[În numele scenei] Dorina Lazăr: Toată viața mi s-a reproșat de către familie că am iubit mai mult teatrul decât familia

Un amestec de duritate cu blândețe, de sobrietate cu umor, de putere cu fragilitate, așa este ”Doamna Dorina”, cum i se spune în teatrul în care a pășit prima dată în urmă cu 52 de ani. Și unde a rămas, la bine și la greu. Pe Dorina Lazăr o leagă multe roluri, proiecte și povești de Teatrul Odeon, pe care l-a condus cu aceeași dragoste și mână fermă timp de 14 ani. O perioadă a fost forțată să ia o pauză, dar a revenit și a zis echipei sale așa: ”M-am întors. Nu știu ce gândiți voi, dar să știți că, dacă voi nu mă vreți, eu vă vreau.”

Pe IQads dăm startul unei noi serii cu gândul să vorbim despre managementul teatrului. Și să aflăm de la manageri din teatrele românești ce fac bun și cum inovează în organizațiile pe care le conduc, cum s-au adaptat vremurilor actuale.

"Nimeni nu a intrat, de când sunt eu director la Teatrul Odeon, fără să joace înainte într-un spectacol. Măcar într-un spectacol. Sau să plece în deplasări. Eu zic că avem acuma cea mai bună trupă, cea mai diversă și disponibilă trupă din câte sunt în București. Ei sunt încercați".

Dorina Lazăr joacă pe scena Teatrului Odeon din anul 1969. În perioada 1996-2002 a fost director artistic, iar din 2003 a preluat conducerea teatrului până în 2017, când a fost demisă de primarul Bucureștiului de atunci. A revenit pe postul de manager anul acesta în aprilie.

În continuare, când cu seriozitate, când glumind, Dorina Lazăr povestește despre începuturile sale în teatru, cu repere și povești din biografia sa. Despre vremuri mai prietenoase, când teatrul nu era atât de încercat și aducea nestingherit bucurie oamenilor. Ne ancorăm apoi în prezent și aflăm cum traversează Teatrul Odeon această perioadă.

 

Repere din biografie

Sunt născută la Hunedoara, dintr-un tată regățean din comuna Gheorghe Lazăr, de lângă Slobozia și o mamă ardeleancă născută Țârlea, Cornelia Țârlea. Când s-au căsătorit, tata a venit ca brigadier silvic la Hunedoara și pentru că nu avea unde să locuiască - nu erau hoteluri - a intrat în gazdă la bunicul meu. Acolo se găsea această fată a bunicului meu care era nespus de frumoasă. Erau două fete în oraș, fata măcelarului Fărcaș și a lui Țârlea Baci, zidarul. Foarte frumoasă. Evident că s-au cunoscut, au trăit în aceeași curte. Tata s-a îndrăgostit, a cerut-o de nevastă. Tata era foarte gospodar și foarte drăguț. Din păcate, era cu douăzeci de ani mai mare ca mama. Ea avea șapt-esprezece ani și el treizeci și șapte. Cum era pe vremea aia, fetele făceau ce spuneau părinții, s-a măritat, a fost nefericită, am apărut eu și când aveam cinci ani a fugit de acasă.

S-a dus la Timișoara și s-a înscris la Conservator. S-a făcut actriță. Eu am rămas la tata și am crescut când la tata, când la bunicii mei dinspre mamă, când cu o mamă vitregă - am avut vreo două mame vitrege. Experiență bună de viață, destul de bună și de dură ca să nu plâng din orice - de fapt, nu prea plâng. Mi se reproșează și neamurile îmi spun, „ah, ce dură ești”.

 

O duritate care vine din copilărie, practic

Da. Da, cred că un anume tip de copilărie îți dă o anume duritate. Deși mă trezesc că uneori și fata mea e foarte dură, dar ea a fost înconjurată cu atâta afecțiune și cu atâta grijă, poate chiar mai multă decât ar fi fost necesar. Pesemne că așa ne e felul (râde). Așa mi-e felul. Mama a fost actriță la Reșița, a fost actriță la Brăila, a fost actriță la Turda și a fost actriță la „Bulandra” și de acolo a și ieșit la pensie. A murit foarte de tânără, la cincizeci și patru de ani de un cancer.

