Cercetarea colectivă pornește de la lucrările artistelor Ada Pistiner, Marion Baruch și Lena Constante, utilizând metodologii difractive prin care reprezentaționalismul este înlocuit de performativitate, iar subiectul și obiectul nu preexistă, ci apar în timpul intra-acțiunilor *. Difracția este propusă de Donna Haraway** ca o abordare metodologică ce se distanțează de reflexivitate, care nu face decât să “dislocheze” aceeași entitate într-un alt loc. Difracția înregistrează istoria interacțiunilor, interferențele și diferențele, constituindu-se ca o metaforă pentru un alt tip de conștiință critică. Această conștiință nu încearcă să găsească o reprezentare sau o oglindire autentică a unor entități pre-existente, ci se angajează într-o continuă prezență performativă.
* Intra-acțiune este un termen introdus de Karen Barad în cartea sa “Meeting the Universe Halfway”,
** Donna Haraway, Modest_Witnm@Second_Millenn ium.FemaleMan"'-Meets_OncoMouse™
Laboratorul de investigare artistică urmărește dezvoltarea unei metodologii artistice de cercetare, producție și diseminare, ce combină simbiotic acțiunile și impulsurile colective cu cele personale.
Artistele participante în laborator: Ioana Gheorghiu, Ileana Faur, Irina Botea Bucan, Kiki Mihuță, Lila Passima.
Curator – artist: Irina Botea Bucan
Irina Botea Bucan a dezvoltat o structură simbiotică de artist-educator-cercetător care contestă sistematic idei socio-politice dominante și centrează agentul uman si non-uman drept vehicul al sensului. Alegând să acţioneze în contexte diferite, artista se concentrează în prezent pe descentralizarea discursurilor culturale și posibilitatea susţinerii unei diferenţieri creative care există în mod discutabil în afara unui sistem hegemonic de valori și critică. Performance-ul, reconstituirile, audiţiile simulate, elementele de cinematografie directă și cinéma vérité se combină în abordarea ei artistică, dezvoltată printr-un proces relaţional.
În prezent este cadru didactic în cadrul Școlii Institutului de Artă din Chicago (din 2006) și urmează cursurile doctorale ale Universităţii Goldsmiths din Londra. Lucrările sale au fost expuse in locatii diverse incluzand: New Museum, New York, MUSAC (Museum of Contemporary Art of Castilia and Leon), Bienala de la Venetia, Pompidou Centre, Paris, National Gallery Jeu de Paume, Paris; Kunsthalle Winterthur, Reina Sofia National Museum, Madrid; MUSAC-Museo de Arte Contemporáneo de Castilla y León, Spain, Gwangju Biennale 2010, U -Turn Quadriennial, Copenhagen; 51st Venice Biennale; Prague Bienale; Kunstforum, Vienna; Foksal Gallery, Warsaw, Argos Center for Art and Media, Brussels; MNAC (National Museum of Contemporary Art), Bucharest; Museum of Contemporary Art, Szczecin, Poland, Center for Contemporary Art Ujazdowki Castle, Warsaw. Festivals: Artefact Festival, Leuven, Rotterdam Film Festival, Impakt Panorama, Utrecht; Polis Adriatic Europe Festival.
„Când am cunoscut-o pe Lena în apartamentul ei din Drumul Taberei, cosea. Cosea la mașina aflată în camera ei mare, înconjurată de bucăți de materiale înflorate. Cosea pentru rude și pentru ea. Nu mi-a vorbit despre închisoare, ci despre Harry și despre femeile din sat. Despre bucățile lor de ii sfărâmate, decolorate, pe care le foloseau deja doar la spălatul vaselor și la șters când le-a întâlnit. Nu putea să stea fără să coase și să taie.
“Și am început să tai”. Rescria o propoziție de “o sută de ori”. Scrisul era pentru ea tot un proces de tăiere.
Când “evada” din celula în care a stat singură opt ani, se îndrepta spre iarbă. Spre copaci, păsări, soare, nisip, pământ umed cu miros putrezit, frunze, oi, miei, câini. Casa o ținea “ascunsă îndărătul pleoapelor”. Tot iarbă, florile de câmp, copacii intră în anii ‘70 în cărțile ei de poezie pentru copii, cărți pe care le ilustrează cu păpuși construite de ea. Muzica, ne indică Harry Brauner, compozitorul, trebuie cântată mișcat, cu veselie, copilărește, sau mișcat expresiv, cu solemnitate și duioșie, gingășie sau nostalgie.
