Muzeul Abandonului aduce în prim plan în spațiul public subiectul traumei colective de abandon din România și adună poveștile celor care au trăit departe de familie, abuzați în toate formele: psihic, fizic, emoțional, în Căminul-spital pentru minori irecuperabili de la Sighetul Marmației. Unii dintre ei nu mai sunt, alții au rămas cu urme adânci și vorbesc despre copilăria trăită în groază. Trauma abandonului este foarte prezentă în România, iar lungul drum către vindecare începe de la conștientizarea și acceptarea ei, de către noi toți. Și este pavat cu durere.
S-a vorbit prea puțin despre leagănele de copii din anii comunismului, se știu prea puține despre copiii abandonați din România, atât dinainte de ‘89, cât și din istoria recentă a țării noastre. Muzeul Abandonului își propune să mapeze cultura abandonului în țara noastră și să creeze un spațiu virtual în care comunitatea invizibilă a copiiilor traumatizați de abandon și publicul larg să se întâlnească.
Fondatoarele acestui muzeu participativ, care și-a deschis de curând porțile virtuale, sunt Ioana Călinescu, Oana Drăgulinescu și Simina Bădică. Vorbim cu ele în continuare despre cum au lucrat la Muzeul Abandonului și despre ce se vede, ce se simte în el.
"Am constatat că există o imensă traumă generată de abandon, dar și o imensă lipsă de empatie și educație emoțională. Vom ridica câte etaje vom simți că e nevoie pentru a spune povestea abandonului în România, chiar dacă asta va însemna să construim primul zgârie-nori de puncte digitale".
Alături de ele vine Daniela Boșca, psiholog și director al Federaţiei Organizaţiilor Neguvernamentale pentru Copil, cu o experință solidă în lucrul cu copiii abandonați. Ea este unul dintre consultanții Muzeului Abandonului și povestește despre problemele de adaptare ale unui copil abandonat la viața de adult.
Echipa de fondatori ai Muzeului Abandonului
Echipa fondatoare: Suntem un istoric/curator (Simina Bădică) și două foste jurnaliste (Ioana Călinescu & Oana Drăgulinescu) – convertite în oameni de comunicare specializați în proiecte sociale și culturale. Simina are un doctorat în comunism și în ultimii 10 ani a lucrat la proiecte muzeale care pun într-o narațiune curatorială bucăți din viața românilor în comunism. Ioana și Oana au ajuns la istoria abandonului intervievând și scriind ani de zile despre oameni marcați de această traumă.
La un moment dat am pus pixurile jos și ne-am întrebat cât de lungă este linia abandonului. Unde se termină? De unde a început? Cât de adânc se duc rădăcinile sale și câte forme diferite îmbracă. Cu cât trecea timpul realizam că este peste tot în jurul nostru.
Odată jurnalist, întotdeauna jurnalist. Cam despre asta este vorba la Oana și Ioana.
Privirea de jurnalist și simțul poveștii a fost ceva ce a marcat munca noastră în toate proiectele noastre de comunicare legate de sistemul de protecție a copilului. Perspectiva de ansamblu asupra acestui subiect și proximitatea lui, constantă timp de ani de zile în viața noastră profesională, ne-a făcut să înțelegem profund cât de necunoscut și nevăzut este de fapt, la nivel de societate, acest subiect și cât de necesar este să integrăm în mod real povestea copiilor abandonați în istoria noastră recentă. Pentru noi a devenit o responsabilitate să o spunem. Am avut chiar și un demers eșuat în acest sens. Ioana începuse să construiască un proiect jurnalistic de amploare exclusiv dedicat protecției copiilor. S-a stins înainte de-a se naște, ca multe alte proiecte cărora nu le-a sosit încă timpul. Acum înțelegem și de ce.
Dintre consultanți
Daniela Boșca: Aveam niște vecini când eram copil, ea lucra la o școala specială iar el era polițist. Oamenii iubeau acei copii abandonați și îi aduceau din când în când acasă, așa că pot spune că au crescut odată cu noi. Astfel am înțeles de mică faptul că a avea o familie este un privilegiu. Am rămas marcată de această poveste a copiilor abandonați și am ajuns să-mi doresc să lucrez în zona de protecție a copilului. Am absolvit facultatea de psihologie și am știut de la început că mă voi îndrepta către psihologia copilului și mai ales către zona de copii abandonați. Imediat ce am terminat facultatea am început să lucrez pentru Fundația Internațională pentru Copil și Familie și primele mele cazuri au fost cele din zona abandonului. Cred că aceasta este misiunea vieții mele - lucrul cu acești copii.
Misiunea ta în Muzeul Abandonului
Daniela Boșca: În echipa muzeului eu am coordonat focus-grupuri care au pus laolaltă specialiștii muzeului și lucrătorii din domeniul protecției copilului. Echipa muzeului a dorit încă de la început ca punctul de vedere al acestor oameni să fie prezent în strategia lor. Lucrul în domeniul protecției copilului este o activitate extrem de dificilă, care te marchează prin presiunea psihică și emoțională la care ești supus, atunci când o faci bine și cu devotament. Colaborarea la acest proiect a fost eliberatoare, pentru că mi-am dat seama că eu căutam de mult un astfel de spațiu, în care să acomodăm multitudinea de unghiuri din care un fenomen atât de complicat cum este abandonul poate fi privit.
