Într-o seară relaxantă, acasă la un prieten comun pe numele său Calnegru (culmea), 3 absolvente de film făceau un skit amuzant în care tot ele erau protagoniste. Așa a început povestea, așa a apărut numele Black Horse Mansion. Ana, Beti și Miruna s-au apucat să facă videografie pentru diverse proiecte, mai ales culturale, pe lângă joburile pe care le aveau atunci. Dar și-au dat curând seama că, fără să se dedice total, lucrurile stagnează și s-au hotărât să dea totul în business-ul lor. Și timp, și inspirație, și creativitate, și transpirație.
La mai bine de 7 ani de când au început să lucreze împrenuă, creează la intersecția dintre artă, video, cultură pop și jurnalism. 3 dintre ”picioarele” calului negru sunt încă în proiecte culturale și doar unul în zona comercială. Să facă film, videoclipuri și video art, să aibă o voce care contează și să rămână aproape de peisajul cultural sunt dintre visurile cu care fetele creative au pornit la drum.
"BHM arată ca un cal cu trei capete care-și doresc să-ncerce lucruri noi, fiecare în direcția ei și care ajung într-un final să-și presare un pic din personalitatea ei într-un tot comun. Cred că mixul exotic de trei femei cu gust de tropicana ne-ajută să spark things up pe piață".
Alături de Ana Banu, Alina Manea, și Miruna Vasilescu, aka Black Horse Mansion, povestim despre creatie și woman power artistic.
Echipa Black Horse Mansion
Ana: Eu am început cu facultatea de jurnalism (dintr-o lipsă de inspirație la final de liceu), unde nu mi-am dat licența. De acolo am ajuns la cel de-al doilea job al meu - foto editor și tehnoredactor la Burda. Apoi, am aterizat la Comunicare audiovizuală/ Facultatea de Film, de unde doi ani mai târziu m-am transferat la o universitate din SUA unde am studiat tot Film, dar și Teatru. Întoarsă în România aproape trei ani mai târziu, am lucrat diverse (vânzătoare într-un magazin, scris despre filme și tehnologie, făcut sucuri într-un restaurant raw vegan). În paralel, s-a legat Black Horse Mansion cu fetele. La capitolul interese, cred că în America mă apropiasem de filmul documentar (printr-o profă mișto), așa că în 2016 m-am înscris la un master de antropologie (rip Vintilă Mihăilescu) ca să încerc să fac un film despre stand-up comedy (încercare in progress). Stand-up-ul de la noi îl urmăream de la începuturile (Cafe Deko & all). Cred că zonele astea de documentar (spre docufiction), umor și exprimare creativă (mediile pot să varieze) sunt interesele mele principale, care se varsă și în BHM.
Miruna: Am pornit de la dragostea pentru cuvânt și scris. Mi-am plănuit o carieră în publicitate (pentru care am urmat David Ogilvy, SNSPA la distanță) dar am fost luată pe sus în ultimul moment de UNATC, secția de Comunicare Audiovizuală / Facultatea de Film – un mix de scenaristică, analiză de film și cultură cinematografică și generală. La început am scris pasional despre filme, am trecut printr-o casă de producție de film unde am dezvoltat proiecte și promovat filme, am trecut și printr-o redacție ca secretar de redacție și cumva, în paralel, m-am îndrăgostit de post-producție și ce pot face cu ce filmez, apoi de animație abstractă, care s-a transformat peste noapte într-o carieră în VJ-ing (în duo-ul TipToe, în principiu pentru scena de muzică electronică, dar și în variațiuni culturale). În paralel, am copt și dezvoltat BHM cu prietenele mele (din liceu, respectiv facultate) – Ana și Beti. Împreună am învățat din mers tot ce am avut nevoie ca să trecem la un nou și nou nivel de la an la an. Pe mine interesele și skill-urile m-au dus mai mult în zona de grafică/animație/vfx, dar dintotdeauna mi-a plăcut să știu câte puțin din toate.