Parcelele cusute de femei: “Când coseam, era timpul meu” zice mama Ancăi. “Când am descoperit cafeaua coseam și țeseam ziua și noaptea” îmi spune Tanti Florina. “Îmi plăcea”, îmi spun Tanti Tia, Tanti Niculina. “Mă duceam cu vaca și coseam”. Și timpul acela al lor poate că este “camera ei”, a Virginiei. Spațiu portabil, pliabil, harta și camera intimă unde femeia putea să își găsească timpul ei.
Broderiile decolorate, asamblate de Lena sunt făcute în buclă, cu relief dens și încăpățânat. Nu devin plate nici măcar după ce sunt călcate cu fierul fierbinte. Greu de localizat in anii ‘70, ca obiecte artistice între tapiserie și pictură, au fost acuzate direct că “distrug folclorul”. Fragmentele-parcele asamblate se împotrivesc împreună interpretărilor lineare. Rămășițele de ii și cusăturile nu repetă și nu conservă decorațiunile simbolice, ci trăiesc, se decolorează, obosesc, își schimbă funcțiile practice și, așezându-se nedespărțite pe perete, îl sparg.”
Management și concept artistic: Andreea Căpitănescu
Andreea Căpitănescu este curator, manager cultural și artist. A făcut parte din echipa festivalului Europalia România, în calitate de curator al programului de Artele spectacolului, este director artistic al eXplore festival, co-organizator al proiectului european Life Long Burning și, din 2012, co-fondator și curator al spațiului de artă contemporană WASP Working Art Space and Production. Cu o formare profesională în dans contemporan, management de proiect și cercetare doctorală în arte, este interesată să experimenteze noi cadre de lucru multidisciplinar, cu potențial catalizator de schimb artistic și teoretic, care modifică și influențează procesele de creație și propun noi versiuni personale, autentice. Spațiul artistic feminist și relația cu mediul (peisaj, arhitectură) reprezintă două dintre interesele sale majore ce se regăsesc în numeroase proiecte personale dezvoltate recent.
Proiectul "AA.Collective learning" supraexpune teme legate de identitate si experiment feminist, chestionează relația cu timpul, diferite niveluri ale realității și imaginii. Formatul de laborator propus continuă demersul început în 2020, prin proiectul „Practising solo collective”, de-a dezvolta micro-comunități artistice care își găsesc inspirația în referințe (imagini și filme iconice) din istoria artei si performance-ului contemporan.
Artiste:
Ioana Gheorghiu traversează modalitățile temporale ale performance-ului folosind text și instrumente din artele vizuale pentru a opera în interstițiile dintre limbaj, sunet și corp. Lucrează cu desen, video și acțiuni pentru a aborda conceptual principii guvernatoare din urbanism, muzică, sport. Reglează poetic-concret cazuri injuste pentru animale sau păsări. Foloseşte cadre performative inspirate de competiţiile de dezbatere academică sau partituri muzicale. Sonor, compune secvențe cu afinitate pentru teatru radiofonic, poezie sonoră.
A activat în cadrul unor platforme locale de cercetare performativă de lungă durată, ca Imagine Human (2019) şi Black Hyperbox (2016), şi a participat la seminare de performance intensive internaţionale ca “Abandoned Practices” (Praga), danceWEB Viena ş.a. A participat în expoziţii şi a prezentat performance-uri individuale și de grup la Rosas Studios Brussels, Centrul Dansului Bucureşti, tranzit Bucureşti, galeria Anca Poteraşu, WASP, Lateral Art Space și Pilot – Fabrica de Pensule Cluj, Centrul Cultural Chorbadjisko, Laboratorul de Imunologie Bucureşti, Atelier 35, Spaţiul Platforma (MNAC), Alfred ve dvore Theatre Praga, CIAC Pont-Aven.
„Tai ca să respire
Marion golește camera pentru a face loc oamenilor să stea într-un pătrat de soare pe podea. “Întâlniri spontane, schimb și limbaj”, cum sintetizează Olga Ștefan scopul unor acțiuni mai vechi. Golul din instalațiile textile îl citesc tot așa, ca pe un spațiu productiv, aerisit, pentru întâlnire – nu vid, ci loc. Spațiu creat / croit în material și nu lipsă.
