[Obsesii part-time] Cristina Alexandrescu: Am devenit conștientă de faptul că textele mele au o forță pe care aș putea s-o pun în slujba lucrurilor în care cred

Cristina Alexandrescu nu e adepta citatelor motivaționale, dar există unul care o ajută să-și reamintească să aibă răbdare cu ea și încredere în proces: „Allow yourself to be a beginner. No one starts off being excellent.” E principiul pe care îl aplică atât la job, acolo unde se ocupă de performance marketing pentru Cărturești, dar și în pasiunea pentru scris. A ajuns la bibliotecă pentru prima dată la 7 ani, adusă de fratele ei mai mare care începea să citească tot ce-i cădea în mână. A continuat să cultive plăcerea pentru scris și literatură la Iași, scriind pentru site-uri de fashion și beauty, implicându-se în organizarea de evenimente și lucrând la Reflector, un proiect personal de literatură. Pasul următor a însemnat mutatul în București și continuarea muncii în slujba cărții, de data asta din departamentul de marketing online.

Nu știu dacă în acest caz este important cât timp dedici, ci mai degrabă, cât anume dedici din tine. Eu cred că există ceea ce se numește writer`s block, dar nu într-un sens în care, nu ai fost vizitat de muză cu lunile, ci într-unul în care, poate, nu ai apucat să procesezi o stare până la momentul în care te-ai așezat să scrii. Poate nu ți-ai acordat timp să înțelegi ce ai simțit, poate ai refuzat să te întrebi, etc. Iar când eviți să fii vulnerabil față de tine, nu poți scrie, sau poți, dar foarte, foarte prost.

Cu fiecare poezie publicată în reviste și citită în cenacluri sau maratoane de poezie, visul Cristinei de a scoate primul volum se amplifică. E o călătorie complexă pentru cineva atât de autocritic, dar e un exercițiu constant cu ea din care își dă seama că fiecare etapă din proces e importantă. Își aduce aminte cu drag de momentul în care o adolescentă l-a întrebat pe colegul ei dacă au în librărie o carte de Cristina Alexandrescu. Iar momentul în care acest scenariu va deveni realitate face ca totul să merite.

Am povestit alături de Cristina despre cum dezamăgirea primei facultăți a adus-o unde este astăzi, pasiunea pentru scris și cum împacă viața profesională cu hobby-urile.

Începutul în comunicare

E prea puțin timp de când lucrez propriu-zis în domeniul comunicării, dar semnele au fost aici dintotdeauna. Îmi amintesc, de exemplu, că făceam parte fix din tipologia copiilor care acum probabil m-ar enerva – certăreață, corectând mereu gramatica celor din jur. Un episod care a rămas cu mine și la care mă gândesc adesea este replica pe care, o rudă mai îndepărtată a cărei față nu o țin minte, dar care interacționase tangențial cu mine, i-a spus-o bunicii mele: „fata asta o să ajungă mare într-o zi”. Tot ce am făcut și continui să fac de atunci este din perspectiva unui mindset format involuntar chiar acolo. Mi se pare un punct de plecare bun.

Primul contact este și cel care de multe ori, rămâne să dicteze interacțiunile următoare. Iar primul meu contact cu ceea ce ține de domeniul comunicării a fost o dezamăgire. Când m-am înscris la Comunicare și Relații publice, în Iași, imediat după terminarea liceului, nu mi-am dus dosarul nicăieri altundeva. Era ceva ce-mi doream şi nu am avut ezitări.

Lipsa unei „tradiții” a specializării, programa în neconcordanță cu actualitatea, repetitivitatea unor trei materii mari în interiorul celorlalte materii mici au fost câteva dintre lucrurile care m-au făcut să renunț după un singur semestru, după ce fusesem la un pas să iau bursă deși nu învățasem nimic. Ceea ce pentru mulți ar fi fost o satisfacție, pentru mine, o tipă obișnuită și dispusă să muncească mult pentru rezultate, a funcționat ca un destabilizator. Așa încât, pentru o perioadă lungă, în care am terminat o altă facultate și am lucrat în paralel ca librar, am renunțat la ideea de comunicare, chiar dacă în secret citeam job descriptions de copywriter să-mi dau seama cât de necalificată sunt și să-mi fac inimă rea.

Să vorbesc acum din postura unei persoane care se ocupă de performance marketing în echipa Cărturești, se simte oarecum stângaci, tocmai pentru că știu parcursul. Puțini știu despre mine că sunt ambidextră și deci, confortabilă între stângăcii tocmai pentru că am învățat să le transform în lucruri ajutătoare.

Pasiunea pentru cărți descoperită la 7 ani

Cred că pasiunea pentru cărți și implicit, cele pentru citit și scris, au fost niște pasiuni auto-induse, dacă le pot numi așa. Pentru că fratele meu mai mare începuse să citească tot ce prindea, iar asta reducea timpul pe care și-l petrecea jucându-se cu mine, am fost nevoită să cresc nivelul, să citesc mult, pentru a întreține acea senzație că avem și facem lucruri împreună. Mie-mi plăceau asemănările dintre noi, pentru că, în general, îmi place să mă raportez la ceilalți prin prisma asemănărilor dintre ei și mine, dar cred că pe el îl iritau și atunci, venea acasă cu noi hobby-uri, care pentru o perioadă, se instalau ca o barieră menită să-i protejeze singurătatea pe care uneori, în mod firesc, și-o dorea. Dar asta nu dura mult.

