Călător. Fotograf. Scriitor. Ilustrator. Iubitor de natură. Animalele lui preferate sunt amfibienii, dar nu este biolog. De pregătire e lingvist, de profesie grafician, iar pasiunea lui este fotografia de natură. Toate aceste elemente s-au constituit în „Urme pe zăpadă și nisip”, jurnalul de călătorie al lui Gabriel Șerban care adună foile caietelor de buzunar cu întâmplări care se-ntind de-a lungul a șapte ani și a nenumărați kilometri bătuți pe drumuri mai umblate sau nu, din Guiana Franceză, Islanda, Kenya, Indonezia și Peru.
Lumea te surprinde cu fiecare ocazie pe care i-o acorzi. Dacă nu călătorești “tocit” de impresii formate de acasă, sau de așteptări, realitatea o să fie foarte vie oriunde te-ai duce, fie că e imaginea Machu Picchu apărând brusc după o creastă întocmai ca într-o carte poștală, ori liniștea după-amiezei în gânguritul turturelelor dintr-un sat sărac din Africa, spune Gabriel.
Tablouri, povești cu animale, visele oamenilor de la capătul lumii, frânturi din limbile locurilor, istorie și credințe, mici crochiuri schițate pe fugă, pățanii ori pur și simplu întâlniri cu personaje de aiurea se amestecă într-un tot colorat și eclectic. Cartea a apărut la Filos Publishing House, iar despre fotografie, obsesii de călător și amintirile fixate în acest volum povestește Gabriel Șerban în interviul de mai jos.
Cum a început povestea ta cu fotografia
Sunt artist de profesie, atât în mediul digital cât și tradițional, grafician mai exact. Prin urmare, fotografia a fost o apropiere firească de lumea vizualului, o ramură a ei pe care nu o acoperisem și care se cerea explorată. Încă de la începutul intereselor mele fotografice m-am simțit apropiat de fotografia de natură – prin urmare către ea am gravitat la începuturi și în vârtejul ei m-am prins și ulterior. Tocmai pentru că mi se părea că face atingere între două mari arii care îmi sunt foarte apropiate sufletește– adică imaginea pe de o parte, cu toate regulile ei de cromatică și compoziție, și lumea vie pe de alta (mi-am dorit să fiu biolog, dar nu a fost să fie).
Așadar, povestea mea în zona foto a început cu niște încercări timide de fotografie pe film, cu un aparat de duzină, așa cum probabil majoritatea colegilor mei de breaslă au făcut-o și ei. Poate că puțin mai târziu decât cei mai mulți dintre ei, în sensul că am început fotografia mult după ce mă coagulasem stilistic ca artist.
Cum s-a schimbat perspectiva
Desigur că, pe măsură ce devii mai experimentat într-un domeniu sau altul, începi să te gândești mai mult la toate nuanțele și ramificațiile lui, la locul tău în el, la rolul tău. Cred însă că la fel de important e să-ți păstrezi motivația inițială pentru că din emoția începutului te vei alimenta mereu, fie că îți dai seama sau nu. Prin urmare, deși am evoluat tehnic (sau cel puțin așa îmi place mie să cred și să-mi justific un hobby costisitor), sunt animat de aceleași lucruri care m-au făcut să fac și primele poze. Pe scurt, fotografiez lucrurile și locurile pe care le iubesc, ori poveștile pe care le cred demne de auzit, surprinse într-o imagine. Dar, până la urmă, cred că asta face orice fotograf. Poate că sunt mai conștient azi de rolul meu în sensul că îmi dau seama că o imagine poate schimba mentalități mai mult decât o făceam atunci sub impulsul estetic doar. E greu să faci pe cineva să-i pese de ceva pe care nu-l cunoaște. Poate aducându-i natura mai aproape decât o va vedea personal vreodată, poți schimba măcar într-o mică măsură atitudinea cuiva față de mediu spre exemplu.