Spațiul apare în aerul festiv pe care îl are aglomerarea de goluri înconjurate de fâșii prelungi care traversează săli mari. Relicve de sfâșieri controlate geometric, steaguri, arme, zmee. Am nevoie de timp de acomodare să nu resping rețeaua de resturi. E înrădăcinată afectiv respingerea lor. Reușesc când sunt întinse mai bine. Reușesc când bucățile sunt mai mici, mai controlate.
tai, deșir, observ și cos la loc
ața și creta prin gură
în linii”
Ileana Faur, artistă vizuală și performativă din Budești-Maramureș (RO), stabilită în Strasbourg (FR), folosește o abordare multidisciplinară care combină elemente de artă plastică cu sunet și textile. Este pasionată de fire, ață, cusut, și grădinărit imaginar.
Practica ei se concentrează pe realizarea de obiecte ca o nevoie de contact, de teama de acesta, ca o modalitate de a se împăca cu rușinea, durerea, doliul, de a rezista opresiunii și de a crea un spațiu în care să se poată mișca liber.
Faur a urmat programul de masterat și licență la Universitatea Națională de Arte din București (RO). A făcut parte din echipa curatorială la Platforma Anexa MNAC și FemCAV. Lucrările ei au fost expuse și prezentate la Atelier 35, București (RO), Tranzit București (RO), Museum Quartier, Viena (AU), Skånes Konstförening, Malmo, (SW), Le Chariot, Strasbourg, (FR).
Cum am început să clipesc tot timpul
Când aveam doisprezece ani, am terminat de citit bunicii mele Noul Testament și am fost speriate amândouă pentru o bună bucată de timp. Mi-am imaginat că o să îmi pierd familia pentru că nimeni nu poate fi atât de perfect precum dumnezeu ne vrea, că eu aș putea fi o bună credincioasă pentru că sunt cea mai tânără și că poate aș putea să îi salvez și pe ei.
Am fost speriată și tristă multe zile.
Totul mi se părea injust.
Într-un final mi-am făcut un plan.
Am căutat cum să îl evit pe dumnezeu și să găsesc o soluție la cum aș putea să îi ascund gândurile de-ai salva pe cei dragi de Judecata de Apoi.
Care ar fi planul după aceea, cum aș putea să creez un spațiu în care El nu ar avea acces? Am început să îmi fac un cod în minte.
De fiecare dată când strîngeam pumnul stâng, dumnezeu nu mai avea acces la gândurile mele. Dacă clipeam o dată luam un lucru sau o ființă vie și le puneam într-un spațiu care ar fi putut fi accesat numai de mine. Clipitul de două ori însemna o fotografie imaginară care ar fi putut să ne ajute pe toți să nu ne pierdem speranța.
Așa am început să clipesc tot timpul.
Mi-am clipit familia, ca să mă asigur că îmi pot fi alături mai târziu; toate uneltele din gospodăria noastră și a vecinilor, toate animalele pe care le-am văzut în sat, grânele, semințele, cepele și cartofii. Toată zestrea mea și a fraților mei, oamenii care știau mai multe lucruri decât familia mea, păstrăvii de la păstrăvărie și biblioteca școlii. Am fotografiat mental toate anotimpurile, toate lucrurile pe care le consideram frumoase la doisprezece ani. Florile din cimitir, apusurile de soare, copacii îndoiți de zăpadă, râul, ferigile, mușchii și moara din toate unghiurile ca să putem construi una nouă. Locurile mele preferate din sat și caietul de rețete al mamei mele.
Un an mai târziu știam exact cum crește un bob de porumb, cum să strângi semințele de roșii, de dovlecei sau de ceapă. Cum să altoiești un măr sau să sapi o fântână.
Tot ce îmi lipsea erau paturile. La noi, saltelele erau niște saci uriași din cânepă cu bumbac, țesuți la război care se umpleau o dată pe an cu paie de grâu. Voiam saltele moderne, ca la oraș, dar nu știam pe nimeni care să aibă o asemenea minunăție. Până într-o zi, când am văzut că bunica aprindea focul cu o revistă în care erau imaginile mai multor paturi. Mi-am zis că aș putea să încerc să clipesc. Oricum nu aveam nimic de pierdut, dacă nu se transferau în spațiul meu secret. Oricum clipisem deja în fața saltelelor saci. Mi-am propus să clipesc de vreo cinci sute de ori (cam câți oameni de pe pământ credeam eu că ar putea să fie creștini adevărați) ca să mă asigur că toată lumea are un pat unde dormi. Pe la jumătatea acțiunii aud vocea mamei mele și JAP! Primesc o palmă și o aud pe mama care îmi spune că nu are nevoie de o handicapată acasă.