Beti: Sunt bucureșteancă get beget, am terminat Coșbuc apoi UNATC, scenaristica. În ultimii ani de facultate, împreuna cu Miruna și alte minți creative și dragi (printre care Matei Branea, Tudor Calnegru, Anna Florea) am făcut parte din colectivul fanzinului ZI-NE, proiect susținut din tot sufletul de Sorin Botoșeneanu (rip), pe atunci decan la film. Am organizat baluri și petreceri, ne-am exersat împreună skill-urile de mici producători și creatori de content scris - atunci am prins gustul producției chiar dacă nu ne luam atât de în serios. Iar apoi am descoperit montajul pe cont propriu și-am zis ca asta o sa fac toata viața pentru că-mi iese și e mult mai aproape de film decât scrisul. Ritmul, dansul, arta video - astea ar fi pasiunile mele.
Credit foto: Roald Aron
Ce făceați înainte de BHM
Beti: Cred că lucram la Saga, pe postproducție dar nu mă descurcam excelent, posibil să fi fost un mediu prea corporate pentru mine și nu îmi arătam interesul în proiecte care nu erau ale mele.
Așa că am zis să creăm un cadru safe pentru experiment personal, acest trio feminin care întotdeauna și-a dorit să facă film. Ce ne mai unește? Hard work-ul - practic am fost deseori niște cai de bătaie, care au făcut pe dracu-n patru să ducă la bun sfârșit ce au început, pasiunea pentru orice fel de proiect, oricat de mic și neînsemnat, și acea dorință de afirmare constantă.
Ana: Terminam UNATC-ul, redezghețat după ce ma întorsesem din America și lucram, în paralel, la un magazin cu decorațiuni. Nu a fost o perioadă nemaipomenită. Filmul sigur a fost un element unificator pentru noi, cuplat cu nevoia de independență creativă.
Miruna: Eram un VJ pasionat, dar știam că înflăcărarea aia nu va ține o viață așa că am luat o glumă comună în serios. Era warm & fuzzy cu ele și cred că râsul ne-a unit și ne-a și ținut împreună. Interesul comun de la care am plecat a fost să facem film. Pentru că absolvisem aceeași facultate și abandonasem în fașă ideea ei. Dar luând decizia asta, ne-am trezit trei femei de acțiune, care vor să le facă pe toate și ne-am lăsat duse de flow, aruncând ici-colo ancore care, în timp, ne-au orientat mai bine către ce ne intereseaza cu adevărat: exprimarea unor idei sau constatări despre lume în formate experimentale, funky și relaxate. Cred că astăzi ne unește în continuare prietenia - care a văzut și zile bune și zile rele în explozivul climat al lucratului cu prieteni, dar s-a ținut pe baricade – și curiozitatea de a vedea unde poate ajunge organismul ăsta cu 3 capete pe care îl creștem de ceva vreme și la care ținem ca la un copil în carne și oase.
Începuturile proiectului
Echipa: La final de 2013 sărbătoream ceva de câteva sticle bune de vin la un prieten acasă. Întâmplător, îl cheamă Calnegru (Tudor) și ne-a învățat multe chestii tehnice de-a lungul timpului. Făcusem un skit amuzant în care eram toate trei starring în acest fake show Black Horse Mansion, adică pe moșia domnului Calnegru. Un fel de Dallas cu absolvente de Film care își căutau un sens pragmatic. Gluma a prins și n-am mai căutat niciun nume. Era clar că asta eram – Black Horse Mansion. Primul gig real pentru care a și trebuit sa avem un nume oficial - a fost Creative Mornings – deci eram prezente lunar cu video pe platforma lor. Făceam videografie - chestie pe care am ajuns sa o facem apoi pentru varii proiecte. La început am acceptat proiecte mai degraba culturale, pentru diferite institute si tot ce însemna comercial parcă nu pica bine. Lucrurile s-au așezat, de fapt, după chipul și asemănarea noastră.
Credit foto: Roald Aron
Poziționarea
Ana: Cu greu ne-am poziționat [râde amar]. Cred ca încă ne pozitionam. Noi avem 3 din 4 picioare ale calului în proiecte culturale (colaborări cu institute și platforme culturale, ONG uri, campanii CSR ale diverselor branduri) și 1 în comercial. Ne-am dori să păstrăm proporția asta, lucru care nu e neapărat ușor. Ce am reușit până acum a ieșit din cum ne-am ales proiectele și mai ales colaboratorii. Am mers de multe ori după oamenii cu care ne-am înțeles foarte bine, și de-acolo au apărut și proiecte pe placul nostru.
