[Vocile cărților] Marius Motoca: Pe mine, care nu sunt căsătorit, să redau vocea lui Chapman m-a provocat să mă descalț de prejudecăți înainte să mă așez în fața microfonului

Marius Motoca a fost mult timp ”bolnav de teatru”. S-a vindecat, însă, cu lumea cărților și culisele ei. E PR & Marketing Specialist at Curtea Veche Publishing unde se ocupă de tot felul de proiecte creative care să aducă lumea cărților mai aproape de oameni. Aici s-a jucat prima data cu ideea audiobookurilor acum vreo trei ani, unde a produs câteva cărți audio pentru copii. În pandemie, împrejurările au forțat puțin lucrurile și așa Marius a ajuns să pună voce pentru prima dată pentru un audiobook, Cele cinci limbaje ale iubirii de Gary Chapman. Pasiunea pentru teatru l-au ajutat cu dicția și controlul vocii, dar nu se aștepta să fie atât de solicitant să înregistrezi cu orele. Nu se aștepta nici să descopere atât de multe despre vocea lui și despre el în acest proces. 

Vocea e centrul meu, dar n-am realizat-o până când nu am început sa-i pierd tonurile și nuanțele. Dacă m-ai fi întrebat acum doi-trei ani asta, probabil că ți-aș fi zis că vocea mă dă de gol și în egală măsură mă ajută să-mi maschez anxietățile. Dacă mă întrebai la începutul anului (și acum, de fapt), ți-aș fi spus că după tot ce s-a întâmplat în viața mea în ultimele 24 luni, vocea mea a devenit o umbră a ceea ce era. 

În rândurile de mai jos, povestim cu Marius despre începutul timid al audiobookurilor în România, ce e important să aibă o voce de carte și cum a fost experiența lui cu primul titlu audio. 

Cum ai ajuns să dai voce cărților

A fost o conjunctură fericită, pentru că editura unde am rolul de comunicator încurajează multidisciplinaritatea atât în timpul orelor de program, cât și în afara lor. Deși sunt la prima experiență completă a producerii unui audiobook cu vocea proprie, totul a început acum vreo 3 ani.

Am marele noroc să fac parte din (probabil) cel mai creativ departament de marcom din industria de carte și așa s-a făcut că am început să mă joc cu mici fragmente din volumele publicate de Curtea Veche Publishing, pe care apoi colegii m-au încurajat să le folosesc pe post de content. Și bulgărele a început să o ia la vale. M-am ocupat apoi de producția executivă a unor audiobook-uri pentru copii, cum ar fi Viața în ritm de tenis de Horia Tecău (chiar cu vocea lui) și Țup. Imposibil e doar un cuvânt de Alex Donovici (narat de minunații și super-versatilii Paula Herlo și Cristian Leonte).

Dar viața m-a cam luat pe dinainte și meseria mi-a acaparat aproape tot timpul, așa că un audiobook cu vocea mea s-a cam lasat așteptat, deși stabilisem cu editura de mult timp că pornim microfoanele. Furtuna perfectă generată de pandemie a însemnat o nouă paradigmă și pentru înregistrări și majoritatea s-au mutat în studiourile de acasă. Asta mi-a oferit și mie oportunitatea să produc în sfârșit audiobook-ul restant, fiind oricum nevoie să ne descurcăm cu toții cu mai puține resurse și să înregistrăm în regim propriu.

Prima carte audio

Cum spuneam, prima e și unica, momentan. Și întâmplarea face că nu e o carte pe care m-aș fi așteptat să vibrez vreodată. Mai întâi că e vorba de literatură motivațională, cu o componentă de psihologie practică și apoi că nu e un subiect care să mă intereseze în mod activ. Vorbesc despre Cele cinci limbaje ale iubirii de Gary Chapman. N-aș vrea să fiu înțeles greșit, nu spun că o carte de dezvoltare personală nu își are rolul ei, mai ales una atât notorie, care a vândut milioane de exemplare de la publicare, a fost tradusă în zeci de limbi și a ajutat cine știe câte cupluri să-și salveze mariajele sau relațiile. Însă pentru a mine a fost greu să mă conectez uneori la un limbaj stilistic deja cam învechit și să trec peste micile momente de sexism (probabil) involuntar.

