Fiind grafican, mă întreb uneori dacă noi mai avem un viitor. Va mai exista această meserie într-o lume digitală în care inteligența artificială se infiltrează peste tot? Ne va suplini un algoritm munca? O să înțeleagă brieful clientului, astfel încât să creeze grafică comercială gândită strategic care să comunice în mod eficient idei unei audiențe?
Pentru a înțelege dacă teama față de viitor este sau nu justificată, cred că o deconstrucție, chiar și simplistă, a ceea ce presupune designul grafic ar putea ajuta să ne dăm seama cât de mult contează creativitatea umană în ecuație. Ar ajuta și o succintă incursiune în trecutul acestei profesii pentru a vedea dacă aceasta a existat în istorie, chiar și în alte forme decât cea de acum, iar în caz că da, ce a presupus, ce s-a păstrat și ce s-a modificat.
Concret, ce ar trebui să facă o mașină în locul nostru? Mai întâi, să respecte toate principiile clasice de design, compoziție, proximitate, contrast etc. Asta nu doar că e deja plauzibil, dar chiar încep să apară diverse funcționalități AI integrate în softuri. Multe dintre ele au însă rezultate modeste și încă necesită ajustare umană pentru rezultate acceptabile. Este de așteptat ca aceste funcționalități să fie îmbunătățite iar unele dintre ele ar putea economisi mult timp, așa că nu va fi cel mai rău lucru dacă un instrument va ajusta cromatic perfect o imagine în locul unei persoane.
Mai departe vorbim de instrumente și softuri. Acestea au evoluat permanent, așa că acești roboți ar reprezenta doar o evoluție firească. Graficienii din anii 80 au fost nevoiți să se adapteze odată cu apariția calculatoarelor, să nu mai folosească hârtie, creioane și echere, să învețe Photoshop sau Illustrator pentru a putea supraviețui. La nici 40 de ani de atunci s-a trecut la nivelul următor și este aproape obligatoriu să te pricepi la design 3D, animații sau să știi să programezi. Este o meserie în care este vital să ții pasul cu tehnologia, iar cum aceasta evoluează rapid, simți adeseori că participi la un maraton al învățării și al adaptabilității. Mai rămâne de văzut care va fi partea roboților și care cea a oamenilor, în epoca hologramelor și a realității augmentate care par să ne acapareze.
Nu în ultimul rând, acel robot ar trebui să fie un estet, creativ și original. Dar oare știm care este mecanismul creativității umane ca să se și programeze robotul în sensul acesta? Și nu doar atât. Căci nu va avea de făcut doar vizualuri frumoase în care să-și manifeste imaginația și atât, ci va trebui să rezolve probleme de business, să îmbine informații cu contextul cultural/social într-un mod uman empatic. Adică să genereze emoții, uneori să amuze pentru a determina reacții și acțiuni.
Cred că în momentul acesta (încă) nu se poate programa creativitate, viziune sau empatie, neexistând (încă) parametri cuantificabili pentru asta. Poate că e naiv, dar nu cred că automatizarea se va descurca în viitorul apropiat cu gestionarea acestor abilități pur umane. Și oare cum ar gestiona un algoritm toate situațiile care formează feedback-ul clientului pe creație?
Să aruncăm și o privire către istorie și să ne întrebăm cum s-ar fi descurcat un algoritm în trecut. Iar aici poate ar fi bine de amintit că ceea ce numim noi artă, la vremea respectivă încă era doar un meșteșug, de regulă cu scop de propagandă (vizuală) pentru stat, armată sau biserică. Meșterii vremii nu creau pentru a-și exprima ideile sau viziunile (cu foarte mici excepții), ci pentru a-și câștiga traiul (abia după Revoluția franceză încep să se schimbe lucrurile). Și-au depășit condiția și au devenit artiști datorită geniului, talentului și creativității deosebite, dar și pentru că li s-a permis.
Ar fi putut un robot să proiecteze Columna lui Traian, de exemplu? Tehnic probabil că da, coloane existau și până atunci, la fel și basoreliefuri. Însă basoreliefuri dispuse în spirală, de sus până jos nu se mai văzuseră, a fost o inovație. Deci cum i-ar fi venit această idee robotului? Câte idei deja existente ar fi permutat pentru rezultatul final? Deși acum ne raportăm la coloană ca la un monument arhitectonic, aceasta nu a fost înălțată doar pentru desfătarea estetică a spectatorilor sau pentru a exprima viziunea creatorului, ci pentru a-i genera awareness lui Traian, armatei și imperiului. Așa că ar fi trebuit să fie creativ, dar și să îndeplinească un obiectiv de PR.
Ar fi putut o mașină să asocieze principiile picturii renascentiste cu principiile sculpturii din Grecia Antică așa cum a făcut-o Michelangelo pe cupola Capelei Sixtine? Tehnic probabil că ar fi putut, însă în ce măsură ar fi putut crea conceptul vizual, compoziția este discutabil. Și în acest caz, scopul lucrării nu a fost expunerea creativității, a genialității sau a simțirii pictorului, ci propagandă pentru biserică pentru ca aceasta să-și întărească autoritatea.
Impactul pe care îl avea în trecut o biserică pictată sau ornamentată somptuos în sunetele corului și al orgii, l-ar putea avea în zilele noastre un festival grandios cu jocuri de lumini, lasere, ecrane led, holograme sau VR, iar cel al monumentelor ce preamăresc eroii din antichitate s-ar putea regăsi în producții cinematografice cu efecte speciale. Însă toate acestea ar trebui să se încadreze într-un concept creativ care să aibă semnificație și să emoționeze publicul contemporan pentru a nu fi doar haos vizual, colorat și gălăgios.
Da, cred că doar oamenii pot gândi concepte vizuale creative care aibă și sens. Chiar dacă asta vine la pachet cu stres sau panică (unde robotul vine cu avantajul că nu simte emoții) pentru că nu ești încă mulțumit de idee sau pentru că vine deadline-ul peste tine.
Nu putem ști înspre ce va evolua meseria de grafician, ce abilități va presupune și mai ales cum se va numi. Însă cred că putem folosi un termen generic de comunicator vizual și să fim alerți, căci viitorul de data asta a fost ieri.
_______________________
Livia Plămădeală - Art Director Kooperativa 2.0.