Cu ce obiective, idei și visuri ați pornit BHM
Ana: Să devină o platformă de expresie pentru fiecare în parte, fiecare având personalitatea și pasiunile proprii, și, normal, să fie o chestie sustenabilă, să putem să ieșim la pensie cât de cât ok datorită ei.
Miruna: Să facem film / videoclipuri / video art. Să avem o voce care contează. Să fim aproape de peisajul cultural. Să învățăm făcând tot ce ne-ar plăcea să știm să facem.
Beti: Visul de a face film și de a lucra cu drag într-un colectiv format din prieteni.
Așteptările
Ana: Credeam că BHM o sa devină o treabă sustenabilă mai repede. Situația începe să fie ok, dar nu suntem încă acolo. Altfel, așteptarea că putem să lucrăm la proiecte creative doar așa din pasiune a fost relativ naivă. Merge pe perioade scurte, apoi realitatea lovește și creativitatea se epuizează în găsirea soluțiilor financiare.
Miruna: La început aveam și alte joburi. Era mai mult o propunere de job pe care am lăsat-o să crească organic, inițial fără efort conștient depus în creșterea ei. Pe parcurs ne-am dat seama că fără dedicație, transpirație și inspirație – lucrurile stagnează. Așa că am început să ne dedicăm și creativ, să renunțăm la alte joburi și să punem mai multă încredere în business. Să credem mai mult că something’s gotta give. De când suntem pe piață am învățat că inițiativa e regină, că organizarea minuțioasă e imperios necesară ca să iasă lucrurile și că cele mai bune soluții vin din comunicarea eficientă dintre noi și cu clienții.
Beti: Am luat-o ca pe o joacă inițial și am învățat că nu e așa simplu să crești o afacere proprie din care să te poți susține financiar. Inițial existau și alte side jobs care-mi mâncau timpul, dar de care nu eram total mulțumită. BHM a fost întotdeauna refugiul creativ însă trebuia să mă implic 100% ca să poată exista mai departe. Deseori m-am simțit left out dacă efortul nu era același ca al fetelor. Și, pe măsură ce am crescut ca business, cred că am învățat să abordăm proiectele la care lucram cu maturitate.
Intersecția dintre artă, video, pop culture și jurnalism
Miruna: Intersecția asta nu există ca ceva pe care poți să pui degetul și să zici – da, asta e fix ce facem noi. E un conglomerat de idei, emoții și preferințe căruia încercăm să-i spunem cumva. Ideea e că – acolo unde putem – ne punem în acțiune toate dorințele care apoi sunt deservite de tool-uri (unele știute, altele învățate de la proiect la proiect) și talent. Enumerând câteva lucruri de căpătâi: ne plac oamenii – să îi ascultăm, întrebăm, înțelegem, portretizăm; ne place funkiness-ul visual (venit fie din animație, fie din layout); ne place ritmul și ne place să riscăm/încercăm chestii doar ca să vedem ce iese. Ana: Arată pe alocuri ca Șusanele (un proiect mai vechi, dar drag nouă), ca Fragile, ca Problematic (un proiect nefinanțat încă, dar pe care incercam să îl animăm) și ca De ce ne pasă (o expoziție de artă video despre empatie pe care, de asemenea, încercăm să o finantam). Deci arată a explorare și pus relațiile umane din spatele colaborării în fața ambițiilor meschine și a cifrelor. Asta poate fi o felie din ce ne diferențiază.
Beti: Arată ca un cal cu trei capete care-și doresc să-ncerce lucruri noi, fiecare în direcția ei și care ajung într-un final să-și presare un pic din personalitatea ei într-un tot comun. Cred că mixul exotic de trei femei cu gust de tropicana ne-ajută să spark things up pe piață.
Woman power în creație
Ana: Se simte și bine și mai puțin bine, de la caz la caz. Cred că orice relație de prietenie combinată cu business e dificil de ținut în echilibru, iar partea de creație e conectată la echilibrul ăla de multe ori. Când ne adunăm să ping-ponguim idei se lăsa cu distracție și insight-uri, dar calibrarea nu e întotdeauna lejeră. Temerile la proiecte noi sunt tot alea dintotdeauna (o să iasă cum vrem, n-o să iasă?), dar acum suntem mai clare vizavi de proces și de ajuns, sigur ajungem undeva, dacă urmăm niște pași deja testați.
