Sa faci cunostinta cu Silvia inseamna sa intri in lobby-ul unui cinema. Acolo unde ruleaza titlurile si tu iti alegi ce vrei. De exemplu, poti sa vezi un thriller vandut astfel: „locul de muncă ne pune în aceeași camera cu alți oameni și ne impune să ieșim de acolo vii și cu ceva de valoare”. Sau, o distopie: „suferim cu toții de lipsă de timp și de brief-uri bune, oriunde-am fi”. Teen drama: „am fost late bloomer. Mi-e un pic rușine să zic la ce vârstă am început, cert e că m-am grăbit încet.” Sau poate, doar ceva light, cu poezie: „mereu mi s-a părut că în ce privește aducerea oamenilor împreună, cafeaua e băutura ideală.”.
Noi am luat bilet la toate si cunoscut-o pe Silvia Marinescu dincolo de trailere. Inspiratia ei vine de oriunde, din orice. Lucreaza la dentsu UK (Strategy&Insights Manager) si face mult voluntariat - pentru a aduce un pic de bine în lume. Apropo de bine si de lume, spoiler alert: la final spune „da”.
Si-a dorit sa publice o carte pana la 30 de ani si a publicat. Apoi altele, in calitate de co-autor. Mutarea ei in Londra o gaseste voluntar intr-o librarie si visatoare in multe cafenele. Cat despre cum vede industria:
"Publicitatea face lumea mai bună prin faptul că e un teren de joacă potrivit pentru minți incredibil de creative care nu știu altfel cum să se manifeste. E un teren unde ideile bune pot fi cu adevărat radicale, pot avea un impact."
Povestim in continuare cu Silvia despre cum a facut un alt acasa in UK, despre parcursul ei, viata in publicitate si limitarile specifice. Nu uitati de popcorn. Incepe articolul.
Povești din cafenenele
Mă simt puțin ciudat să răspund acum la întrebare, dat fiind că am abandonat Espresso Poetry (un fel de mini-proiect personal, un site unde vizitam cafenelele din Londra și beam cafea și scriam poezii ce mi se năzăreau atunci, pe loc – un depozitar de stări și sentimente) din cauza pandemiei. Pe scurt, însă, cafenele au reprezentat locul unde mă simțeam acasă, după mutarea în Londra. Un fel de-a fi mai puțin singură. Mereu mi s-a părut că în ce privește aducerea oamenilor împreună, cafeaua e băutura ideală.
Și când simt nevoia să fiu printre oameni, dar invizibilă încă, mă duc să beau o cafea – nu la pachet, nu în pahar de plastic, ci o cafea tihnită, stand jos, într-un loc frumos. Iubesc cafeaua, sunt un clișeu pe picioare din punctul asta de vedere, cele mai frumoase amintiri ale mele din viața de familie sunt cumva legate de cafea și mi se pare că mereu sunt mai inspirată după o cafea bună.
Mutarea în Londra
M-am mutat pentru că nu mi se mai potrivea deloc viața în România. Ca într-o relație ce nu mai merge, e bine să știi când să pui punct. Londra a devenit casa mea prin prisma oportunităților profesionale ce mi le oferea atât mie, cât și partenerului meu. El avea deja o ofertă, eu eram în niște explorări profesionale, simțeam că am făcut ce mi-am dorit în poziția pe care o aveam atunci (head of creative strategy la Isobar), eram destul de epuizată și îmi puneam niște întrebări despre unde să mă îndrept.
Am simțit că în Londra e ce trebuie, și așa a fost. N-am avut șocuri culturale prea zdravene. Mergeam destul de des acolo înainte de mutare, deja testasem terenul, cât se poate face asta inainte să te muți definitiv.
Am avut mici sincope mentale, ca orice om plecat de-acasă care-și construiește un alt acasă, am avut un an în care am căutat job și a fost... cel putin interesant și revelator. Ce s-a întâmplat însă, de când m-am mutat e că am devenit mult mai calmă, mai liniștită. Ca să-mi citez o prietenă, am despachetat mult stres, și cred că încă mai am cutii de stres pe-acasă pe undeva.
Cum ai început în publicitate
Am fost late bloomer. Mi-e un pic rușine să zic la ce vârstă am început, cert e că m-am grăbit încet, să zicem. Am început prin a fi digital copywriter și unul dintre primii mei clienți a fost Vodafone. Pe-atunci digitalul prindea teren, dar încă țineam multe meciuri din categoria “TV vs internet” cu clienții.