Tot el m-a dus pentru prima dată și la bibliotecă, deci da, startul s-a dat acolo, când eu aveam 7 ani, iar el 10/ 11.

Dacă e să vorbesc raportându-mă la domeniul comunicării, cred că îți dai seama că e vorba despre o pasiune abia în momentul în care începi să ai parte de acțiune. Ca în dragoste. Într-un sens pragmatic însă, am devenit atentă la mișcarea celor mai importante brand-uri de pe piață, să citesc ce trebuie și să mă dedic activ căutării mele, cam acum doi ani, deci la 25. Dacă înainte de asta, eram doar persoana care se bucura să prindă reclamele de dinainte de film în cinematograf, acum sunt persoana care caută pe YouTube și analizează istoric reclamele, persoana căreia îi dă o lacrimă în colțul ochiului, mai curând în fața unei reclame de Crăciun John Lewis & Partners decât uitându-se la Home Alone.

Etapele acestui drum

Sunt lucruri pe care le-am cultivat la mine de mică, mici plăceri subiacente, care mi-au făcut trecerea dintr-un registru de lucru în altul mai uşoară atunci când a fost nevoie. Mă refer în primul rând la scris, pentru că aşa am început să iau contact și cu domeniul, (chiar dacă e vorba despre o formă rudimentară de contact), scriind conținut pentru site-uri de fashion & beauty. Ulterior, m-am implicat în organizarea de evenimente (culturale) la jobul meu de zi, la Cărturești, dar şi în cadrul proiectului personal (pe care l-am construit alături de doi prieteni buni) – Reflector (proiect prevăzut ca o serie limitată de evenimente unde atât poezia, cât şi oamenii care o scriu erau în centru, și ca o şansă oferită poeților tineri să împartă scena cu cei deja consacrați).

Toate acestea se întâmplau la Iaşi. Între timp, m-am mutat în Bucureşti, iar aici, după 4 ani și un pic de librărit, mi-am spus că e timpul să fac pasul următor. Acum lucrez tot în slujba cărții, însă o fac din departamentul de marketing online.

Învățatul pe cont propriu

Mă consider o persoană de acțiune, învăț făcând. Momentele în care nu am ceva de făcut sunt puține, deci învăț zilnic, pe cont propriu sau cu recomandări de la cei care știu mai mult și mai bine decât mine. Mi-ar fi plăcut să existe mai multe cursuri de scriere creativă, mai ales când aveam timp mai mult de investit, însă, acum 7 ani, când încă mi se părea realist să am ca job principal „profesia” de poet, lucrurile nu se dezvoltaseră foarte mult în acest sens, la noi. Singura învățare, să zicem, mai sistematică, de atunci, s-a întâmplat în niște tabere de scris pentru poeții tineri, care aveau loc anual la Sibiu. Așadar, lucrurile pe care le știu, le-am învățat, în mare parte, singură.

Nu-mi mai aduc aminte câți ani aveam când îi spuneam mamei că nu-mi pot imagina cum e să trăiești fără școală și-i intuiam dincolo de zâmbetul nesigur de pe față, o îngrijorare vagă.

Acum știe că sunt o femeie normală care doar nu s-a oprit niciodată din învățat.

Cum s-a transformat și te-a transformat pasiunea pentru poezie

Ar putea fi zeci de feluri filosofice în care să spun ce a însemnat poezia pentru mine. Unul dintre lucrurile pe care le consider eu importante aici, este faptul că, scriind poezie am căpătat o cerebralitate, un awareness atât față de exterior cât și de ceea ce se întâmplă cu mine. E și un paradox, pentru că să scrii poezie este, cel puțin acolo de unde vin eu, privit ca ceva ce fac doar persoanele care nu au un grip foarte bun cu realitatea. Acum, poezia e pe trend și asta mă bucură enorm, însă, cei care o scriu, sunt tot niște ființe ezoterice pentru cei care privesc din afară.

Pe scurt, am publicat în reviste, am citit la cenacluri și maratoane de poezie, însă, punctul cel mai înalt pe care aș vrea și sunt pe cale să-l ating aici, este apariția în volum. E mult de muncă pentru cineva ca mine, care urăște ce scrie imediat după ce o face, dar îmi dau seama că e un proces care nu se poate desfășura altfel decât pe etape.

Pauzele fac parte din proces

Nu știu dacă în acest caz este important cât timp dedici, ci mai degrabă, cât anume dedici din tine. Eu cred că există ceea ce se numește writer`s block, dar nu într-un sens în care, nu ai fost vizitat de muză cu lunile, ci într-unul în care, poate, nu ai apucat să procesezi o stare până la momentul în care te-ai așezat să scrii. Poate nu ți-ai acordat timp să înțelegi ce ai simțit, poate ai refuzat să te întrebi, etc. Iar când eviți să fii vulnerabil față de tine, nu poți scrie, sau poți, dar foarte, foarte prost.

