Starea de creatie se imbratiseaza mereu cu cea de meditatie in munca unui artist. Actul creativ este un proces aproape magic, si asta nu doar pentru ca din el se naste un produs ce va provoca reactii in mai multi oameni, ci si pentru ca are si o componenta terapeutica pentru artist. Teodora Vărzaru spune ca, atunci cand lucreaza, ”uita de ea” si tot ce conteaza este sa dea ce are mai sincer in arta sa.
"Cand desenezi, intai desenezi in minte foarte mult pana incepe si creionul sa se miste pe foaie. Nu ai deadline-uri, nu exista „trebuie”, uiti de foame, de sete, de ora. Tu trebuie sa te bucuri ca pe o foaie alba care nu iti spunea nimic acum doua saptamani, acum iti iese panseluta aia superba".
Povestim cu Teodora Vărzaru despre arte vizuale, despre cum se masoara talentul artistic si despre munca. Pentru ca, pe langa inspiratie si talent, este nevoie de multa munca pentru ca un gand, o idee, o dorinta sa ia forma unei lucrari de arta. Teodora este profesor de arte vizuale si Lector al Fundatiei Calea Victoriei la atelierele de arte plastice pentru copii si adulti.
Din povestea ta
Sunt Teo. Artist plastic, profesor de arte vizuale și lector la Fundația Calea Victoriei. Vin dintr-un context ne-artistic și ne-talentat. Dragostea pentru orice forma de arta nu trebuie sa depinda de talent. Prea multi oameni cred asta si nu se mai apuca de nimic. 80% dintre cursantii mei s-au apucat de desen ca adulti desi li s-a spus ca nu au talent la scoala – și am avut in jur de 2000 de cursanti in ultimii 10 ani care au vrut sa invete sa deseneze sau sa picteze de placere.
Am terminat Liceul Nicolae Tonitza, apoi Universitatea Nationala de Arte Bucuresti unde mi-am dat lucrarea de licenta concomitent cu cea de la SNSPA in Comunicare si Relatii publice, am continuat cu Masterul la sectia sculptura din cadrul UNAB. Am organizat si participat la expozitii de grup, personale, petreceri, simpozioane și tabere de creatie. Am facut sculptura, scenografie, butaforie, busturi, portrete, instalatii, performance art. Am lucrat in lut, ipsos, lemn, metal, marmura, polistiren si rasina, am pictat pe panza, pe pereti, peste tot pe unde am putut.
Am tinut ateliere si workshopuri prin toata tara. Sunt un iubitor, un practicant si un promoter al artelor frumoase.
Nu am avut nici un alt artist in familie de la care sa invat trucurile meseriei. Nu cred ca am mostenit nici o „gena artistica” sau vreo abilitate speciala. Cand eram mica mama imi desena caricaturi din Familia Flintstone sau admira florile in parc si glumea ca-i mostenesc „simtul pentru frumos”. Tata zicea ca mai degraba il mostenesc pe unul din bunici care a fost pompier si zugrav part-time.
În ciuda acestor glumite si ironii, ai mei au crezut in mine foarte tare si m-au sustinut. „Du copilul la atelier, ia-i culori, ia-i sevalet. Du-i lucrarile la expozitie, ia lucrarile de la expozitie ia si copilul.” Deci se poate si asa...
Tata a fost cel mai mandru cand am intrat la Tonitza. Parcă nimic din ce facusem până atunci nu l-a uimit si bucurat asa. Din pacate nu a mai apucat sa vada si restul fiindca s-a retras din lumea asta. Dar i-am purtat increderea si bucuria in suflet la fiecare admitere sau expozitie.
Iar mama a ramas mereu supportive, dar si super pragmatica, de aceea, in paralel cu universitatea de arte, m-a rugat cat a putut ea de frumos, sa studiez la orice alta facultate la alegerea mea. Am ales SNSPA. Am promovat examenul de licenta la amandoua cu note la fel de mari, dar am decis sa imi continui Masteratul in Artele Vizuale. Nu mai explic de ce. E evident. Lumea artelor este fascinanta.
Am fost curioasa si foarte motivata, mi-a placut atat de tare gandul ca pot invata sa accesez lumea artelor vizuale, incat pur si simplu am facut-o fara sa ma gandesc la viitor, planul cincinal, prea multe repercusiuni sau nevoie de aprecieri.