Evident că nu se punea problema să mă gândesc să fac teatru. Am venit la București să dau la Filologie. Numai că mama a zis, „dar tu nu vrei să încerci și la Teatru înainte de Filologie? Uite, se dă examen înaintea Filologiei.” Și m-am dus.

 

Primul succes artistic

Avusesem un mare succes la Hunedoara, la serbarea de sfârșit de liceu, unde recitasem „În jurul unui divorț” de George Topîrceanu (râde).

Da, la serbarea aceea, mare succes am avut și profesorul de istorie care tot mă îndemna să mă duc la Drept mi-a zis, „du-te, mă, la Teatru. Fă-te artistă!”, dar tata a zis că mă dezmoștenește și eu am fost foarte impresionată până când am realizat că nu aveam nicio avere noi (râde cu poftă).

 

Examenul la teatru

Și am dat la Teatru și am intrat. Istoria asta am tot povestit-o că în ’57 se întâmpla asta. De fapt, în anul acela din Hunedoara au intrat foarte puțini copii la facultate. Dacă eu am intrat - erau vreo cinci, șase care au intrat - tata a fost fericit că am intrat. S-a resemnat cu ideea că m-am făcut artistă și pe urmă s-a împăcat cu asta mai târziu când, fiind actriță, am început să apar la televiziune și se ducea prin sate - mergea în fiecare zi la pădure, la țară - și pădurenii îi ziceau (cu accent ardelenesc), „vai, domn’ brigadier, am văzut-o pe domnișoara la televizor”.

Anii au trecut și am rămas în teatru. (zâmbește)

 

Anii de școală de teatru

Cei patru ani de școală de Teatru au fost cei mai fericiți ani din viața mea. Cei mai fericiți. Nicio grijă n-am avut. Profesorii se îngrijeau de tot. Erau profesori minunați. Finteșteanu, Sanda Manu, Dem Rădulescu - ăștia erau la catedră la noi, la clasa noastră. Erau patru clase paralele. Am intrat foarte mulți atunci. Dina Cocea, Finți, Şahighian, Beligan, Beate Fredanov, o grămadă de nume mari.

 

După facultate

În anul în care eu am terminat, în 1961, s-a înființat Teatrul Regional București. Vizavi de Stadionul Dinamo era un cinematograf care fusese transformat în sală de teatru și unde la început funcționase un ansamblu folcloric, după aceea un teatru de stradă și, pe urmă, s-a înființat o secție de dramă, de teatru - a fost dărâmat între timp și s-au făcut niște blocuri acolo. Nouă ani de zile am fost acolo și menirea noastră era să ducem cultura teatrală în satele regiunii București.

Am înjurat tot timpul această stare permanentă de deplasare, dar acum, retroactiv, gândindu-mă, era un lucru foarte bun, pentru că le oferea oamenilor la locul lor, în sat, un spectacol de teatru. E adevărat că ne întrebau când veneam cu autobuzul „da’ voi și cântați? Ce cântați, muzică populară cântați?”. Le prilejuia să vadă un spectacol de teatru. Au fost condiții vitrege, dure, încât tot ce a fost după aceea ca turneu nu mi s-a mai părut nimic greu.

În 1969 am plecat, m-a luat Dinu Cernescu într-un spectacol la „Giulești”. În anul ăla m-am și măritat cu un domn care lucra în Televiziune și pe care îl cheamă tot Lazăr. De atunci sunt „cea mai veche mobilă din teatrul ăsta”.

 

Apropo de chestia cu Lazăr o să îți povestesc o întâmplare nostimă. (zâmbește) Pe tatăl meu îl chema Lazăr Tudor. Era născut în comuna Gheorghe Lazăr. Pe soacră-mea, de fată, o chema Lazăr. A făcut un copil din flori pe care îl chema Lazăr, fata mea a învățat la Liceul „Gheorghe Lazăr”, iar nepoata mea acuma, tot la Liceul „Gheorghe Lazăr”. (râde)

Ce era cel mai fain în tinerețe era că pe vremea aceea dacă nu erai căsătorit nu aveai voie stai în aceeași cameră de hotel, când mergeam la mare sau în excursii. Cum pe mine și pe soțul meu ne chema pe amândoi Lazăr nu aveam absolut nicio problemă. (râde)