Aveam răbdare mai puțină și cred că și industria avea mai puțină, nu doar eu. Mi-amintesc că simțeam că trăiesc în viteza a 5-a mereu, și nu-mi plăcea prea mult treaba asta. Mi-amintesc că totul părea deseori o luptă – cu noi, cu timpul, cu aproape toți clienții, cu bugetele deseori prea mici pentru ambiții mari. La un moment dat am și luat o pauză un an, de altfel.
Industria și rolul ei
Sincer, nu mă gândeam prea mult la industrie în sine ca la ceva aparte, ci mă gândeam cum să fac să produc muncă bună de care sunt eu mândră și cum să fac să-mi gestionez anxietatea într-una dintre industriile în care anxietatea e destul de greu de gestionat. După mulți ani, tot asta fac și acum, doar că am învățat să cer ajutor pentru ambele lucruri.
Acum, privesc totul holistic cumva. Nu mai văd separări - și “industria de publicitate” ca expresie oricum îmi cam displace. Suntem cu toții oameni, iar uneori locul de muncă ne pune în aceeași camera cu alți oameni și ne impune să ieșim de acolo vii și cu ceva de valoare. Industria de publicitate n-ar exista în afara altor industrii și ar fi bine să ne mai amintim asta uneori.
Parcursul tău
Cel mai important moment a fost să ajung și să cresc la Kinecto – acum Isobar. Aici am cunoscut oamenii care mi-au marcat cel mai mult cariera și care m-au ajutat, poate fără să știe, să îmi structurez felul de-a fi. Aici am învățat creație, producție, media, strategie pe pâine. Aici m-am întrebat eu, lucrând deseori pe pitch-uri cu Cosmin Cojocaru și oamenii de la Carat, ce-ar fi dacă aș face trecerea la communication planning și media strategy? Și uite că am făcut-o până la urmă.
Viața ta în publicitate
Aloc câtă energie trebuie în orele de program, și mai multă decât mi-aș dori după. Asta pentru că îmi aleargă constant prin minte situații, clienți, strategii, tactici și altele. Câtă energie primesc, asta e o întrebare bună. Lucrez în strategie și uneori pur și simplu unele perioade sunt asemenea unui film alb-negru mut. Eventual nordic: cadre largi, deprimante. Alte perioade, în schimb, sunt exact un film cu supereroi și tone de acțiune. Sunt energii diferite, mă bucur să le experimentez pe toate.
Cum face publicitatea lumea mai bună
O face, oare? Nu, glumesc puțin. Face lumea mai bună prin faptul că e un teren de joacă potrivit pentru minți incredibil de creative care nu știu altfel cum să se manifeste. E un teren unde ideile bune pot fi cu adevărat radicale, pot avea un impact.
Se pot schimba planuri de business, procese, companii, strategii, cu doar o idee bună aruncată într-un .ppt în care cineva a crezut din toată inima și care a vrut să împingă puțin limitele, dincolo de un ad smart și de un plan de media bun. E un mediu unde înveți repede puterea lui “dar, de ce?”, chestie care nu poate decât să fie de valoare pentru oricine înțelege că progresul, in general, nu se obține când stai jos, confortabil.
Limitarile unui job în publicitate
Propria minte, propriile bias-uri, incapacitatea de a te deschide intelectual și emoțional, de a accepta că e posibil să n-ai dreptate, și de a accepta “altfel”-ul în viața ta sunt chestii care te pot limita destul de mult, creativ vorbind. Altfel, suferim cu toții de lipsă de timp și de brief-uri bune, oriunde-am fi.
Industria noastră de advertising
Incredibil de creativă și inventivă. Însă, încă nu știe prea bine să se spună nu, să întrebe “dar, de ce”, apropos de ce ziceam mai înainte. E și un fel de mutual admiration society pe-alocuri, ceea ce nu e chiar stilul meu. Nu m-aș întoarce nici pe dublul salariului pe care îl am acum. N-am plecat din cauza industriei. Așa că nimic din industrie nu m-ar face să mă întorc.