Miruna: Emoțiile sunt direct proporționale cu amploarea proiectului. Încercăm să ne asumăm mai mult partea de producători și să fim executanți doar în faza de concept și de post-producție. Asta scoate din calcul niște emoții de ordin tehnic, dar pune în joc un OCD de producător. Sunt clienți cu care suntem obișnuite și unde lucrurile curg. Apoi sunt clienți noi pe care îi deslușim din mers și cărora vrem să le demonstrăm că au făcut o alegere bună vrând să lucreze cu noi. Teama e că nu vom livra la nivelul așteptărilor, că nu vom termina nivelul cu bine ca să putem trece la următorul etc.
Woman power x 3 e ceva destul de greu de ținut în frâu. Multă vorbărie și despicarea firului în 4, hiperactivitate sau moodiness - care trebuie mereu balansate în 3 ca să nu se răstoarne construcția. Dar 3 ăsta e sfânt pentru că rareori se întâmplă să avem 3 păreri complet diferite și să nu putem alege o direcție sau alta. 2 vor fi tot timpul de acord, cu mici nuanțe. Prietenia ajută și, în egală măsură, încurcă. Există nevoia de a le proteja pe celelalte, dar și orgoliu și supărări greu de gestionat când apare oboseala. Una peste alta, e ceva special la felul în care ne completăm și ne traducem la nesfârșit una alteia. În orice facem, reușim cumva să întoarcem obiectul discuției pe toate părțile, într-un fel de competiție tacită, de cele mai multe ori benefică produsului final.
Beti: Și eu ce să mai zic? Miruna punctează destul de bine modul de lucru între trei femei. Perfect de acord, sunt acolo trup și suflet, în fiecare ceartă și la orice glumă bună sau insight procesat. Nu e deloc ușor să te calibrezi cu cealaltă, nu e deloc ușor să-ți sincronizezi programul când viețile noastre arată atât de diferit. Dar e foarte mișto când primim confirmare de la cealaltă că facem ceea ce trebuie și când simți că ideile tale sunt auzite.
Credit foto: Roald Aron
De ce este nevoie pentru a crea un conținut original fun și insightful
Ana: Sunt multe etape ca să iasă ceva original, fun și insightful și dacă sari din ele, se simte. Tre’ să lași, cred eu, să respire în primul rând partea de (pre)documentare ca să se rotunjească o viziune relevantă și apoi, pe baza ei, vezi ce competențe ai ca să susții viziunea și ce competente tre’ să cauți în afara casei. Producția e propriul ei animal, unde e necesar să fii prezent și adaptabil. Apoi, la post-producție, iar e moment de lăsat să respire editul, în funcție de complexitatea lui. Chestia asta cu “sleeping on it” mi se pare că filtrează cel mai mult zgomotul și neclaritățile.
Miruna: E nevoie de o viziune de ansamblu care pornește din capul locului, dar și de o lejeritate vizavi de cum va arăta produsul finit. E nevoie să asculți și să cunoști bine oamenii cu care interacționezi (fie ei clienți sau subiecți, colaboratori sau surse de inspirație). E nevoie de curiozitate. De documentare care să-ți țină spatele. Și de ceva skill-uri tehnice și cunoștințe teoretice și aplicate din toate liniile cu care lucrăm – concept, regie, imagine, editare, grafica și animație, social media.
Beti: Cred ca e nevoie de un curaj și de dorința de a experimenta cât mai mult și mai des. Și evident să îți asculți intuiția, să nu te uiți în jur, practic să ai tupeul să te exprimi pe tine. Și să fii consistent în încercările de a crea ceva nou.
Proiectele din acest an
Fragile – un serial documentar despre vulnerabilitate și despre puterea femeilor, bazat pe povești reale de viață a unor femei din România – prezent la câteva festivaluri de film (Anonimul, Astra, Seattle Film Festival, Les Films de Cannes a Bucarest) și cu multe vizualizări pe social media. Am ajuns în medii în care nu mai ajunseserăm.
Bienala de Arhitectura de la Veneția – unde, pentru teaser, am mers pe instinct (și clienții noștri, Poster, ne-au urmat) și am gândit un colaj animat în jurul unui poem pentru că asta ne inspira tema Bienalei, răspunsul Poster și tot contextul actual. Impactul a fost personal - am vizitat Veneția (și Bienala) pentru prima dată.