 

Drumul de la actorie către managementul de teatru

Ce pot să îți spun este că în ’88 - ’89 și începutul lui ’90 făceam foarte multe deplasări. Pe vremea aceea UNITER-ul se chema ATM - Asociația Oamenilor de Teatru din Instituțiile Teatrale și Muzică și sub egida acestei etichete făceam multe deplasări din care câștiga toată lumea, și ATM-ul câștiga și noi, actorii, care jucam câștigam și se făcea cu ajutorul Teatrului din Galați. Aveam un coleg, Mihai Mihail, actor minunat - s-a stins, din păcate -. El punea la dispoziție echipa tehnică și închiria autobuzul acestor scopuri și toată lumea era fericită, drept pentru care au fost vreo trei ani de zile.

Ne amintim că erau și colegii mei, Gina Rogin, Mișu Dinvale, Adina Popescu, Tamara Buciuceanu, Cristina Deleanu. Era un du-te-vino pe tren. Eram pe grafic, acuma tu pleci la Vaslui, de la Vaslui te întorci că ai aici spectacol, vine celălalt - toată chestia asta era condusă de un actor minunat, Ion Marinescu. Asta ne-a dat și o anume disciplină și o anume putere de anduranță. Toată povestea asta era organizată de un impresar, Traian Ionescu, care după Revoluție mi-a zis, „măi, Dorina, hai, măi, să facem o trupă particulară”. Își făcuse unul, Lucian Temelie, la Galați. După ce mi-am făcut eu și-a făcut și Vali Seciu. „Măi, Traiane, trebuie să plătim niște bani, niște taxe.” Am luat bani împrumut de la Adina Popescu, 10.000 de lei pe vremea aceea și ne-am dus.

Ce am scris eu acolo: import de scoici. Era obiectul societății, SRL. Am pus pe picioare două spectacole, cu care am făcut deplasări cum știam noi. Îi ziceam „nu știu, Traiane, nu știu să negociez”. „Măi, tu numai deschizi ușa și intri și nu trebuie să scoți niciun cuvânt. Restul fac eu”.

 

Învățăturile acelei perioade

În preajma lui fiind, am învățat foarte mult. Am cunoscut foarte multă lume în provincie, directori de Case de Cultură. Am învățat cum se face marketingul, cum se face publicitatea, cum se organizează un turneu. Am făcut rost de un microbuz. Eu conduceam microbuzul - aveam permis și pentru el -, luam doi, trei tehnicieni de la teatru de la noi sau de la Național, duceam actorii. Aveam decoruri făcute - nu le-am aruncat, l-am rugat pe domnul de la recuzită să le pună undeva, într-un colț, că poate cineva, vreodată, vrea să scrie o istorie și să le aibă. Erau niște pânze vopsite.

De exemplu, am jucat „Sosesc diseară” a lui Tudorică Mușatescu și acolo era un salon, în salon se petrecea totul. Erau trei fundaluri cu o tăietură în loc de ușă, pictate în dungi ca și când ar fi un tapet, cu tablou pictat, ca și când ar fi agățat tabloul și unde ne duceam aveam grijă să cerem patru scaune și o masă, nu prea mare. Aveam huse pentru scaune, față de masă, mai împrumutam câte o plantă-două de pe la Primărie, de la Casa de Cultură unde eram și cu asta era decorul gata. Asta învățasem de la Jeanneau.

De ce am jucat mai mult în provincie? Pentru că era perioada aceea când începuse Piața Universității și spectacolul din stradă era mult mai incitant și mult mai viu decât ce se întâmpla pe scenă și atunci nu jucau teatrele, nu venea lume. În provincie era mai calmă lumea. Când vedeau pe afiș Tamara Buciuceanu, Mitică Popescu, Dorina Lazăr, Hamdi Cerchez se vindea. Niciodată nu am ieșit în câștig. Bietul bărbatu-meu mi-a spus „hai să facem un divorț dintr-ăsta de formă ca să nu vină portrăreii să îmi ia mobilele din casă” (râde). În felul ăsta am învățat.