Nu am mai clipit după aceea.
Fragmente
Sezonul nucilor
Staulul din grădină
Pânzele de păianjeni
Furia cocoșului
În spatele cimitirului
Vremea de muls vacile
Culesul merelor
Straturile de fasole
Prilazul din luncă
Saivanul oilor
Dozele de aluminiu suspendate
Porcii de pădure
Stejarul de o sută de ani
Coloratul lânei
Ziua de târg
Grămezile de porumb
Fânul din șură
Drumul înămolit
Coarnele de cerb
Căruța cu dovleci
Șosete de lână
Oală cu cartofi fierți
Vântul care apleacă copacii
Afumătoarea din pod
Ninge pe acoperișuri
Furcă, fus, tors
Firele de lână din război
Stele pe bune
Păsările de zi
Păsările de noapte
Curățatul pomilor
Ochii mari ai vacilor
Alăptatul mieilor
Drumul care urcă
Toaca și clopotele
Staulul oilor
Veterinarul
Bufetul
Balega arsă
Săpat grădina
Rațele pe cer
Capcanele pentru limacși
Corcodușii în floare
Târgul de animale
Bureții de pruni
Tunsul oilor
Sfârșitul ploilor
Drumul la stână
Cuibul de mierle
Poiana din mijlocul satului
Puii de barză
Bidoanele cu monturi
Biserica de lemn
Câmpul de grâu
Vișinii în floare
Spălatul lânei
Barajul pe râu
Bucătăria de vară
Iazul cu păstrăvi
Dispensarul
Începutul furtunii
Frunzele de struguri
Clăi și căpițe
Găinile, puicele, puii
Curtea curățată
Aprinsul focurilor
Marea drumeție
Sacii cu brânză
Primul tractor
Mirosul de câine plouat
Plivitul cartofilor
Galop fără șa
Furcă și coasă
Orizont îndepărtat
Câmpul de lucernă
Firele electrice
Rândurile de varză
Lemnele din pădure
Săpat fântâna
Galben pe câmp
Șoarecii care rod
Pescarii în liniște
Uscatul porumbului
Împletit coama calului
Fier topit și fum
Vopsitul lânei
Puntea de la cascadă
Căminul cultural
Târnacopul și lopata
Furtunile scurte
Kiki Mihuță locuiește şi activează în București. Aceasta lucrează cu o varietate de medii precum instalație, text, sunet și performance, folosindu-și experiențele de zi cu zi ca punct de plecare și ca act de meditație. În același timp, aceasta își concentrează practica pe modalități de reflecție și experimentare. Lucrările ei explorează uneori dihotomia dintre sine și celălalt, dintre instinct și gândire rațională. De asemenea, este preocupată și de limitele subiective ale percepției.
Lucrările ei au fost prezentate în spații precum Atelier 35, Platforma, Tranzit, MNAC (RO), Scena Robocza - Centrum Rezydencji Teatralnej (PL), Festung Hosensalzburg (At), printre altele.
„Casa bunicilor urmează să cadă. Cele câteva obiecte rămase sunt lipsite de valoare artistică ori etnografică. Cele câteva carpete agăţate sunt acoperite de praf ori pânze de păianjen. Privirea îți cade pe cea mai mare, o carpetă cusută pe etamină cu 3 cerbi și 3 brazi.
În urmă cu 30 de ani, Veronica Mihuţă din comuna Ciprian Porumbescu, jud Suceava începe lucrul la o carpetă cusută pe etamină. Reușește să coasă doar jumătate și rămânând fără aţe o dă uitării, iar câţiva ani mai târziu o face cadou în acea stare Ecaterinei Rădoi din comuna Văleni, judeţul Olt. Ecaterina continuă cusutul, însă, deși nu a reușit să găsească nuanțele potrivite, termină şi agaţă carpeta pe unul din pereţii din odaie. Veronica nu a văzut niciodată carpeta terminată. Între timp, Ecaterina îşi învaţă nepoatele să copieze şi să reinterpreteze modelele mici, fără ca acestea să ducă vreodată învățătura mai departe.
Azi casa bunicilor stă să cadă, dar carpeta încă poartă urmele gesturilor celor două relatând o istorie și o amintire ce parcurge mai multe contexte: al celor 2 și al artistei."
