Perspectiva celuilalt intregeste uneori o poveste. Sau o compune. Iar aparatul de fotografiat poate spune lejer astfel de povesti. A facut-o intr-un proiect in care celalalt este refugiatul din România. “Behind the Lens” este creat de fotograful Horia Manolache, alături de Andriana Mereuță, Andra Samson si Înaltul Comisariat al Națiunilor Unite pentru Refugiați (UNHCR), pentru a expune România prin lentila refugiaților proveniti din țări afectate de crize sau discriminari sociale.
Deopotrivă, proiectul înseamnă și o educare a publicului asupra percepției refugiatului, care de prea multe ori este bazată pe stereotipuri. Publicul poate cunoaște, astfel, povești ale refugiaților, iar ei, la rândul lor, ajung să se cunoască mai bine.
Am concluzionat că acum este și țara lor și contrar a ce li se spunea înainte să ajungă aici, au constatat că este o țară frumoasă și sigură. Sunt povești și despre discriminare, despre fugă, despre lupta de a nu te lăsa învins de tot ce te înconjoară, despre cum vede fiecare acest statut de refugiat, spune Horia despre refugiati.
Participanții au învățat cum să folosească un aparat foto într-un mod profesionist și au luat lecții despre cum să creeze arhitectura unei poveşti. Rezultatul poate fi văzut acum într-o expozitie în restaurantul Flip-Flop (Bd. Dacia 139), din București. Accesul este gratuit, în baza certificatului verde.
Aflăm mai multe despre proiect și expozitie, în rândurile de mai jos.
Inițiativa proiectului
Ideea a fost mai mult să pot da ocazia refugiaților să își poată spună ei povestea. De multe ori sunt reprezentați, nu neapărat cum ar vrea ei, ci după anumite stereotipuri în care mulți nu se regăsesc. Lucrez de ceva timp cu UNHCR și din proiectele derulate până acum, dar și din discuțiile cu cursanții noștri, am constatat că ei au o problemă cu felul în care sunt refugiații în general.
Este proiectată imaginea asta în care refugiații vin aici să trăiască pe spinarea românilor prin ajutoare sociale. Realitatea este diferită. Sunt sprijiniți 6 luni după care cei care rămân, rămân cu drepturile pe care le au cetățenii români (mai puțin cel de vot), dar și cu aceleași obligații. Toți cursanții noștri lucrează și studiază în România.
Împreună cu Andra Samson și Andriana Mereuță, am încercat să le dăm cât mai multe informații despre storytelling și fotografie, pentru ca ei să poată, de aici încolo, să contribuie la construirea acestei imagini a refugiatului din România. De aceea am și organizat o expoziție cu lucrările lor la Flip Flop din Bulevardul Dacia nr 139.
Finanțarea
Finanțarea a venit de la Administrația Fondului Cultural Român, iar UNHCR România s-a implicat în descoperirea persoanelor care ar fi interesate de acest demers. UNHCR va începe în următoarea perioadă să expună proiectul publicului din România prin intermediul diverselor festivaluri anuale la care participă în mod constant.
Refugiații
Nu a contat povestea lor din spate, cât faptul că erau interesați de acest curs. Până la urmă, asta ni s-a părut important. Povești, totuși, sunt în spatele fiecăruia și toate diferite, dar le-am aflat pe urmă. Majoritatea sunt prezentate într-o serie de interviuri pe site-ul proiectului.
Experiența în sine, faptul că a apărut ceva nou de făcut într-un an plin de restricții, i-a făcut să participe. Fiecare are o motivație diferită, din câte am văzut. Cineva vrea să învețe fotografie pentru a-i fi de ajutor în meseria de stomatology, de exemplu. Alții vor să iasă din zona lor de confort și să aibă cât mai multe experiențe care să-i scoată dintr-o stare de teamă, alții pentru că au considerat că fotografia și storytellingul sunt niște unelte pe care este bine să le ai.