 

Nu mi-am dat niciodată demisia din teatru pentru că atât de teamă mi-a fost că vine 1 și 15 și nu vine chenzina și eu nu o să am din ce să îmi hrănesc copilul și familia, până într-o zi. Aici, la Teatrul Odeon, a venit Vlad Mugur director - Vlad Mugur era un minunat regizor, dar nu avea nimic omul cu administrația - și atunci l-a desemnat pe Alexandru Dabija director. Alexandru Dabija a funcționat cred că doi ani ca director, cu Florin Zamfirescu director adjunct. Nu s-au înțeles, nu știu ce s-a întâmplat. Au fost niște succese mari atunci, a fost acel „Richard al III-lea” (1993) divin, a fost „… Au pus cătușe florilor… “ (1991), „La țigănci” (1993). Teatrul luase premiul pentru cel mai bun teatru din țară. Dintr-o dată s-au certat, ceva s-a întâmplat la Primărie și l-au dat afară pe Dabija - că istoria se repetă -, reprezentantul Ministerului Culturii l-a dat afară pe Dabija. Dabija i-a dat în judecată și după un an și jumătate (zâmbește) sau doi ani a câștigat și a revenit și atunci a dat concurs pentru postul de director artistic.

 

Ce a urmat

Nu aveam de gând, nici pe deasupra capului nu îmi trecea să vin să concurez. Stând în holul teatrului, unul din regizorii tehnici îmi spune „păi, ce faceți, doamnă? Luni se dă concurs, dumneavoastră nu vă înscrieți la concurs pentru director adjunct?” Era pe vremea aia director adjunct colegul meu, Nicolae Ivănescu. M-am dus, m-am uitat acolo, am văzut și tematica, dar zic, la urma urmei, de ce nu?! L-am sunat pe Ivănescu și i-am spus, „Nicolae, fii atent, că se dă concurs. Vin și eu. Să știi de la mine”. M-am dus la Primărie și i-am spus directorului, domnul Damian, „am să dau și eu concurs acuma, să vedem cum e, cum vrea Primăria sau pe bune?”.

 

Cum a fost concursul

Am copiat de acolo tematica. M-am chinuit cu legi economice ș.a. Am luat concursul, ca până la urmă să văd că secretara noastră - alta decât cea de acuma - din greșeală nu a pus pe capitole. Se dădea concurs și pentru director economic și a pus tematica la un loc. Nu aveam nicio treabă cu tematica economică, trebuia să mă ocup numai de cea artistică. (râde)

Am luat concursul și așa am devenit director adjunct. A fost o perioadă foarte bună cu Dabija, ca director artistic. Am și eu un handicap și ca director am un handicap față de regizor, totdeauna am fost un actor foarte ascultător. El e un tip inteligent și un tip citit, așa că a fost bine. În timp a realizat că el nu prea poate să plece de aici ca să lucreze, că trebuie să stea toată ziua în teatru. Într-o zi mi-a spus „măi Dorina, eu nu mai vin” - era după Bobotează imediat. „Gata, am terminat!”. Atunci am funcționat eu ca director. Nu aveam director adjunct.

 

Calitățile și cunoștințele unui manager de teatru

Dacă ai patruzeci sau treizeci și cinci de ani ești foarte vulnerabilă, pentru că ai de toate. Poate că ai aprehensiuni sentimentale față de cineva sau poate că nu ești îndeajuns de obiectiv. Dorești să joci și atunci, instinctiv, vrei să pui pentru tine - și eu am jucat ca director, mult am jucat. Dar dacă cineva are curiozitatea să se uite pe roluri, sunt roluri de mâna a doua, roluri secundare, pentru că toți m-au distribuit ca să fiu în „ciorbă” și să țin disciplina acolo.

Cred că cea mai mare calitate a unui director e să iubească cu patimă locul pe care îl conduce. Din punctul meu de vedere nimic nu mi se pare greu - nu posibil, pentru că unele lucruri nu sunt posibile. Toată viața mi s-a reproșat de către familie că am iubit mai mult teatrul decât familia. Teatrul Odeon. Teatrul ca profesie.