Cred ca un om se poate bucura de o indeletnicire/activitate daca este dispus sa faca efort pentru ea si sa isi investeasca timpul facand acea activitate chiar si fara succes. Asta este conditia care a unit artistii de pretutindeni. Si-au dedicat tot timpul artei. Nu practicau arta, erau si traiau arta. Creau artă chiar si cand nu lucrau. Creau artă cu gândul.
Despre talent
În video-urile de pe net vedem tot felul de tipi care desfac un capac de sticla printr-o rasucire super exacta cu varful piciorului. Sau înscriu cosuri cu mingea de baschet de la zeci de metri. Milioane de duble trase pentru a nimeri varianta perfectă. Talent, dedicatie, commitment, pasiune, cum sa-i spunem?
Una dintre definițiile talentului este: „Aptitudine, inclinatie naturala deosebita intr-un anumit domeniu.” Poate fi limitat talentul numai la atât? Sau se poate manifesta ca o combinatie intre cunoastere, indemanare si practica?
Arta moderna si postmoderna ne arata ca nu numai cei inzestrati au un mesaj de transmis, ci exista mijloace prin care cei care au un mesaj sa-l poata transmite fara sa fie nevoie de un set de skilluri practice. Daca pui un portret de-al lui Rembrandt langa „Strigatul” lui Munch sunt sigura ca unul din ele va transmite mai multe trairi cu mai putine informatii tehnice. Deci creativitatea se poate educa. Iar talentul trebuie sustinut prin practica.
Arta ta
Daca nu imi sugera profa’ de artă din scoala sa dau la Tonitza probabil ca acum ati fi intervievat un contabil foarte confuz. :)
Cred ca m-am indragostit de societatea boema a artistilor pe care am descoperit-o undeva printre sunetul pasilor din atelier dimineata, praful nemiscat de pe mulajele de ipsos, lumina care loveste lucrarea în unghiul perfect, mirosul pregnant al tuburilor cu culori de ulei, lutul intarit si mirosul de umezeala, discutiile dimineata la cafea si apoi seara la un vin, atmosfera creativa si ludica a serilor din atelier in care ne intalneam toti si ne impartaseam gandurile. Vorbeam tot timpul despre arta. Ne certam tot pe principii artistice. Se purtau discutii filozofice pana seara tarziu si a doua zi se lucra. Fiecare inapoi la gândul lui, la lucrarea sa, in liniste.
Imi place sa ma joc cu toate materialele de care dispun. Nu as vrea sa ma limitez in a spune care e materialul preferat de lucru sau culoarea preferata. Am mereu alta.
Iar învatamantul ramane domeniul meu preferat de activitate. Sculptura este pasiunea si meseria mea. Fotografia insa este esentiala in toate calatoriile. Desenez ca sa ma „relaxez”:) Pictez in loc de meditatie. Nu as renunta la nimic.
Primele incercari de creatie
Am fost selectata sa particip la olimpiada nationala de arte vizuale si arhitectura si in ziua probei m-am panicat foarte tare asa ca m-am ascuns in baie si mi-am sunat profesorul de atunci sa-mi spuna ce sa fac si mi-a raspuns: „Nu pot sa-ti dau o reteta. Nu exista o reteta. Fa ce stii, dar fa ceva” si mi-a inchis.
Avea dreptate, in lumea artei nu exista reguli fixe. Poti pierde la jocul asta numai daca nu lucrezi, daca nu incerci. Daca te lasi pacalit de urmatoarele ganduri: „altii fac oricum mai bine”, „s-a facut tot”, „ce mai pot eu sa fac” sau „de ce sa fac si eu daca au facut altii oricum”. Raspunsul e simplu. Suntem diferiti si fiecare poate veni o o rezolvare noua. Nu insemana ca e ce mai buna varianta, nici nu trebuie sa fie cea mai buna varianta. Nici Van Gogh, nici Picasso nu au cautat validari ca sa continue sa picteze. Primul a realizat in jur de 2000 de panze al doilea in jur de 20.000 de obiecte de arta fie ca era vorba de spre picturi, ilustratii, sculpturi, lucrari de ceramica. Nu toate geniale. Dar sansele cresc dupa zeci de lucrari sa iti si iasa ceva bun.