De la stânga la dreapta: Daniela Boșca, Oana Drăgulinescu, Ioana Călinescu, Simina Bădică
Gânduri la început de drum
Echipa fondatoare: Am pornit cu gândul de a crea un spațiu în care aceste povești să poată fi expuse, un spațiu ca o catedrală, care să aibă liniștea necesară să te lase să privești abandonul fix în ochi, să realizezi că este parte din tine și din noi, ca societate. Să ni-l asumăm, să ne iertăm, să învățăm să nu mai întoarcem privirea, să ne vindecăm. Un muzeu este, într-un fel, o catedrală... așa că iată, așa am ajuns la ideea unui muzeu digital și participativ.
Este digital pentru că se află pe o platformă. Este muzeu pentru că are toate ingredientele acestuia – expoziții, obiecte expuse, etaje și ziduri, arhive și pofesioniști care le organizează. Și este participativ pentru că porțile lui sunt deschise și primim în arhiva muzeului poveștile de abandon ale celor care doresc să le rostească public, să le pună în lumină, să le exorcizeze din ființa lor.
Scopul unui astfel de muzeu
Echipa fondatoare: Scopul este expus în Misiunea și Viziunea proiectului și începe de la faptul că în cei 30 de ani care s-au scurs de la schimbarea regimului politic, nu a existat nicio acțiune oficială din partea Statului Român care să recunoască public trauma supraviețuitorilor sistemului de protecție a copilul.
Pentru ca o traumă colectivă să înceapă lungul drum către vindecare, trebuie în primul rând să fie acceptată social. Iar pentru asta e nevoie de public. De noi toți. Ne dorim ca Muzeul Abandonului să fie acest forum atât de necesar în care să aibă loc întâlnirea dintre publicul larg și comunitate invizibilă a copiilor abandonați din România.
Muzeul Abandonului vorbește despre ce nu se mai poate tăcea. Tăcerea atestată de martori din leagănele de copii de la începutul anilor ’90 era asurzioare. Din încăperile uriașe cu sute de pătuțuri nu se auzea aproape nici un sunet. Și nu pentru că erau goale. Bebeluşii abandonați nu plâng; nu cheamă niciodată pe nimeni, pentru că nimeni nu se duce vreodată la ei.
Ajutorul Muzeului Abandonului în vindecarea traumei colective
Daniela Boșca: Există o imensă traumă a abandonului în România. Cred că un astfel de spațiu este nu doar necesar, dar și foarte benefic. Cred că face acel prim pas, obligatoriu în orice terapie – stabilirea unui status-quo – creionarea acestei realități a unei Românii care are deja sute de mii de abandonați și care continuă să abandoneze la cote alarmante, deși anul trecut am atins un minim istoric – cei mai puțini copii născuți în ultimul secol.
Vindecarea
Echipa fondatoare: Nu credem că se pot vindeca bolile pe care nu le știm și nu le acceptăm. Uităm prea repede și oricum știm prea puțin despre istoria noastră, chiar și atunci când o trăim. Vorbim adesea România de rău – țara pe care o abandonăm, pe care o bârfim de câte ori avem ocazia, de care ne rușinăm. Credem că România are mult valori, dar și multe zone de umbră, pe care le putem aduce la lumină și vindeca. Copiii abandonați sunt o asemenea umbră a României. Sunt mulți – sute de mii. Cred că merită un spațiu în care să îi lăsăm să vorbească și trauma lor să fie recunoscută.
De la idee la ”go live”
Echipa fondatoare: Ne-am mișcat foarte repede. Glumim adesea că noi trei gândim cu un singur cap. Când una are o idee, probabil celelalte au avut-o simultan sau oricum o vor înțelege în câteva fraze scurte... și uneori haotice. Ideea i-a venit Oanei, anul trecut. În ianuarie ne-am reunit și am început să punem proiectul pe hârtie. În martie era deja scris și depus pentru finanțare. Proiectul a fost posibil prin două finanțări, pe tronsoane diferite – una de la ARCUB, în cadrul Programului cultural 2021 - București – Oraş deschis și una de la AFCN - Administrației Fondului Cultural Național. S-a strâns echipa – de la arhiviști și oameni de IT, la creatorii platormei imersive, creatori de conținut, comunicare, grafică, muzică, etc. Apoi, în iulie, am plecat la Sighet, s-a scanat clădirea 3D, am început filmările pentru mărturiile abandonului. În august s-a lucrat la platformă și am lansat în septembrie prima etapă, precum și solicitări publice de donație ale poveștilor de abandon. Oamenii au răspuns peste așteptările noastre. Avem o arhivă întreagă de povești la care lucrăm de zor (corecturi, arhivare, etc). Între timp lucrăm la conceptul curatorial al primei expoziții - Sighet. Cămin-Spital - și la implementarea digitală a muzeului, alături de Ciprian Făcăeru, în aplicația imersivă care va fi curând lansată.