Cursurile
Până în acest moment n-am găsit un sponsor pe partea de echipament foto, dar ne-am descurcat cu ce au avut cursanții și cu ce am mai adus și eu, și zic că au ieșit rezultate neașteptate. Am avut o serie de întâlniri online și fizice în care le-am prezentat genuri fotografice, fotografi precum Jim Goldberg, Taryn Simon, Vivian Maier, informații legate de lumina exterioară și felul în care poate fi folosită, am și editat fotografiile la final pe o tabletă grafică.
Am încercat să le arătăm cât mai multe, ca să prindă gustul pentru fotografie ca unealtă de a spune o poveste. Andriana Mereuță le-a povestit despre pașii urmați în câteva editoriale National Geographic din SUA la care a participat, le-a spus despre partea din spatele unui proiect și cum ajungi să-l faci, să-l prezinți.
Andra Samson a avut atelierele ei separate în care a prezentat care sunt pașii de urmat atunci când spunem o poveste și cum putem găsi acea poveste care merită spusă.
Percepția asupra refugiaților
Acum doi ani participam la Timișoara la un festival dedicat refugiaților și acolo, înainte de deschidere, cineva scrisese mare pe ușa de la intrare ceva din seria asta de stereotipuri prinse de cuvântul "refugiat".
După care, la începutul acestui an, am făcut o serie de portrete cu refugiați medici din România. Majoritatea lucrau la ATI, în spitale care tratau pacienți bolnavi de covid și mi s-a părut că ar trebui ca ei să fie văzuți nu doar de cei pe care îi tratau.
Din ce înțeleg de la o parte din cursanți, termenul de refugiat în sine le transmite starea că sunt străini de acest loc, deși ei sunt aici de 4 ani, lucrează, fac voluntariat, vorbesc limba română foarte bine. Expoziția cu lucrările lor aș vrea să transmită calmul și liniștea pe care ei le-au găsit aici, și de aici înainte, ei să se prezinte cum vor, având mai multe unelte pentru asta.
Am concluzionat că acum este și țara lor și contrar a ce li se spunea înainte să ajungă aici, au constatat că este o țară frumoasă și sigură. Sunt povești și despre discriminare, despre fugă, despre lupta de a nu te lăsa învins de tot ce te înconjoară, despre cum vede fiecare acest statut de refugiat.
Topicuri și teme
De la primul curs, câțiva oameni mi-au atras atenția că ei n-au cum să aducă genul de fotografii asociate vieții de refugiat în general: sărăcie, mizerie, boală, etc. Au crezut că am așteptarea asta de la ei, dar le-am spus că e ok, pentru că nu am nicio așteptare de la ei și nici o imagine prestabilită pe care vreau să o consolidez - le-am spus doar că ar putea să înceapă să fotografieze ce este în jurul lor, persoane din jurul lor, locuri.
Fiind de mai mult timp în România, ei au depășit anumite dificultăți - chiar și faptul că au trebuit să învețe o limbă complet nouă pentru a se putea descurca.
Lansarea expoziției
Deocamdată am avut evenimentul online de lansare și fiecare dintre noi și-a spus impresiile la final de curs. Cel mai important mi s-a părut că am avut ocazia să prezentăm lucrările într-un mod profesionist - sper să facem și lansarea fotografiilor de la expoziția fizică, deși ele sunt expuse acolo și pot fi văzute de către cei care se duc la restaurantul Flip Flop. Au fost cursanți care erau bucuroși că s-au implicat pentru că au reușit să iasă din zona lor de confort și sper ca de acum încolo să continue.
Promovarea proiectului
În general, am promovat online proiectul pentru a ajunge la oameni care locuiesc în orașe în care știm că sunt și refugiați. Cum spuneam, în următorul an, expoziția se va plimba în orașe precum Timișoara, București, Brașov, la niște evenimente în care participă mulți tineri în general. Cred că așa se vor schimba lucrurile, educându-i pe cei tineri.
Proiecte culturale dedicate refugiaților
Știu, de exemplu, de Festivalul OmFest care se întâmplă în București de Ziua Mondială a Refugiatului. Este un festival care surprinde și redă foarte bine diversitatea prin elemente care definesc alte culturi: muzică, mâncare, artă.
Planuri
Aș vrea ca anul următor să facem niște deplasări prin România.