Amprenta ta
După nenumărați fotografi care deja au încercat totul poți avea impresia că nu mai ai nimic de spus și că prin urmare e cu atât mai greu să vorbești despre o amprentă a ta în fotografie. Dar lumea e mare, mereu schimbătoare și niciodată aceeași de la o zi la alta așa că, dacă asculți și vezi în jur suficient de bine, o să-ți găsești poveștile și inspirația fără să te temi că repeți viziunea altcuiva. Nu e ușor, dar nu e nici imposibil.
Până la urmă noi, fotografii, suntem un fel de colecționari de momente, care ele însele sunt irepetabile. Mă feresc însă să vorbesc de o “amprentă” a mea în fotografie, nu din falsă modestie, ci din realism. Sunt un fotograf tânăr, nici măcar unul full-time și cred că timpul și privitorii sunt cei care să decidă asupra unei eventuale “amprente”. Eu nu pot să spun decât ce încerc să fac și să surprind stilistic în imaginile mele – anume gramul de mister pe care mie lumea mi-l dezvăluie câteodată.
Urme pe zăpadă și nisip
Am început să scriu de multă vreme. Lingvist fiind de formație și filolog (chiar dacă nu am profesat niciodată în domeniul meu), am rămas foarte apropiat de literatură, de citit și de exercițiul scrisului. Întâi am desenat, apoi am scris și abia mai târziu am început fotografia, chiar dacă lumea m-a descoperit în altă ordine.
“Urme pe zăpadă și nisip”, prima mea carte, este un proiect editorial inedit prin forma lui. E un jurnal de călătorie, dar nu numai atât, fiind de fapt o poveste mult mai amplă a locurilor prin care m-am abătut, a lumii înseși într-un anumit sens, însoțită de ilustrațiile mele. Când am început să scriu în jungla guianeză la lumina unui muc de lumânare și-n compania liliecilor ce-mi zburau pe lângă hamac acum mai bine de 7 ani, nu mi-a trecut o clipă prin cap că am să public aceste jurnale, ori că aș vrea măcar să o fac. Ele erau notele mele de drum, scrise de mine pentru mine sau cel mult pentru câțiva prieteni care îmi așteptau acasă poveștile de departe. Dar, cu vremea și sub imboldul acestor cunoscuți, am început să consider varianta unei cărți. Au trecut anii, jurnalele s-au făcut un teanc întreg de caiete apoi, transcrise cu grijă, au căpătat o forma din ce în ce mai livrescă.
De la o fotografie la un jurnal de călătorie
Am scris, cred, tot pentru mine însumi. Adică ceea ce mi-ar fi placut să citesc, să iau din raft, o carte puțin nostalgică uneori despre niște lumi care dispar încet undeva peste mare, despre animale, mituri, istorii și visele oamenilor cu pielea roșie din selvă. Am scris mereu, dar nu am fotografiat mereu, așa că întrebarea ar trebui să fie invers – cum am ajuns de la jurnal, la fotografiat? Adevărul e că acestea două merg mână în mână și se completează. Sunt istorii, sunete, mirosuri, emoții pe care nu le poți surprinde doar într-o imagine frumoasă și sunt vederi pe care scrisul n-ar face decât să le atenueze, pe care trebuie să le vezi într-o fotografie. Nu pot alege niciuna dintre cele 3 - ilustrație, fotografie sau scris tocmai pentru că sunt parte din mine ca un tot. Ar fi ca și cum ar trebui să-mi aleg o parte preferată a corpului, mai ales că nu le văd ca pe niște lucruri exterioare mie.