GAEP - am mai lucrat cu galerii/muzee, dar pe partea de videografie. Pentru Gaep am făcut un portret al artistului Mircea Stănescu și o descriere a expoziției găzduite de ei în mai. A fost o plăcere să lucrăm în zona asta și suntem convinse că vom mai face lucruri importante împreună.
Seria Meșteșug pentru Scena9 – faptul că am continuat seria cu noi portrete și am dus-o în alte și alte zone e pentru noi o reușită. E acolo ceva care e în top pe lista noastră de pasiuni comune – oameni și video după chipul și asemănarea lor. Acum ne gândim să încheiem seria asta și să începem alta.
Alte colaborări plăcute au fost cu Teatrul Giuvlipen, Fusion, UNARTE, Asociația pentru Relații Comunitare, BRD, Institutul Cultural Polonez și Goethe Institut.
Strategia de comunicare
Ana: Strategie e mult spus. Ne-am propus în ultimii ani să ne expunem mai mult personalitățile și să promovăm în primul rand proiectele noastre de suflet, cat și ale oamenilor din jur (oameni de care ne place și care-s activi in comunitate). Ne-ar prinde bine un om pe social media ca sa putem sa fim mai consecvente.
Miruna: Cu social media avem o relație abuzivă de dragoste pătimașă combinată cu abandon subit. Uneori avem idei care vin din cheful nostru de joacă și, culmea, funcționează - ca atunci când am născocit Vlogue-ul care încă mai are fani (în mica noastră bulă, ofc). Alteori postăm doar ca să nu moară de tot. Audiența nu e mare, dar o simțim aproape și supportive. Încercăm să fim egale cu sine, transparente și de cele mai multe ori tonul e comic, dacă nu chiar jovial.
Beti: Hmm, în mare parte mesajul pe care vrem să-l transmitem lumii prin postările noastre este de obicei unul simplu: suntem aici și uite ce putem face. Poate nu cu acest ton, dar suntem întotdeauna extrem de entuziasmate să lansăm în online proiectele la care lucrăm de foarte mult timp. Altfel, vrem să creăm în jurul nostru un hype care să adune o comunitate de oameni asemeni nouă.
Credit foto: Roald Aron
Planuri și proiecte pentru 2021-2022
Ana: Să finanțăm proiectele de care am zis mai sus, să învățăm chestii noi și să petrecem mai mult timp creativ, împreună. Am în cap o imagine de-acum 8 ani când ne-am strâns acasă la una dintre noi și-am făcut caluți origami după un tutorial youtube ca să ne bagam în seamă pe Instagram (cred că a fost printre primele postări). Și mai e imaginea aia din liceu când îți doreai să ai o casă mare în care să trăiești cu toți prietenii tai. Acum îmi doresc (și cred că e o dorință comună) să lucrăm cu toți prietenii noștri talentați (shoutout Trușcă, Unmatei, Iulia, Kosuth, Roald, Horia și alții), sub acoperișul imaginar BHM.
Miruna: Urmează o colaborare cu Rizi – cu care ne-am împrietenit la Bienala de la Veneția – pentru o instalație realizată de ei. Scena9, Rezidența9 și Goethe rămân în mix. Ne-am mărit un pic plaja de proiecte comerciale pe care le primim, atacăm și livrăm.
Așteptăm cu nerăbdare rezultatele AFCN unde am aplicat cu o expoziție-cercetare despre limitele empatiei, care implică o serie de artiști pe care îi apreciem într-un mix de artă video și performance.
Ne dorim să reluăm proiectul gândit în buza pandemiei și abandonat dintr-un soi de restriște mondială - „Problematic”.
Am vrea să continuăm și proiectul cel mai drag This Must Be The Place la care ne tot întoarcem cu drag, după sincope inexplicabile (urmează ultimele 2 episoade din sezonul 3, filmat acum 4 ani și postat parțial anul trecut). Avem și un plan de lansare offline, pus la cale împreună cu Elvira Lupșa. Și posibil ca pașii să ducă spre un film documentar. Dar poate în 2023. În 2022 mai avem de aprofundat niște lucruri.
Beti: Ce au spus fetele mai sus. Plus, mi-ar plăcea să producem mai multe videoclipuri de muzica indie. It's always fun.