Pornind de la lucrările lui Marion Baruch și folosind practica acesteia ca pe un impuls, Kiki Mihuţă propune ca temă de cercetare memoria recuperată chestionând "ceea ce rămane în urmă". Ca și la Marion Baruch, lucrările lui Kiki Mihuţă nu seamănă între ele şi par a fi acte meditative şi reflexive, în același timp. Kiki Mihuţă nu este nostalgică după trecut, dar este interesată de recuperarea gestului în lucrurile pe care le găsește. În antiteză cu Barouch care încearcă mai degrabă să introducă un gest personal în lucrările sale, Kiki Mihuță este interesată atât de mecanisme declanşatoare de amintiri cât și de gradul de deteriorare și perimare al acestora.
Discuțiile din cadrul laboratorului au dus la recuperarea unor fragmente de amintiri de la care artista a pornit această cercetare. Folosind formula "Deteriorare-Pierdere-Recuperare" aceasta pune în discuție subiectivitatea experienței de recuperare.
Lila Passima, artist vizual, curator și coordonator al secției Educație muzeală la Muzeul Național al Țăranului Român, explorează raporturi ale interiorității cu realitatea exterioară folosind elementele unui demers interdisciplinar. În instalaţiile sale, denumite spaţii personale, Lila Passima construieşte o relaţie dinamică între autoreferenţialitate şi contextul social şi operează cu un lexic structurat pe: memoria afectivă, mitologia personală, arheologie subiectivă şi reconstrucţii autobiografice printr-un instrumentar ce imaginează o stratigrafie conţinută în: semne-însemne, texte martor, desene parietale, fotografie, materii organice, obiecte textile, sculpturi, obiecte ready made şi autobiografice. Interesată de un demers cu conexiuni în teritoriul antropologiei culturale a creat acțiuni colaborative interdisciplinare în zona de performance, improvizații sonore și dans contemporan, implicând activ și publicul printr-un demers participativ în spațiile sale personale.
A participat cu instalaţii şi proiecte interdisciplinare în cadrul unor expoziţii naţionale şi internaţionale la Muzeul Ianchelevici(BG), Centrul internaţional de artă contemporană, Pont Aven (FR), Contemporary Art Gallery, Sacramento (USA), Moscow International Forum of Art Initiatives(RU), Tilburg Museum(NL), Norton Priory Museum (UK) Beer Sheba University Gallery (Il), Szombathely Art Gallery (HU), MNAC, Galeriile UAP, Casa MINCU, Baia turcească(Iaşi).
Lena și tăieturile timpului…
Timpi tăiați pe care Lena îi coase numărîndu-i, unul cîte unul.
I …Una, două, trei, patru, cinci secunde, șase, șapte, opt, nouă, zece secunde, o mie de secunde, o sută de mii de secunde. Am trăit singură, în celulă 157 852 800 de secunde de singurătate și de frică. E un lucru care nu se spune, se urlă! Mă condamnă să mai trăiesc încă 220 838 400 de secunde. Să mai trăiesc atîtea secunde sau să mor din atîtea secunde…I
Și Lena continuă să coasă… păpuși, grădini cu păsări și flori, pomi ai vieții, îi zîmbește lui Harry, se ascunde printre cărări cusute de prietenele ei țărănci din ținutul Pădurenilor pe care le adună într-un luminiș… uneori acoperit de tonuri umbroase, negre argintii, altădată scăldat în nuanțe roșii de foc și rozuri spălate de timp.
Joaca Lenei – evadarea ei, tăcută și imposibilă…
Cos pe timpii Lenei, cărări imaginare, mă culcușesc în interiorul coloanelor-romburi, tot atîtea scări care urcă și coboară unind cerul cu pămîntul…
Și mîngîi materia… fiecare urmă de ac și carne de țesătură puse de Lena împreună imaginează mii de delușoare, văi și rîuri cusute. Valuri de ritmuri sonore, juxtapuneri și alăturări de micro-teritorii, natura des-cîntată și re-unită în nesfîrșite sensuri regeneratoare.
Lena taie, coase, reciclează, recuperează salvator…resturile, urmele unei frumuseți-lumi țărănești dispărute și înalță o Grădină vie, unind timpii în luminiș.
Lena coase…
Un proiect WASP Studios, co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național
Co-producător: Asociația 4Culture
Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziția Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.