Eu iau pauze lungi de la scris tocmai pentru că înțeleg că există un ciclu, pe care dacă nu-l parcurg, nu voi putea scrie atât cât să mă mulțumească. E și dureros și frumos.

Reacții & surprize

Scriind, m-am descoperit în primul rând, pe mine ca persoana exigentă care nu știam că sunt, persoana care nu coboară standardele, mai ales vis-à-vis de textele proprii, persoana care poate părea rigidă și care supără pe toată lumea cu asta, dar mai ales pe mine, acea persoană care e vinovată pentru faptul că nu am debutat încă.

Pentru a explica puțin, simt nevoia să aduc în discuție momentul SUBCAPITOL, care a atras după sine propuneri de publicare din partea mai multor edituri, dar și o popularitate în rândurile unui public cu care nu m-aș fi identificat neapărat din punctul în care mă aflam. Deși trecusem de 20 de ani, surpriza a fost să văd că publicul care recepta cel mai bine poezia pe care o scriam, era format din adolescenți, în cea mai mare parte. De altfel, îmi și amintesc o lectură în aula unui liceu din Iași care s-a sfârșit printr-un val de aplauze față de care nu știam cum să mă poziționez, cu imaginea elevilor de liceu venind pe scenă să le semnez pe caietele de română.

Cred că începând de atunci, am devenit conștientă de faptul că textele mele au o forță care nu e neapărat și forța mea personală, dar o forță pe care aș putea s-o pun în slujba lucrurilor în care cred.

Poezia: cele mai frumoase & urâte amintiri

Cele mai frumoase amintiri ale mele au legătură cu poezia, așa cum cele mai urâte amintiri au legătură cu poezia. Ăsta e felul corpului de a trata emoția.

Am scris prima și cea mai proastă poezie când eram în clasa a II-a și dacă fac un efort, mi-o și amintesc, iar atunci am vorbi despre cea mai urâtă amintire ever. Nu vrem asta.

Au fost mai multe, dar ca să izolez un moment – cel în care aproape am plâns, când o adolescentă l-a întrebat pe colegul de lângă mine, dacă avem în librărie vreo carte de Cristina Alexandrescu. Nu aveam, însă o pot anunța aici, câțiva ani mai târziu, că urmează.

Între poezie, job și citit

Scriu, traduc și, ce e mai important, acum pot gândi campanii de promovare a cărții. Totul are legătură și se întrepătrunde. Există și satisfacția că, fiind conștientă de cât de prost sunt plătiți autorii, cât de jenant este remunerată munca traducătorilor, pot face un minimum de bine tuturor, gândind strategii care să contribuie la vânzarea unui număr mai mare de exemplare per titlu, ceea ce se va traduce într-un final, într-un procent cu puțin mai mare încasat din vânzări de către aceștia.

Îmi e greu să vorbesc despre timpul pe care-l petrec cu jobul sau despre cât petrec dincolo de el, învățând despre el, pentru că sigur depășește limita recomandată și-mi fac griji atât pentru sănătatea mea cât și pentru faptul că progresul se vede, ca în orice alt lucru făcut bine, destul de greu. Și de aici a venit și lecția cea mai importantă/ frumoasă din ultima perioadă – cea a răbdării. Nu sunt adepta citatelor motivaționale, însă există câte o motivațională pentru fiecare iar a mea spune: „Allow yourself to be a beginner. No one starts off being excellent.”

În felul în care sunt prefigurate acum lucrurile, poezia scrisă de mine nu ocupă, din păcate, primul loc în această împărțire a timpului. Atunci când nu scriu eu, citesc ce scriu ceilalți, iar asta mi se pare nu doar o parte foarte frumoasă ci și o practică bună pentru a ieși de sub tentația alimentării constante a ego-ului propriu. E ceva ce recomand tuturor scriitorilor tineri și nu numai.

Echilibru între viața profesională și hobby-uri

Există și vor exista mereu momente în care viața se va lua la întrecere cu tine și atunci, nu se va pune problema de echilibru. Într-un scenariu ideal, vei găsi un loc de muncă la care să ai spațiu să-ți pui pasiunile personale la lucru și să bifezi astfel și un salariu decent și o satisfacție interioară. Însă, șansele ca lucrurile să se alinieze așa, sunt puține.

Ceva ce știam de mult timp, dar care încă are nevoie de reconfirmări, este că să te simți ca un impostor în propria existență, mai ales când treci printr-un proces de reorientare profesională, primești un job nou, te muți, etc. e o reacție firească a psihicului uman. Presiunea că nu mai ai timp pentru ce-ți plăcea înainte ca schimbarea să se întâmple, senzația că pierzi o mică parte din tine în proces – la fel. Important e să ai grijă ca partea pe care-o pierzi, dacă o pierzi, să nu fie cea bună.