[Obsesii part-time] Sorin Trâncă: În spatele unui aparat foto descoperi că lumea e literalmente plină, 24 din 24, de momente unice, și de lumină de toate felurile

Prea mult timp, Sorin Trâncă a fost convins că nu e făcut pentru fotografie, ci pentru scris. Deși ideea de a avea un aparat de fotografiat îl atragea, ca și posibilitatea de a surprinde lumea în momentele ei unice de frumețe, a rezistat tentației o perioadă. Până când, în 2016 și-a cumpărat un Olympus Pen de care nu s-a mai despărțit și care l-a învățat multe despre viață și oameni. De atunci, Sorin fotografiază continuu: oameni, gunoi, animale, conturul orașelor și sufletul naturii, felul în care lumina ne definește timpul. Imaginile lui au ceva din melancolia lui Hopper. 

Ca orice întreprindere artistică, și fotografia e capabilă să re-organizeze sufletul autorului, să remodeleze personalitatea cuiva, să îl - sau o - facă să reevalueze scopul și durata vizitei pe pământ, spune Sorin

Sorin nu caută să își definească un stil, crede că stilul e o capcană. Îl interesează frumusețea unei situații și a momentului, mai mult decât artă, fotografia, pentru el, e documentare. Cum l-a transformat această obsesie până acum, povestește el mai jos:

Cum ți-ai descoperit pasiunea pentru fotografie

Am făcut prima fotografie care mi-a plăcut în facultate, un copil care dansa printre studenții la arte ce expuneau în centrul Timișoarei, cu ocazia unui StudentFest, cred că în 1995. M-a uimit cât de mult putea spune imaginea aceea, de fapt, despre ceea ce nu se vedea - despre bucuria câtorva sute de trecători amuzați de ciudățenia instalațiilor expuse și contaminați de efervescența studenților care le aduseseră în stradă, cu mare tămbălău.

Ce a urmat 

N-a urmat nimic, pentru mult timp am fost convins că nu-s făcut pentru fotografie, ci pentru scris. Am avut, de mai multe ori, impulsul de a-mi cumpăra un aparat foto, dar mereu apărea o voce care-mi spunea că o să-l cumpăr și-o să-l abandonez repede, din lenea de a-l căra cu mine sau din cauză de prea multe briefuri. Chestie care s-a dovedit a nu fi adevărată când, în sfârșit, prin 2016, mi-am cumpărat un olympus pen de care nu m-am mai despărțit. 

Au urmat sute de nopți petrecute pe yt pentru a învăța ce nu înțelegeam și în lightroom, unde actualmente îmi petrec aproape tot timpul liber. 

Transformarea

Într-adevăr, fotografia te poate transforma, fiindcă în spatele unui aparat foto descoperi că lumea e literalmente plină, 24 din 24, de momente unice, și de lumină de toate felurile. Și mai descoperi și că empatia e cel mai bun obiectiv pe care-l poți avea în trusa foto.

Balzac spunea că nu ești scriitor, până nu ești capabil să ilustrezi o realitate în cel puțin 10 feluri. Sunt momente în care asta fac, nu mă ridic de pe un scaun până când nu găsesc zece feluri de a ilustra fotografic ce e în jurul meu. Și, de multe ori, limita fotografică a acelei situații nu poate fi deblocată decât printr-un efort de empatie.

Primul aparat, primele fotografii

Am zis mai sus de Olympus pen, care e primul aparat de care nu m-am mai despărțit. Am mai avut și altele, înainte, aparate de vacanță, dar parcă nu așa au început frământările mele foto. Întrebarea ta m-a făcut să revăd niște sute de fotografii făcute prin 2010-2011 în Peru (tot cu un Olympus), despre care credeam că sunt mișto. Nu sunt rele, însă nu sunt propriu-zis niște acte artistice. În amintirea mea, după aproape 10 ani, lumea aceea arată altfel, iar sentimentul e că trebuie s-o repovestesc, dacă vreau să îi surprind esența.

Cum ai învățat

Nu știu încă suficiente lucruri despre fotografie, dar ce mi-am dat deja seama e că ea se poate învăța doar până la un punct. Și până la acel punct se poate absolut orice învăța gratis de pe youtube, inclusiv cum să-ți cureți singur senzorul, dacă îți plac senzațiile tari. 

Ce te-a învățat fotografia

Prea multe. Ca orice întreprindere artistică, și fotografia e capabilă să re-organizeze sufletul autorului, să remodeleze personalitatea cuiva, să îl - sau o - facă să reevalueze scopul și durata vizitei pe pământ.

Deși uneori, când mă uit la cum pune lumina Petrus Van Schendel, cum reușește să o aducă pe șevalet, muncind probabil sute de ore pentru asta, mă întreb dacă fotograful e, în sens ultim, un artist. Și încep să realizez că cea mai bună idee pe care s-ar putea baza arta fotografului ar fi să îți propui să spui lucruri care să stea pe un perete măcar o sută de ani.

Mai simplu spus, încep să cred tot mai mult că latura documentară a fotografiei e mai valoroasă pentru umanitate, că un fotograf nu e atât un artist, cât e un cronicar. În fotografie, jocul cu timpul e esențial. 

Subiectele

Pffff. Greu. Cred că am peste zece proiecte în lucru, lucrez pe refugiați, pe gunoaie, pe orășele, pe drepturile animalelor, pe locuri uitate, pe tot felul de chestii, care mai de care mai atroce.

Dar simt că asta mă interesează cu adevărat, să caut în zona asta identitară, acolo unde oamenii cred că știu ceva despe ei înșiși, prin credințele lor. Aș vrea să pot face o fotografie cu Dalai Lama dormind, dar cred că mai util social este să înțelegem asap concepte din imediata noastră apropiere, cum ar fi dimensiunea reală a gunoiului din pădurile și apele din jurul nostru.

Sunt hectare întregi de pădure din jurul Bucureștiului în care dacă săpăm în acel 60cm de sol de care depinde în genere viața vegetală, și sortăm gunoiul uman de crengi și pământ, vom descoperi că solul e doar jumătate, restul e gunoi uman din tată în fiu, adică sub stratul de PET al generației noastre se află gunoiul părinților (cauciuc, azbest), al bunicilor (caramizi, ciment, sticla) șamd. Am cel puțin 100 de fotografii în care încerc să surprind chestia asta (din peste câteva mii făcute).

Stilul tău

Nu caut un stil. De altfel, consider stilul o capcană. Nu mă interesează stilul, ci frumusețea unei situații și poate, adevărul unui moment.

Vreau să fac fotografii care merită tipărite pe hârtie. Mă inspiră toată lumea, am studiat chiar și fotografi de nuntă. Însă caut fotografia de dincolo de ego-uri și subiectivitate. Într-un fel amuzant, fotografia e mult mai aproape de actorie, fiindcă acolo unde apare respectul pentru adevărul unei situații fotografice, fotograful e o parte integranta. Trebuie să împrumuți puțin din sufletul tuturor celor care îți apar în cadru pentru ca la sfârșit să rezulte o fotografie, nu o simplă imagine.

Ce ar spune aparatul tău foto despre tine

Ar plânge, iar printre sughițuri ar zice and you said you loved me. 

Prezentul în care toată lumea face poze

E provocator să concurezi cu toată lumea, ca fotograf, dar deocamdata mă descurc :)