La olimpiada aceea am luat premiul I pe tara la categoria sculptură.
Experienta insa nu mi-a placut deloc. Nu mi-a placut niciodata sa particip in competitii si concursuri. Nu cunosc nici un suflet sensibil caruia sa-i placa ideea de competitie. Imi amintesc lacrimile inabusite ale colegilor mei, aparitia stresului, frica de a nu dezamagi, dorinta de a impresiona desi stii ca esti acolo ca sa fii criticat, esti conditionat de reguli, de timp, de o comisie, de un juriu. Vrei sa placi, sa faci o lucrare „buna”. Daca nu placi, e ceva in neregula cu tine. Te simti mic, slab, „netalentat”, trebuie sa creezi la comanda, nu iti gasesti cuvintele usor si oricum inca nu te asculta nimeni. Iar daca ai un moment de glorie trebuie sa treci repede peste el ca sa nu cazi in mandrie si aroganta si sa nu mai faci nimic.
Inceputurile in Fundatia Calea Victoriei
Am inceput sa tin cursuri pentru copii mici, mici care voiau sa devina arhitecti sau designeri, grupa de varsta de 3-5 ani. Nu stiu daca au devenit ce au visat atunci, dar cu siguranta ne-am distrat.
Apoi am facut cu grupa de vărstă 6-12 ateliere de arte si mestesuguri, am tinut ateliere in mai multe orase, mall-uri, parcuri, de fiecare Haloween, Ziua mamei, 1 Martie, Pasti, Craciun si cateva weekenduri. Am pregatit adolescenti care au ajuns la licee sau universitati de arta. Am mai tinut cursurile practice de Mozaic, si pe cel de initiere in Pictura.
Preferatul meu a ramas insa, cursul de Desen, unde publicul variaza intre 16 si 84 de ani si care are succes de 9 ani. In tot acest timp cred ca am avut in jur de 2000 de cursanti. Cred ca participanții la atelier se bucura de atmosfera creativa de atelier. Fie ca vin ca sa se relaxeze, sa invete o deprindere noua, sa isi puna bazele, să-și provoace creativitatea si imaginatia, sa piarda vremea constructiv, sa discute despre istoria artei, sa socializeze, cred ca pleaca incarcati cu energie pozitiva si multumiti de timpul petrecut la curs si cu desenul bun de pus in passepartout.
Ce te inspira sa creezi
Cred ca lipsa de inspiratie este un obstacol care poate fi depasit daca esti un bun profesionist.
Nu cred ca am dus vreodata lipsa de inspiratie pana acum. In general ma plang de lipsa de timp pentru a pune in practica toate ideile pe care le am. Sau lipsa de spatiu. Am scos sculpturi pe geam. Fiindca aveam atelierul atat de mic incat nu ieseau pe holul blocului.
Mereu glumesc ca mi-ar trebui cel putin doua hale, vreo cateva clone fiecare cu cate 6 maini si in jur de 36 de ore de lumina ca sa fac tot ce imi propun in materie de lucrari si expozitii. Iar resursele astea ar trebui dublate cand vine vorba despre lucrul cu oamenii.
De multe ori inspiratia poate veni dupa ce ai incercat toate variatele posibile ale unui gand pe care vrei sa il pui in practica, si dupa ce crezi ca le-ai epuizat si nu mai ai nimic de scos din tine mai incerci inca o varianta. Cautarea este importanta. Trebuie sa iti placa sa cauti solutii si rezolvari plastice/vizuale constant.
Știți cum se spune: „Artists don’t need inspiration. They need deadlines.”
Inspirație poti gasi in natura, in scenele urbane din orasul in care locuiesti, daca te uiti pe geam, in context personal, emoții, sentimente, ganduri, glume. Nici macar nu o să mentionez Internetul ca sursa de inspiratie fiindca cred că daca vedem milioane de variante ale lucrarii pe care dorim sa o realizam, ne inhibam. Și apar intrebarile despre care va spuneam mai sus.
Daca stai si desenezi un subiect trivial precum un mar diferit în fiecare zi, nu ai cum sa ajungi decat la rezultate diferite in functie de tipul de mar, culoare, forma, stare, emotie, moment al zilei, lumina, umbra. Actul de a privi în sine - cu atentie - nu poate duce decat la aparitia inspiratiei.