Inspirația Orice, de oriunde. Citesc mult, iubesc să călătoresc, iubesc să ascult oameni. Nu neapărat să vorbesc cu ei, ci să-i ascult. Merg la concerte, îmi place foarte mult berea craft, așa că încerc să mai testez una, alta, prin tot soiul de berării. De când cu pandemia, probabil ca mulți alții, am descoperit că-mi place să mă plimb.
Din fericire locuiesc într-o zona foarte verde și foarte mișto și am o mulțime de locuri unde pot să fac asta până când obosesc. Fac colaje când vreau să mă relaxez puțin. E ceva foarte inocent in jocul cu hârtie.
Pasiunea pentru scris
Am început din liceu. M-am decis undeva pe la 20 de ani că o să public o carte doar a mea până să împlinesc 30 (deja eram co-autor într-un volum de povestiri care a apărut… în 2008, cred.). Și mi-a ieșit, am publicat „A opta povestire fără titlu”, ilustrată de Loreta Isac, în 2015.
Ultimul volum în care am apărut ca autor este „Barem identitar. Prejudecăți colective, realități personale”, publicată în 2020 la Black Button Books. Din păcate, scriitura e o chestie de care nu prea m-am ținut serios în ultimii ani. Cumva a fost sacrificată printre mutări, job, pandemie și altele. Însă îmi planific să o readuc la viață.
Voluntariatul Mereu am fost interesată de asta, chit că nu am făcut-o în cadru organizat. Mai donezi niște bani, mai donezi niște timp, mai salvezi niște animale. Trigger-ul a fost mereu dorința de a face ce-mi stă mie în putință pentru a aduce un pic de bine în lume. Am învățat că încă e mult loc pentru oricine vrea să facă asta, că o întrebare te poate duce în multe locuri, că bucuria de a ajuta nu e depășită de nimic altceva pe lume și că voluntariatul e o metodă grozavă de a stimula empatia și spiritul inovativ.
Proiecte de voluntariat
Uncut cu Greenpeace – a fost un proiect pro bono pe care l-am făcut pentru Greenpeace România alături de Kinecto (Isobar). Am folosit sunete reale din pădurile noastre pentru a ne ajuta să le salvăm.
WWF – Bearflix – proiectul meu de suflet din pandemie, prin care am strâns donații pentru Orfelinatul de Urși. Ne-am folosit de asset-uri existente (multe clipuri video filmate cu drone) pentru a crea un model de "abonament" la clipurile cu ursuleți, similar Netflix.
Oxfam – unul dintre primele lucruri pe care le-am făcut când am venit în Londra a fost să mă ofer voluntar într-o librărie. Principiul prin care funcționează librăria e simplu: cărțile sunt donate, apoi revândute, iar toți banii strânși se duc spre Oxfam și eforturile lor de a combate sărăcia. Acolo am cunoscut oameni grozavi care m-au ajutat enorm să mă integrez într-o perioada dificilă pentru mine.
Universul pandemic
A fost greu, ca pentru oricine. Nu pot să spun că pandemia m-a scos din zona de confort, ci că, mai degrabă, am căutat-o asiduu. Am avut cu toții nevoie de puțin confort într-una dintre cele mai ciudate și stresante perioade din viața noastră.
Cum în UK am avut parte de un lockdown mai lung, a fost destul de dificil să gestionez faptul că eram departe de familie și prieteni fără idee despre când am putea să ne revedem, munca de acasă care încă îmi place, dar care are provocările ei specifice, și grijile adiacente unei pandemii legate de sănătate și alte incertitudini, inclusiv economice.
Am început să meditez, să beau mai puțină cafea pentru a mai liniști anxietatea, am făcut terapie și încet-încet am învățat să locuiesc cu incertitudinea. Să accept necunoscutul și să nu mai încerc să controlez tot. Să cer ajutor cât mai articulat posibil, când am nevoie, și să și ofer când simt că e nevoie – inclusiv la muncă, doar nu suntem supereroi și nici nu lucrăm cu unii. Să fiu at ease in propria mea companie. Ah, și am învățat să fac un Negroni foarte bun.
Încotro, în 2022
Onwards and upwards. Am câteva idei despre carieră, am câteva lucruri de realizat la dentsu în continuare. Unul ar fi e să lucrăm cu mai multe ONG-uri, vis care a început să prindă contur încă din anul ăsta. Vreau să iau niște cursuri de public speaking. A, și în toamnă o să merg la prima nuntă în UK: a mea.
