Citind zilele trecute Muzeul Inocenței (Orhan Pamuk, Polirom - 2010), am dat peste paragraful de mai jos și gândul mi-a fugit instantaneu la Mișcarea Me Too și la modul în care un profesor universitar britanic a explicat excepțional din punctul meu de vedere de ce există și care este miza sa.
În carte, Füsun, o tânără de 18 ani îi povestește iubitului său câteva evenimente din copilăria și adolescența sa.
„Füsun și-a început relatarea cu proprietarul unei mici prăvăli. Nenea Parșivul era prieten cu tatăl ei; din timp în timp jucau table împreună. Pe vremea când Füsun avea între opt și doisprezece ani, Nenea Parșivul o reținea în magazin ori de câte ori o trimitea tatăl ei să cumpere răcoritoare, tutun sau bere sub pretextul „n-am să-ți dau rest, așa că mai stai puțin să-ți dau un suc”, iar la un moment dat, când nu se afla nimeni prin preajmă, găsea câte un prilej („ia stai puțin că ai transpirat”) ca s-o pipăie.
Când avea vreo zece-doisprezece ani, mai era și vecinul Rahat-cu-Mustață, care venea pe la ei seara, o dată sau de două ori pe săptămână, cu nevastă-sa. Bărbatul acela înalt la care tatăl său ținea foarte mult, obișnuia să o prindă pe Füsun de talie, sau să-i pună mâna pe umăr, pe șold ori pe fund, lăsând impresia că o uitase acolo, timp în care ascultau toți radioul, stăteau la taclale, beau ceai și mâncau fursecuri. Alteori mâna bărbatului se prăbușea pe neașteptate, „din greșeală”, tocmai în poala lui Füsun, asemenea unui fruct care se rostogolește cu iscusință din copac direct în coș și, după ce-și dibuia calea și se agita, tremurând ușor și umezindu-se, rămânea încremenită ca un crab între picioarele și coapsa ei, iar în vremea aceea bărbatul continua să bea ceai cu cealaltă mână și să participe la conversațiile care aveau loc în încăpere.
... Domnul Nasolul, partenerul de table al tatălui, îi zicea „hai vino la mine să-mi aduci noroc”, după care o lua în brațe și o mângâia într-un mod despre care avea să-și dea seama mai târziu că nu era chiar atât de nevinovat pe cât părea.
Unul dintre lucrurile care o uimeau era faptul că tatăl ei nu băga niciodată de seamă că unul din doi musafiri care le călcau pragul se preschimba în scurt timp prinzând-o la înghesuială și pipăind-o pe culoar ori în bucătărie. Pe la vreo treisprezece ani începuse să cugete că, pentru a fi o fată bună, nu trebuia să te plângi de pipăielile acelei adunături de fățarnici, ticăloși și bocci.
Cum tot soiul de neni își arătau, nitam-nisam, ștremeleagul, mai cu seamă când o vedeau prin parcuri, pe maidane ori pe străzi dosnice, învățase și ea, la fel ca orice fată frumușică din Istanbul, să nu se mai abată prin asemenea locuri.”
Vrând, nevrând, tânăra Füsun a ajuns să învețe cum să facă față cât mai bine (cât mai puțin rău?) situațiilor super nașpa în care o puneau (prea mulți) bărbați cunoscuți sau necunoscuți.
Ori pentru mine despre asta este mișcarea Me too: despre revolta unui segment din populație care nu mai acceptă faptul că femeile trebuie să-și altereze stilul de viață, trebuie de la o vârstă cât mai fragedă să-și modifice complet felul de a trăi. Să se adapteze astfel încât să nu fie pipăite, violate sau doar să le fluture în față penisul vreunul mascul greșit la cap.
Pentru a demonstra această realitate, un profesor britanic a făcut un experiment cu studenții săi: i-a rugat pe toți să scoată o foaie și un pix și să noteze spontan toate lucrurile pe care le fac în mod obișnuit de dimineață până a doua zi dimineață pentru a nu fi abuzați sexual.
În timp ce tinerii bărbați s-au uitat unul la altul și nu prea au avut idee ce să scrie, după o scurtă ezitare tinerele au început să umple rând după rând după rând:
- Nu urc în lift cu bărbați (nici dacă e unul singur care pare serios)
- Am grijă permanent unde pun paharul să nu-mi toarne cineva, ceva în el.
- Nu rămân după program la birou dacă a mai rămas un bărbat (chiar dacă tare aș mai rămâne să termin ceea ce am de terminat)
- Dacă sunt la parter, etajul unu sau doi nu dorm cu geamul deschis nici dacă sunt 40 de grade – să nu intre cineva pe geam peste mine.
- Nu plec cu un coleg bărbat în delegație.
- Nu merg prin parcuri de una singură.
- Nu plec pe munte de una singură – deși tare mi-ar plăcea câteodată să fiu doar eu cu gândurile mele.
- Nu port hainele favorite chiar tot timpul când le-aș purta.
- Nu zâmbesc către bărbați.
- Dacă e un tufiș mai mare pe alee în calea mea, prefer să fac un ocol – chiar să ies din parc.
- În autobuz/metrou nu mă așez pe scaun să nu se lipească un libidinos de mine.
Minutele treceau și tinerele ar fi putut să scrie parcă la nesfârșit. A repetat exercițiul cu foarte multe serii de studenți – aceleași reacții, aceeași poveste serie după serie.
Jumătate din populația planetei nu-și trăiește viața pe care și-ar dori-o și trebuie să se adapteze de la vârste foarte fragede la mediul prădalnic din jur. APĂRAREA trebuie să devină parte din natura lor, să se educe astfel încât să ajungă să facă gesturile din reflex, fără să le gândească, fără să le conștientizeze.
Mișcarea Me too vine și întreabă De ce? De ce este aceasta normalitatea? De ce ar trebui să tolerăm comportamentele aberante ale unora? De ce să nu facem eforturi pentru a-i educa pe cei care poate că nu conștientizează impactul acțiunilor lor? De ce să nu-i speriem pe cei care sunt conștienți de ceea ce fac, dar sunt convinși că nu vor păți nimic? De ce să nu-i pedepsim?
P.S. Bodyguardul fostului Guvernator al statului New York, Andrew Cuomo, o tânără însărcinată cu protecția unuia dintre cei mai puternici oameni din SUA a povestit că îi era extrem de frică să meargă la muncă – pentru că îi era frică de guvernatorul care într-o zi își plimbase degețelul pe statele ei în timp ce erau într-un lift. Pornise de sub gât și se oprise deasupra fundului, fără să-l atingă. Nu îi era frică de atentat sau tentativă de asasinat, îi era groază de degetuțul acela și de „Hey, you!”-ul care l-a însoțit.
_______________________
Lorand Balint Boti este Managing Director Publicis Sport and Entertainment si are o experienta de peste 20 ani in industria de marketing si comunicare romaneasca.