 

Schimbarea reperelor odată cu trecerea anilor

Cred că dintotdeauna regulile sunt aceleași. Ceea ce am probat eu aici, la teatru, adică i-am probat pe oameni înainte de a le face un contract. Nu am adus niciodată să angajez un om fără să joace, ca să văd cum e. Mi s-a întâmplat acum câțiva ani ca primarul de atunci să îmi trimită pe cineva să angajez și nu am vrut să angajez, pentru că nu o cunoșteam, nu o știam. Dacă vine Dabija și spune, „eu vreau să pun asta cu doamna aceea”, OK. Nimeni nu a intrat, de când sunt eu director la Teatrul Odeon, fără să joace înainte într-un spectacol. Măcar într-un spectacol. Sau să plece în deplasări. Eu zic că avem acuma cea mai bună trupă, cea mai diversă și disponibilă trupă din câte sunt în București. Ei sunt încercați.

 

Așteptări de la actorii Teatrului Odeon

Cred că ce i se cere unui actor este să treacă puțin peste interesele lui. Atunci când e vorba de interesul teatrului, îmi pare rău, dar acesta este pe primul plan. Nu am nimic împotrivă ca toți actorii de la teatrul nostru să meargă să lucreze la independenți, la neindependenți, oriunde, dar să pună pe primul plan interesul teatrului și programul teatrului și ce se întâmplă aici.

 

Părțile frumoase ale managementului de teatru

Partea frumoasă a fost, de exemplu, deschiderea asta de stagiune, când am stat în ultimul rând, pe ultimul loc și în Sala Majestic s-a desfășurat lansarea de carte a Angelei Gheorghiu. Entuziasmul oamenilor, pentru că a fost ideea de spectacol.

Cel mai frumos e la aplauze. Cel mai frumos e când vezi că actorii sunt bucuroși, când sunt mulțumiți. De exemplu, Angela Gheorghiu și Marina Constantinescu au fost foarte îngrijorate de partea tehnică, că nu va fi corespunzătoare. Ambele, când s-a terminat povestea, mi-au trimis mesaj că mă felicită pentru echipa tehnică. Vreau să vă spun că și echipa tehnică și funcționarii de la acest teatru sunt foarte mândri că aparțin de Teatrul Odeon.

Instinctiv, nu mi-am propus asta, dar așa a fost. Sigur că ne certăm, dar chiar suntem oameni care ținem, hai să spunem o familie, care ține la instituția în care funcționează.

După ce m-am întors, după ce m-a numit Nicușor Dan în funcție, am adunat câți oameni care au vrut să vină (și au venit) și le-am spus „uite, am fost numită, m-am întors. Nu știu ce gândiți voi, dar să știți că dacă voi nu mă vreți, eu vă vreau.”

 

Provocările funcției

Să ai grijă să nu aduci atingere sensibilității fiecăruia. Și ultimul om din teatru, ca angajat vorbesc, și paznicul și achizitorul, toți au un orgoliu, au un fel de a fi și atunci să încerci să îi respecți felul lui de a fi și să nu îl umilești.

Sunt destul de dură, stârnesc multe reacții negative și pesemne multe gânduri, dar asta e până la urmă, îți asumi chestia asta. Nu poți să mulțumești pe toată lumea și indiferent de interesul fiecăruia încerc să respect prioritățile fiecăruia. Dar, până la urmă, dacă trebuie să fii angajat al Teatrului Odeon, aparținător al teatrului, trebuie să te supui intereselor teatrului. Altfel, devii practicant liber.

 

Alegerea spectacolelor care se montează la Odeon

Nu o fac de una singură, chiar mă sprijin foarte tare pe fetele de la Secretariatul Literar și am făcut împreună multe lucruri frumoase.

Cred că am avut și noroc. Au venit multe propuneri. ”Dar de ce nu?”, mi-am zis. Oamenii vin și aduc, oferă Teatrului Odeon o grămadă de propuneri. Greu este să alegi din toate astea.

 

Care sunt criteriile

Trebuie să existe, în primul rând, un echilibru. Nu poți să faci toată stagiunea Ibsen, Ionesco și mai știu eu ce. Mai montezi și un Mușatescu, pentru că trebuie să fie un echilibru între textele pretențioase și textele bune, dar care aduc public.