Deci ce încerc să spun e că până și ediția adusă la zi trebuie citită/ascultată cu a grain of salt. Pentru cine are nevoie de un pic de ajutor cu mariajul (indiferent că v-ați căsătorit acum 20 de ani sau în pandemie), dacă vreți să mergeți la terapie de cuplu dar nu știți de unde să începeți (sau poate nu vă permiteți să mergeți la un terapeut de cuplu), dacă pur și simplu aveți nevoie să vă înțelegeți propriile emoții mai bine, sună prozaic, dar cartea asta ajută măcar ca un mic stepping stone către următorul pas. Pe mine, care nu sunt căsătorit, să redau vocea lui Chapman m-a provocat să mă descalț de prejudecăți înainte să mă așez în fața microfonului, pentru că mi-am încetinit un pic gândurile drastice despre relații, bazate pe experiențele negative din trecut și pe ce am văzut în materie de mariaj, crescând într-o casă tipic românească din anii ’90. Și conincidența e cu atât mai faină, pentru că audiobook-ul a ieșit pe prima platformă de audiobook-uri 100% românească – Echo.

Cum te-ai pregătit 

Pregătirea în sine nu a însemnat ceva elaborat. Pentru că aveam marele avantaj de a mă fi jucat și în trecut cu vocea. De fapt, a fost o ocazie foarte bună de a mă reconecta cu latură mea expresivă, histrionică, dacă vrei. Acum vreo 10-15 ani am fost bolnav de teatru. Ba chiar eram convins că ăsta e drumul meu, dar n-a fost să fie și s-a dovedit că mă pricep mai bine la ce trebuie făcut în „culise”. Sunt perfect împăcat cu asta, dar mereu mi-am zis că nu pot lăsa „mușchiul” ăsta creativ să se atrofieze. Și asta a însemnat să mă adaptez din mers. Sigur că dicția și controlul vocii au fost importante, dar au venit destul de organic. Însă la ce nu mă așteptam e cât de solicitant e să înregistrezi cu orele, fără opripre și cum ți se schimbă timbrul în mod insesizabil. Și când tu centrezi, tu dai cu capul, nu mai observi nuanțele și o voce pe care ai auzit-o curat în căști poate să devină monotonă sau să fie popuri, clicuri, pauze nefirești și alte greșeli de tehnică vocală. Deci a fost clar un learning curve.

De ce ai ținut seama în mod special

Cum spuneam și mai sus, cel mai important a fost să apăs pe frână și să fiu mult mai prezent, ca să îmi dau seama în timp real ce trebuie să reiau chiar și după două duble. E oarecum anapoda, dacă nu ești profesionist cu acte în regulă, care face asta zilnic. La început, când ești plin de adrenalină, ar trebui să zbârnâie, dar constați, când asculți dublele, că fix părțile de care erai mândru, nu sună deloc așa cum le-ai auzit când era aprins led-ul de REC. Pe când, după ce intri în ritmul cărții și începi să ai rutina microfonului, ba chiar devine obositor și chinuitor pe alocuri, atunci rezultă cel mai bun material.

Temeri

Teama cea mai mare cred că a fost faptul că nu sunt bun când vine vorba de proiecte foarte lungi, în care trebuie să lucrez solo. Tind să mă pierd în proces și cam uit obiectivul.  Și fiindca proiectul ăsta a fost de one-man-band (voce, tehnic, editare, mixaj, master), a fost o dublă-încercare. Pe parcurs am descoperit că uneori mi-era teamă de propria voce și amânam următorul calup de capitole, pentru că ajungeam să mă satur de ea, tot auzind-o ba în căști, ba editând. Tocmai de asta a fost o experiență atât de valoroasă. Am învățat mult despre mine, cel de azi, și limitele pe care le am momentan.

Ce înseamnă o voce bună pentru un audiobook

Ritm, cadență, dicție, simț pentru nuanțe și registre, în mod clar. Și naturelețe, ca bonus. Pentru că am observat că inclusiv actorii profesioniști se pot îndepărta de text și ajung să nareze din reflex. Îmi aduc aminte că o colega mi-a spus, după ce a auzit proba de voce cu primul capitol din carte, că e prea teatral și prea alert. Am contrazis-o, dar după ce am re-înegistrat partea respectivă, am realizat la ce se referă și am citit mult mai natural textul. Nu îi dau dreptate nici până în ziua de azi că ar fi fost prea teatral, dar asta tocmai pentru că probabil n-am bifat încă toate abilitățile alea pe care le-am enumerat mai devreme. Mă rog, și din orgoliu. ;)

Dar tocmai de asta spun că pentru a „da voce” e nevoie de un set mult mai bogat de abilități, având în vedere că nu ai la fel de multe mijloace de expresie. Și între tine și ascultător ai multe de transmis cu un simplu microfon. Mai ales când e vorba de cărți de non-ficțiune.