Rutina si ritual de creatie
Ce frumos sună. Masa de lucru. La sevalet. Meseria mea, cea de sculptor, dupa cum scrie în diploma, a presupus mereu mult efort fizic, in spatii extinse.
Atelierele de sculptura presupun spatii ample și un volum de munca solicitant. Kilograme de lut, saci de ipsos, armături gigant sudate, rășină toxica. Tot, de la conceperea unei instalatii pana la producerea si montajul ei, presupune efort.
Ma trezesc, imi beau cafeaua și probabil privesc 3 lucari incepute in acelasi timp. Fac conexiuni si incep sa lucrez. Ma gandesc toata ziua, mai am drumuri de facut, am cursuri de predat, dar ma intorc mereu la atelier.
O zi incepe cand ajung la atelier, imi beau cafeaua, dezvelesc lucrarea si stiu exact de unde sa incep.
Ce spun oamenii despre lucrarile tale
Ca sa trec peste frica de vorbit in public la expoziții, o prietena actrita mi-a spus: sa respir, sa zambesc si sa-i dau drumul, ca oamenii vin sa vada daca li se potriveste ce am eu de spus, nu ca sa critice. Dacă un om vine intr-un loc pus pe critica, este in general problema lui.
Cam asa a fost si la expozitii si la cursuri sau conferinte. Publicul este curios, mereu se bucura si primeste informatia cu bratele deschise. Publicul care vine la expozitii de arta este un public select, din pacate inca foarte restrans in Romania.
Din expozitiile tale
Inca de la prima expozitie, de cand eram mica mica, la Biblioteca Ion Creanga din Amzei, cand ma pregateam sa dau la Tonitza, totul a fost tratat cu importanta si seriozitate maxima. Am avut expuse trei naturi statice facute în creion. S-au strans parinti, profesori, copii de la alte scoli sa vada, să ne felicite.
Cand am descoperit „Performance art”-ul, experienta a fost asemanatoare cu cea de sus. In ambele cazuri pe noi ne-au incercat toate emotiile, iar pe ei – cei din public - i-am vazut entuziasti si incurajatori. Uimiti autentic, o stare combinata cu mirare si bucurie.
In liceu si in facultate, miza brusc a fost mai mare. La expozițiile de licenta si master scopul era o departajare si o clasificare a calitatilor noastre plastice ca tineri artisti, așa că în mod firesc au fost însoțite de munca de convingere, justificari, critici multe, argumente, certuri inflacarate. Partea asta nu prea mi-a placut. Senzatia de competitie intr-un domeniu atat de darnic nu are sens pentru mine, nu a acut niciodata sens. Singura forma de competitie sincera a unui artist este cu el insusi.
Cu aceasta gandire sanatoasa, zic eu, m-am ridicat asadar peste emotii, am tratat fiecare expozitie cu respectul cuvenit, m-am bucurat, am i-am lasat si pe altii sa se bucure si mereu m-am intors in atelier.
Iar acum vernisajele sunt ca niste petreceri aniversare la care inviti prieteni, necunoscuti, profesori si critici de arta. Practic niste pretexte de socializare glorificate.
Influenta vremurilor
În ultimii ani nu am avut sansa sa interactionam foarte mult cu exteriorul. Am stat mai mult inchisi in case, in ateliere, la locul de munca. S-a indus o stare generala de anxietate si negativism.
Starea asta de „captivitate mocnita” si incertitudine permanenta m-a facut sa ma gandesc la opusul psihozelor lui Francis Bacon si al personajelor fantomatice ale lui Giacometti de care am fost indragostita multa vreme. M-am indepartat de zona urbana. M-am interiorizat foarte tare. M-am gandit mult la Gauguin si escapadele sale in Tahiti. M-am gandit cum sa contracarez gri-urile reci ale vremii si ale prezentului, cu culorile vii ale imaginarului si ale naturii luxuriante din locuri nedescoperite inca. Am o nevoie permanenta de o forma sau alta de escapism. My „happy place”. Ma gandesc la evadarea din orasul gri si acum si rece, din spatii mici, din rutina citadina, din restrictii si refulari pe baza de stres, spre niste spatii ale imaginatiei vii, calde, calme, cu culori puternice si ma consolez cu amintiri din mijlocul naturii.