 

Publicul ultimilor ani

Mă bucur că s-a schimbat media de vârstă, că au venit foarte mulți tineri și cred că spectacolele lui Radu Afrim au fost importante în acest sens. Televiziunea ajută, faptul că Pavel Bartoș e vedetă, Elvira Deatcu, Carmen Tănase, asta aduce public în teatru. De exemplu, un spectacol cu Pavel Bartoș se vinde în trei zile. „Gaițele” se vindea într-o zi.

Dintotdeauna publicul a vrut un spectacol care să nu îi pună probleme.

 

Deci relaxare

Da, relaxare de foarte bună calitate și la noi găsesc spectacole de calitate.

Era „Gaițele”, care nu se mai joacă, dar avem „Titanic vals”, „Natură moartă cu nepot obez”, „Liniște! Sărut. Acțiune”, chiar și „Soldatul de ciocolată”, care e o piesă spre comedie.

Vine lumea pentru actori. Se vinde foarte bine și un spectacol care aduce lume „Cui i-e frică de Virginia Woolf?”, care e cu Carmen Tănase, cu Adrian Titieni și cu doi tineri, Silvian Vâlcu și Ioana Mărcoiu. Un nume aduce public. Se vând spectacolele cu Rodica Mandache sau spectacolele de regizori. În plus, eu cred că mai degrabă se vinde Bernard Shaw decât Dostoievski.

 

Cum abordați perioada de pandemie

Cum face toată lumea, cum face toată țara asta, ba o iei în serios, ba o lași să treacă. Eu am venit în plină pandemie înapoi. Partea întâi a pandemiei a luat-o în primire Cristian Șofron. Eu am venit în al doilea an al pandemiei. Deja lumea s-a învățat cu pandemia. Facem teste, respectăm normele. Suntem, totuși, o instituție a statului. Ești obligat să respecți hotărârile Guvernului, ale Primăriei.

Eu, personal, cred că este un fel de război. Cred că e al treilea război mondial, dar sub altă formă. Lumea va fi cu totul alta după ce se va fi terminat această perioadă. Se reașază și economic și, s-ar putea, și statal.

 

Cele mai mari schimbări

S-au făcut schimbări, de la faptul că nu mai ai voie să vinzi 300 de locuri cât are sala, vinzi numai 70%, 50% din capacitate.

S-a căutat să se pună niște spectacole cu o distribuție mică, ca să fie lumea mai puțină pe scenă - asta spun în lipsa mea, nu pot să vorbesc pentru mine. Pe de altă parte avem, totuși, actori buni care stau, și e destul de dificil.

 

Teatrul online

Am vrut să facem și ne-am lovit o dată de situația complexă a drepturilor de autor. Noi avem spectacole filmate pentru arhivă, pe care poți să le pui online, dar trebuie să începi să ceri aprobare de la autor sau moștenitorii autorului, aprobare de la directorul de scenă, de la scenograf, de la interpreți. Am făcut lucrul acesta și am început cu un spectacol în trei personaje. Mi-au dat toți acordul, mai puțin un actor, așa că m-am oprit.

Am rămas în clasic cu totul și acum, zilele trecute, iarăși am reluat povestea asta și am început să cerem oferte de la cei care fac platformele astea de transmisie, dar costurile sunt de mii de euro. Cine îți garantează că tu vinzi ca să poți să plătești asta? Nu am îndrăznit.

 

Stagiunea curentă

Ne omorâm să scoatem „Cabaret”, care, săracul de el, în 2020, cu două săptămâni înainte de premieră s-a oprit pentru că a apărut COVID-ul. Acum, mai aveam trei săptămâni până la premieră și am patru inși bolnavi de COVID. Am întrerupt, facem numai repetiții de orchestră acuma. Va ieși, așadar, „Cabaret”, cu ajutorul lui Dumnezeu, făcut de Răzvan Mazilu. Îl aștept pe Sandu Dabija să vină să începem repetițiile pentru un spectacol pe niște texte ale unui autor controversat pe vremuri, Alexandru Monciu-Sudinski. Noii generații nu îi spune nimica, pentru că în anii ’75 era la modă și pe urmă i s-a pus un pașaport în brațe și a fost dat afară din țară și trimis în Suedia. Noi am făcut la Giulești un spectacol, „Caractere”, cu interviuri, care era atât de dubios, ba era pozitiv, ba era de un sarcasm și un ridicol comunist indicibil. A descoperit Dabija textele acestea și le vom face.

