Citind Must I Go (Yiyun Li, Penguin Books - 2020), am dat peste paragraful de mai jos și gândul mi-a fugit instantaneu la frustrarea pe care o am de câte ori văd oameni atacând Cerbul de Aur, Eurovisionul și alte asemenea. Aș vrea să înțeleagă cât de importante sunt pentru un mare segment de români și că este păcat ca acestea să dispară din calendarul acestora.
Ajunsă la +80 de ani, Lilia are oportunitatea de a citi jurnalul unui bărbat cu care a avut o foarte scurtă relație în tinerețe când acesta a trecut pe la ei prin localitate. Pe măsură ce citește, face adnotări din poziția omului trecut împăcat prin viață și care nu pare să aibă ceva anume de dovedit cuiva.
Do men ever age in Ronald’s world? Lilia did not know what that world was like, but she imagined that there each day and each night were distinct, meaningful, memorable. IN HER OWN WORLD THERE WERE DAYS THAT WERE MARKED ON THE CALENDAR – HOLIDAYS, BIRTHDAYS, ANNIVERSARIES – BUT THERE WERE MANY DAYS THAT LOOKED LIKE ONE ANOTHER.”
Lilia se întreabă cum o fi fost lumea în care a trăit fostul său iubit – dar fără să simtă o secundă că și-ar fi dorit să fie parte din ea. A avut viața ei și a fost ok cu ea.
O viață în care la începutul anului cam știi ce îți va aduce – zilele deosebite sunt marcate din start în calendar.
România este plină de astfel de oameni. Aș afirma chiar că majoritatea românilor vor să știe ce îi așteaptă, se bucură anticipat de momentele acelea și au ritualuri clare (merg cam în aceleași locuri în vacanțe pentru că așa vor ei, nu pentru că nu sunt în stare să schimbe).
Incluzând și zilele de naștere / onomastice / botezurile / nunțile, încă din prima zi a anului „calendarul” prinde contur.
Nu cu foarte mult timp în urmă, anul se contura cam așa:
Revelionul, poeziile lui Eminescu, Hora Unirii, Campionatele Mondiale/Europene de Patinaj Artistic (cu povestea Suryei Bonaly), Mărțișoarele, Florile și micile surprize de 8 martie, Paștele, 1 Mai, Eurovisionul, cireșele, Festivalul de la Mamaia, Vacanța la locul favorit de la Marea Neagră și/sau de la munte, pepenii, Cerbul de Aur, prima zi de școală, sezonul murăturilor, Steaua în competițiile europene, Campionatele Mondiale/Europene de Gimnastică, Crăciunul.
În funcție de familie / regiune istorică / pasiuni se mai adăugau probabil 1-2-3 momente.
Zilele dintre toate acestea erau zile ca oricare – dar câte zile mai rămâneau dacă ne gândim că familia extinsă număra foarte mulți membri și că pregătirile pentru toate începeau cu mult înainte?
Și acum să ne uităm la ce e diferit față de ceea ce oamenii aceștia denumesc Anii faini ai României:
- cu milioane de români plecați în străinătate bucuria Zilelor de naștere / onomasticilor / aniversărilor este redusă la minim (whatsapp / skype nu compensează mai deloc pierderea uriașă). De la Nunți și Botezuri lipsesc întotdeauna câțiva care chiar nu au cum să ajungă din străinătate. Iar un Mărțișor electronic e doar un mărțișor electronic.
- Steaua e dispărută (și nu doar din cupele europene)
- Gimnastica românească este aproape dispărută
- Patinajul artistic nu a fost transmis în ultimii ani (iar în anii anteriori nu a fost promovat deloc astfel încât nu știa nimeni că era la TV)
- Litoralul românesc de nerecunoscut și plin de țepe
- Cerbul de Aur, Festivalul de la Mamaia și Eurovisionul sunt măcelărite din toate părțile de ajunge să le piară cheful și celor mai pasionați. Mai mult, la începutul anului nici organizatorii nu știu sigur dacă Cerbul de Aur și/sau Festivalul de la Mamaia se vor ține sau nu în anul respectiv ...
Când tragem linie parcă nu au mai rămas multe lucruri și aceasta are un efect teribil asupra oamenilor care nu vor ca toată viața lor să fie o surpriză (each day and night to be distinct), care preferă să știe cum arată le arată „calendarul”.
Într-o formă sau alta lucrurile se vor reașeza în matca lor, iar Marea Întrebare este cu ce se vor umple spațiile rămase libere: cu versiuni poate puțin mai moderne ale lucrurilor cu care sunt obișnuiți sau altele (mai bune sau, din contră, sinistre de-a dreptul).
PS: Marea mea bucurie este că la începutul fiecărei zile nu prea știu ce-mi rezervă ziua. Ce să mai zic de săptămână, lună sau an. Știu că foarte mulți dintre cititorii IQads gândesc la fel. Dar asta nu înseamnă că și ceilalți trebuie să fie ca noi.
_______________________
Lorand Balint Boti este Managing Director Publicis Sport and Entertainment si are o experienta de peste 20 ani in industria de marketing si comunicare romaneasca.