7 ani de documentare
Nu au fost ani de documentare stricto sensu, au fost 7 ani în care am făcut ce-mi place mai mult și am consemnat asta printr-un mijloc sau altul. Sigur, nu a fost deloc ușor, e nevoie de ceva autodisciplină să scriu și să schițez din mers sau, oricât de obosit aș fi la finalul zilei, cu lux de amănunte. Dar am învățat devreme că tot ceea ce nu se cristalizează într-un fel de memorie, fie ea desen, poză sau frază, începe în scurtă vreme să se altereze. Iar amintirile acestea le-am fixat astfel de dragul întoarcerii la ele exact așa cum erau, așa cum ne uităm la fotografiile de familie dintr-un album vechi. Tocmai de asta Urme pe zăpadă și nisip e un volum atât de personal, pentru că e încă, după atâtea modificări și adăugiri, un jurnal înainte de toate.
Provocări au fost multe, mi-e teribil de greu să găsesc o “cea mai”. Uneori m-am aflat în situații periculoase, alteori doar inconfortabile. Alteori chiar comice privind înapoi acum. Clima tropicelor nu e cea mai prietenoasă cu tehnologia, nici măcar cu hârtia. Fotografierea în condițiile climatice de junglă poate fi un adevărat coșmar. Tânțarii purtători de paraziți exotici, ploaia, noroiul până la genunchi nu sunt cei mai buni prieteni nici într-o zi oarecare, darămite noaptea foarte departe de civilizație când încerci să fotografiezi unii dintre cei mai veninoși șerpi de pe continent și ai nevoie de toată atenția de care ești în stare.
Totuși, din punct de vedere fizic, nordul mă solicită cel mai tare. Nu îmi place frigul de acolo și nu m-am simțit niciodată în largul meu să-l străbat, chiar dacă, din punct de vedere peisagistic, el e foarte interesant.
Cât despre cea mai plăcută surpriză – lumea te surprinde cu fiecare ocazie pe care i-o acorzi. Dacă nu călătorești “tocit” de impresii formate de acasă, sau de așteptări, realitatea o să fie foarte vie oriunde te-ai duce, fie că e imaginea Machu Picchu apărând brusc după o creastă întocmai ca într-o carte poștală, ori liniștea după-amiezei în gânguritul turturelelor dintr-un sat sărac din Africa. Și desigur o surpriză a fost să văd cu câtă plăcere am fost citit, mai ales pentru un autor cumva involuntar, care a scris pentru el inițial.
Ce simți când privești fotografii mai vechi
Pentru că sunt imaginile mele, sunt și amintirile mele. Deci îmi sunt foarte dragi toate, chiar și cele mai nereușite. Desigur că pot să le privesc critic și nu le-aș expune niciodată cu pretenția unor imagini bune, dar unele îmi sunt mai prețioase decât altele poate mai recente și mai spectaculoase. Dacă vorbim de fotografia aceea puțin mai plănuită și nu doar de instantanee trase de dragul amintirii, probabil că, printre primele încercări mai serioase de a scoate o imagine bună, datează din vremea facultății, de când eram în India – un loc atât de ofertant la tot pasul din punct de vedere imagistic că a trebuit să-mi impun economia cadrelor. Și odată cu ea, evident, am început să gândesc și să compun diferit.
Fotografiile comerciale
Nu am proiecte comerciale. Tocmai din cauză că nu trăiesc din fotografie sunt într-o situație oarecum privilegiată, în sensul că pot fotografia ce simt și când vreau, fără a avea presiunea unui client cu care trebuie să mă aliniez. Apoi fac oricum fotografie de viață sălbatică și de natură prin extensie (înțelegând aici peisaj), unde nu prea există neapărat clienți și care nu e atât de comercială precum fotografia de portret ori de eveniment.
În loc să mă pliez după cerințele unui client, eu trebuie să o fac după ciclurile naturii, după ritmul animalelor, după obiceiurile lor, iar asta mi se pare infinit mai frumos. Așadar, nu știu ce este “trending” în lumea industriei fotografice pentru că nu mă aflu decât cu un picior în ea.