Povești de la înregistrări

Înregistrând de acasă, nu am nimic „picant” de povestit. Dar ce pot să spun e că, oricât de mult echipament ai avea, fără un spațiu dedicat, cu tratament sonor și separat de viața cotidiană, uneori te trezești că pregătirile zilnice durează mai mult decât înregistrarea în sine. În cazul meu, am înregistrat doar seara, ca să am liniștea maximă posibilă, trebuia să elimin riscul de „căpușe-sonore” (da, da, inclusiv centrala și aerul condiționat), să mă asigur că e camera destul de încălzită/rece și să beau un ceai negru cu lapte, ca să am energie și să-mi țină vocea la orele respective din noapte. Și cu tot ritualul ăsta, tot te poți trezi cu vecinul care îți bate la ușă, fix când curge mai bine textul. :)))

Relația ta cu audiobookurile

Probabil c-o să par ipocrit, dar de fapt nu ascult multe audiobook-uri. Asta nu înseamnă că nu îmi place experiența sau că insinuez că nu-și au rostul. Sunt un mare consumator de podcast-uri, cu mult înainte să fie explozia din podcastofera românească. Și mă bucur să văd că există un podcast pentru fiecare în ultima vreme. E o formă neașteptată de conținut online, din ce în ce mai divers. Și în același fel cred că fiecare gen de audiobook își are ascultătorul. Eu prefer audiobook-urile de non-ficțiune și știință, de exemplu. Și prefer să citesc cărțile de ficțiune în formă tipărită sau măcar pe e-reader. Paradoxul e că primul audiobook ascultat (acum mulți, mulți ani) e de fapt întreaga seria Harry Potter, narată de Stephen Fry. Deci ficțiune în toată regula.

Audiobookul preferat

Surpriză, la fel ca mai sus. Cărțile lui J. K. Rowling știm că se potrivesc la orice vârstă, dar în apărarea mea, când toate personajele sunt interpretate de Stephen Fry, nu poți să nu rămâi fermecat până la bătrânețe. Și da, am acest guilty pleasure: le mai ascult din când în când, când vreau să cred într-o lume mai bună, cu final fericit. Sau poate sunt doar un om simplu cu gusturi simple. Sau dimpotrivă, un snob. Hotărâți voi. :)) 

Prin ce te convinge un audiobook

Surpriză din nou, vocea. Poate să fie cartea secolului, #1 New York Times bestseller 100 de săptămâni consecutiv, dar dacă ai un narator care se potrivește ca nuca-n perete cu genul cărții, după maximum o oră, e ca și cum ar scrâșni cineva cu unghiile pe o tablă. Multă lume crede că o voce groasă și calmă se potrivește cu orice, dar după mine, nu neapărat, dacă nu e și versatilă. Te ajută cu siguranță dacă suferi de insomnie. Ok, acum vorbesc din perspectiva unui ascultător exigent. În calitate de narator începător, probabil voi fi tras de urechi de cei vechi în branșă. :))

Ce spune vocea ta despre tine

Vocea e centrul meu, dar n-am realizat-o până când nu am început sa-i pierd tonurile și nuanțele. Dacă m-ai fi întrebat acum doi-trei ani asta, probabil că ți-aș fi zis că vocea mă dă de gol și în egală măsură mă ajută să-mi maschez anxietățile. Dacă mă întrebai la începutul anului (și acum, de fapt), ți-aș fi spus că după tot ce s-a întâmplat în viața mea în ultimele 24 luni, vocea mea a devenit o umbră a ceea ce era. Și asta nu e doar o metaforă ieftină prin care vreau să par interesant la ultima întrebare.

Fix asta s-a întâmplat în momentele cele mai grele, când psihicul s-a oglindit perfect în fizic: vocea și-a pierdut din intensitate, timbrul s-a subțiat, range-ul vocal s-a îngustat. Dar asta a însemnat că a trebuit să lucrez mai intens și sunt recunoscător că am primit încă o lecție. Dacă i-ai întreba pe cei din jur, atât acum câțiva ani, cât și în prezent, ți-ar fi zis/zice că am o voce caldă, calmă și că le face plăcere să mă asculte. E ironic, fiindcă e fix invers. Dar dacă pentru alții sunt o prezență calmă, doar prin vocea pe care am avut șansa să o pun pe „bandă”, înseamnă că ceva tot fac bine. :)