Abandonul în România
Echipa fondatoare: Este mai prezent decât ne-am imaginat. Trăim într-o țară cu una dintre cele mai mari rate de abandon din Europa. Abandonăm copii, bătrâni, case, comunități. Abandonăm în feluri atât de diverse – prin despărțirea părinților și aruncarea copilului în conflictul dintre cei doi, prin sărăcia care te duce la abandonarea copilului în instituție, prin plecatul la muncă în străinătate și lăsatul copiilor în familia extinsă, prin sinucidere, prin ignorarea oamenilor de lângă noi... și tot așa.
Am constatat că există o imensă traumă generată de abandon, dar și o imensă lipsă de empatie și educație emoțională. Cred că avem multe de lucru, ca societate, în acest sens. Dar oamenii par deschiși să învețe, cel puțin acestea sunt mesajele pe care le-am primit.
Poveștile copiilor cu care ai lucrat
Daniela Boșca: Nu există poveste fără emoție, mai ales când ea este spusă de un copil și când povestea este despre abandon sau abuz. Noi, psihologii, facem o mulțime de formări, avem tehnici specifice meseriei de psiholog prin care să ne detașăm de trauma pacientului...dar suntem, totuși, oameni. Nu există niciun om în echipa mea care să nu fi fost în burnout sau depresie severă, după perioade intense de muncă și mereu sunt astfel de perioade. În România, în acest moment, fiecare asistent social ar trebui să aibă cam 120 de copii în supraveghere. Acesta este raportul de asistenți sociali la numărul total de copii vulnerabili? Aceste numere sunt suficiente cât să te facă să vrei să renunți, să simți că oricât ai face, munca ta este doar o picătură într-un ocean.
Cum se adaptează copiii abandonați vieții de adult
Daniela Boșca: Traumele profunde vin cu efecte multiple pe termen lung. În primul rând vor avea o stimă de sine scăzută, pentru că un copil abandonat se va gândi mereu că ceva a fost în neregulă cu el, că nu a fost suficient de bun pentru ca părinții să îl țină alături. Apoi va avea o permanentă neîncredere în sine, în cei din jur...în societate în general. Va fi evitant, pentru a nu se confrunta cu situații care să îl rănească din nou. Va avea capacități reduse de integrare socială și / sau socio-profesională. Va fi într-un risc major de a-și abandona, mai târziu, proprii copii, pentru că lipsa unui model de conectare părinte-copil sau existența unui model defectuos îl va face să se teamă permanent de acest rol, de părinte.
Greutăți trăite de oamenii care lucrează în sistem
Daniela Boșca: Neputința este cea mai grea, pentru că sistemul te îngenunchează. Eu am reprezentat copii abuzați sexual în instanță și am fost neputincioasă în fața faptului că un copilul traumatizat era obligat să depună mărturie în fața abuzatorului, pentru că așa este legea în România. M-a doborât această abuzare suplimentară, inutilă și parcă și mai crudă, a victimelor. După prima experiență de tipul acesta, somatizarea mea a fost atât de puternică, încât timp de 6 luni nu am mai văzut culori, am văzut doar tonuri de gri.
Cum te-a schimbat această experiență
Daniela Boșca: M-a făcut să devin deopotrivă mai tranșantă dar și mai tolerantă. Mai tranșantă în privința necesității ca lucrurile să se schimbe, să ne învățăm istoria și istoriile și să nu mai permitem astfel de abuzuri. Dar mai tolerantă prin înțelegerea faptului că situațiile acestea nu sunt doar în alb și negru. Linia dintre abuzator și victimă este foarte fină. Nu de multe ori, copiii pe care îi tratam, devenau la rândul său abuzatori, pentru a se putea impune în ierarhia unei instituții de tip oferlinat, așa cum mulți dintre cei care au abandonat și i-am crezut niște călăi, descopereai că erau la rândul lor victime – mame care preferaseră să abandoneze decât să-și expună copiii la riscuri și mai mari.
Ce se vede în Muzeul Abandonului
Echipa fondatoare: Muzeu Abandonului va fi ca un muzeu real, doar că într-un nor de puncte virtuale. Va avea un sediu cu adresă digitală, o arhivă, colecții, expoziții temporare și permanente, va avea etaje, va avea specialiști muzeografi, arhiviști, documentariști, scenografi. Va avea psiholog!
Va avea, sperăm noi, o viață în lumea muzeelor viitorului, în care ne vom putea plimba cu ochelari VR prin istoria noastră recentă și vom găsi poate răspunsuri la întrebări pe care nici nu am avut curajul să le formulăm.
Partea poetică a lumii digitale este că nu are margini. Nici măcar cerul nu e limita. Vom ridica câte etaje vom simți că e nevoie pentru a spune povestea abandonului în România, chiar dacă asta va însemna să construim primul zgârie-nori de puncte digitale.
