpul e un instrument al actorului extraordinar, prea puțin pus la treabă în România. Eu am ce am cu corpurile actorilor.
Spectacol: Lucruri nespuse, Credit foto: Bristena
Ce faci cu blocajele când apar
Deși sunt cu temele făcute, blocajele nu încetează să apară. Ba din contra. Poate pentru că încă nu mi-am găsit libertatea de a lucra. Când sunt liberă am impresia că sunt proastă. Și cum eu vreau să demonstrez mereu că sunt deșteaptă, mă blochez. Mă constip. Cel mai des mă blochez în lucru cu actorii. Îi pierd pe drum. Îi scap. Sunt preocupată de întreg și am impresia că toată lumea știe ce are de făcut. Îi conduc printr-o pădurea întunecată, și când mă uit în spate văd că fiecare are o lanternă a lui și caută în altă direcție. Unde Dumnezeu mergem? Se întreabă ei. Acela e momentul de blocaj, punctul critic. Momentul în care apar trădările. Și cum nici eu nu știu exact-exact unde mergem, mă sperii. Îmi bate inima, lucrez fără să mă opresc, beau multă cafea, fumez mai mult, nu dorm, „plâng, mă descarc, mă rog, și mă încarc, cu putere și lumina și a doua zi sunt un om nou”. Era un remix foarte comic și înduioșător cu o doamnă care zicea ceva de genul ăsta. Empatizez.
Criticile și reacțiile din social media
De fiecare dată când cineva scrie în văzul lumii pe Facebook „am fost la un spectacol bun”, toți avem o stare de bine. Contează reacțiile, cronicile, publicul, opiniile, premiile, festivalurile. Toate contează. Dar depinde pentru ce. În cazul meu ele contează pentru că ridică cota. Știe lumea de tine, ești invitat, ești băgat în seamă, te cheamă lumea să faci spectacole, să îți faci meseria. În căutări mai subterane, nu contează nimic din cele de mai sus.
Cum s-a schimbat teatrul românesc în ultimii ani
Teatrul românesc nu dă semne da mari schimbări de paradigmă nici după pandemie. Poate pe ici pe colo câțiva tulburați își pun întrebări despre ce facem, de ce facem. Dar în ansamblu, nu există mișcări tectonice, deocamdată. Suntem încă în pandemie. Să mai așteptăm. Ce remarc în ultima vreme însă este o mai mare forță a companiilor private (cum li se zice popular, teatre independente). Granița dintre independent și stat nu mai este atât de solidă. Încep multe parteneriate între cele două entități, parcă e mai multă solidaritate, respect reciproc, colaborări, artiștii lucrează și într-o parte și în alta fără mofturi ci chiar cu interes. Ca importanță în breaslă și la nivel calitativ sunt egale. Diferențele par să rămână doar la nivel administrativ.