Mentorii carora le sunt recunoscatoare, si pe care i-am observat, studiat si admirat in decursul anilor, raman profesorii si indrumatorii mei. Ei sunt motivatia mea de a-mi dori sa fiu un indrumator bun la randul meu. Ca profesor incerc sa nu critic ci sa incurajez, sa vorbesc mai putin si sa arat mai mult, sa fiu sincera si autentica astfel incat sa ma pot oferi ca exemplu.
Cea mai importanta misiune a unui artist
Sa dea de gandit. Daca artistul reuseste sa schimbe un gand sau o emotie in privitor, atunci arta sa si-a atins scopul.
Alte pasiuni de-ale tale
Sunt un om super vizual cu multa energie, deci imi place sa calatoresc in locuri frumoase, indepartate, diferite, noi. Combinatii de semnificatii, forme si combinatii de culori noi, provocari, oameni, experiente, ganduri noi.
Vietnam, Cambodia, Brazilia, Cuba, Japonia, India, Sri Lanka imi sunt surse de inspiratie pentru inca doua vieti. Și îmi place sa fotografiez tot. Daca nu as mai avea cum sa creez, m-as bucura doar sa privesc in jur. Nu cred ca pot sa epuizezi toate sursele de frumos ale lumii acesteia.
Daca te plictisesti de atata introspectie, merita sa calatoresti.
Masura talentului artistic
Talentul se masoara prin grame de sudoare amestecate cu pigment de cunoastere. Sau prin echilibrul raportului intre timp + efort + creativitate.
Oricum, sustin cu incredere ca oricine poate desena. Cred ca este cea mai permisiva si lejera forma de artă. Este cu siguranta o preocupare nobila de care te poti indragosti, cu care doar te poti indeletnici si pe care oricum o facem sau am facut-o la un moment dat chiar si fara sa ne dam seama, pe o foaie de agenda sau de caiet liniat, pe un post-it sau un servetel, in timpul discutiilor lungi la telefon, in prezentarile de la job, sau in timpul sedintelor plictisitoare.
Este o joaca, o forma de evadare sau de studiu si un mod de a intelege lumea exterioara ca spatiu, forme, culori, dar si simboluri si semnificatii. Desenul este necesar de inteles ca limbaj care sta la baza tuturor artelor plastice.
Am lucrat cu oameni de toate varstele, din toate mediile, si desenul a avut un impact pozitiv in vietile lor. Ca un om sa ajunga sa deseneze la un nivel increzator si sa abordeze subiecte diferite cu lejeritate nu este nevoie decat de timp. De cateva ore pe saptamana, nu doar in zilele „lucratoare”, in care sa practice o forma de desen sau alta, ca sa poata experimenta cat mai multe instrumente si subiecte de lucru.
Componenta terapeutica a desenului
In timpul actului creativ starea de meditatie vine de la sine. Cand lucram, multora ni se intampla sa „uitam de noi”. Starea aceea mi se pare foarte apropiata de meditatie. Multi artisti poseda o capacitate de concentrare fantastica, o predispozitie la introspectie si o putere de observatie foarte fina. Sunt oameni sensibili si receptivi la frumos.
Ca in orice proces creativ, iti aduni instrumentele, gandurile si dai tot ce ai mai sincer din tine. Ceva ce te misca pe tine si speri sa creeze o reactie si in ceilalti. Cand desenezi, intai desenezi in minte foarte mult pana incepe si creionul sa se miste pe foaie.
Nu ai deadline-uri, nu exista „trebuie”, uiti de foame, de sete, de ora. Tu trebuie sa te bucuri ca pe o foaie alba care nu iti spunea nimic acum doua saptamani, acum iti iese panseluta aia superba cu lumini si umbre.
Planuri pentru 2021-2022
A devenit un pic mai complicat sa iti faci planuri din cauza incertitudinii situatiei actuale, dar daca reusesc sa lucrez mult ca si pana acum, sa am comenzi, proiecte, sa particip la expozitii, sa imi continui cursurile la Fundatie si sa pot calatori linistita, nu conteaza ordinea, cred ca voi fi recunoscatoare.
Sper sa imi pot continua drumul in lumea artelor vizuale ca sa ma bucur si sa-i pot indruma si pe altii sa inteleaga, sa practice si sa indrageasca arta.