Dar, dacă este să vorbim despre proiecte, atunci pot să vă povestesc despre două recente dragi mie – anume “Afară din apă”, preluat de revista Biosferis și în curând și de National Geographic, în care am documentat dezvoltarea amfibienilor de la ou la adult, pătrunzând în microcosmosul lor submers. Apoi mai este “Herbarium” – proiect destul de atipic pentru mine, fotograful de animale, pentru că este despre lumea vegetală și care și el a apărut în National Geographic de anul acesta.
Trenduri enervante
Probabil că nefiind foarte omnivor când vine vorba de fotografie, sunt destul de ferit de la a vedea toate trendurile enervante. Așa că le observ razant și nu pe toate, sunt sigur, pentru că nu stau să le urmăresc. Ce îmi displace, de exemplu, e moda pozelor identice, din același unghi, în aceeași lumină, cu același subiect și aceleași filtre de Instagram.
Rolul fotografiei în 2021
Cumva, rolul fotografiei rămâne peren. E ca o prelungire a vederii privitorului până la urmă, pentru că lui i se aduce la cunoștință ceva neștiut, ceva foarte mic pe care ochiul nu-l vede singur, ceva dintr-un unghi imposibil omului de rând, ceva îndepărtat, poate prea periculos uneori, sau poate că pur și simplu ceva care începe și se termină altcândva și altundeva, altfel spus - un moment inaccesibil lui. Ca să răspund glumeț la a doua întrebare, cred că în manualele viitorului de istoria artei probabil că vom avea și capitolul cu explozia autoportretului din secolul XXI, adică selfie-ul. Fotografia evoluează odată cu tehnica. Sunt salturi enorme de la aparatele cu burduf la smartphone, iar la scara timpului ele s-au produs totuși destul de repede. Visez să pot face poze similare cu telefonul, în loc să car în spinare pe munți 10 Kg de echipament. Se face din ce în ce mai multă fotografie pentru că e din ce în ce mai accesibilă. Statistic vorbind, se face mult mai multă fotografie de duzină și totodată și mai multă fotografie bună.
Temele care te obsedează
Dintre animale am avut o preferință pentru cele mai ciudate și puțin înțelese, anume reptilele și amfibienii. E o pasiune sezonieră însă la 45 de grade de ecuator pentru că subiecții mei hibernează. Visez adesea la depărtări de la capătul lumii. Așadar junglele Americii Centrale și de Sud aș zice că sunt într-adevăr “obsesia mea” de drumeț și de fotograf deopotrivă. Ecourile selvei nu-mi dau pace nici iarna când afară ninge și stau comod la un vin fiert la căldură, e ceva acolo care, odată întâlnit, nu te mai lasă să-l uiți și nici să stai prea mult departe de el. Despre timp, ce pot să zic, acum zece ani când auzeam fraza cu timpul ca fiind cea mai prețioasă resursă poate aș fi pufnit și mi s-ar fi părut o remarcă puțin cam umflată. Dar azi tânjesc după timp. Recunosc, interesele mele eclectice îmi lasă prea puțin timp să mă ocup de toate, așa că fotografiez când apuc. Îmi petrec destul de mult timp în natură (nu cât mi-aș dori totuși), iar camera foto e nelipsită. Nu petrec aproape niciun sfârșit de săptămână între betoanele orașului, vară sau iarnă, prefer să umblu dealurile și munții de lângă casă.
Ce urmează
Arareori mă iau în serios destul cât să-mi numesc munca pe care o fac “un proiect”. Dar știu că vreau să mă întorc la jungla Americii de Sud, mi-e dor de ea, de mirosul ei de rânced și de zgomotele ei și cred că acolo aș putea scrie ceva bun. N-o să-mi lipsească nici camera foto, desigur, iar dacă va fi să mă întorc sănătos și cu suficient material, poate voi pune de un proiect despre lumea de acolo, despre oamenii și animalele ei, despre copaci, legende, poate o carte nouă, cine știe?