Dragoș Galgoțiu trebuie să facă stagiunea asta un spectacol de Gellu Naum, „Ceasornicăria Taus”. Un proiect foarte ambițios cu filmări, cu expoziție Dada. Vine de la Budapesta Zoltán Balázs, care este un regizor minunat. Eu îl iubesc foarte tare. A pus la noi două spectacole, „Gardenia” și „Pentru binele tău”. Au fost două piese din cadrul unui proiect mare, care se desfășoară de câțiva ani, Fabulamundi, pe care îl gestionează Tamara Susoi.

Acum patru ani am vorbit, înainte de a mă da pe mine afară, să facem un spectacol baroc cu fabulele lui La Fontaine. M-am uitat peste ele și este lumea noastră de astăzi, toată. A mai apărut în viața mea și Eugen Jebeleanu, care o să facă un fel de Cehov, un fel de „Livada de vișini”, care cred că o să fie un spectacol provocator pentru că am început să vorbim despre retrocedări, despre proprietate, cum e cu pământul. Vrea să dea niște castinguri și tematica de la castinguri e foarte funny. Să ne ajute Dumnezeu.

 

Promovarea teatrului

Cea mai bună achiziție a mea de când m-am întors și m-am întors cu acest gând, este că l-am „furat” pe domnul Emil Banea, fostul director administrativ al Teatrului Bulandra și care în vremea din urmă era director administrativ al UNATC-ului. L-am „furat” de acolo și l-am adus. Spun asta pentru că la 80 de ani trebuie să privești în perspectivă. (râde)

 

Strategia de comunicare online

Departamentul de marketing al teatrului se îngrijește ca spectacolele noastre și trupa de actori să fie promovate și online. Vrem să atragem și mai mulți tineri în sălile noastre de teatru și vrem să arătăm publicului ce se întâmplă și dincolo de scenă, la repetiții sau în turnee. Încercăm să fim cât mai aproape de publicul spectator, iar comunicarea noastră să fie pe un ton prietenos, cald, uman.

 

Dorina Lazăr pe Facebook

Eu, personal, detest asta. Mi-am făcut un cont de Facebook pe numele bunicii mele (râde) și am să spun ce experiență am avut și de ce nu intru în povestea asta. Atunci când am fost afară au apărut niște articole foarte urâte în legătură cu mine online. Nu aș fi știut, dar nu știu ce mi-a venit, am deschis tableta și am zis să mă uit și eu ce scrie la Dorina Lazăr pe Google. Scria unde m-am născut, ce am făcut și pe urmă erau extrase din aceste postări. Urât. Doar unul a avut curajul să spună, „eu nu cred că a și furat Dorina Lazăr”.

Acuma, după ce m-am întors, am văzut comentarii chiar din branșa noastră, „aoleu, iar băboii la conducere?”, „aoleu, ce mai vrea și baba asta?”, „a revenit o tânără speranță, Dorina Lazăr”. Ce nu înțeleg oamenii ăștia e că eu nu am venit înapoi pentru că am vrut să mă găsesc iarăși în fotoliul de directoare. Eu am venit înapoi pentru că nu am vrut să mor umilită. Când mori, mori tu cu tine și cu ce ai trăit tu. Dacă am avut șansa să pot să mă întorc și să dovedesc că mi s-a făcut o nedreptate, am făcut-o. Nu știu pentru cât timp.

Poate că nu m-aș fi întors, dar atât de tare m-a împins și m-a susținut Ion Caramitru. „Te duci, stai două zile și pleci, dar pleci tu, nu că te-au dat afară”.

Chestia asta cu ambiția de a fi director… Din prima zi când am fost director, acum douăzeci de ani, am rugat oamenii să nu îmi spună „doamna directoare”, ziceți-mi „doamna Dorina”, cum îmi ziceați și până acuma, că după ce nu o să mai fiu poate că îmi pare rău că nu îmi mai ziceți „doamna directoare”. Nu m-am întors pentru bani. Eu am avut procesul ăsta în care am cheltuit o grămadă de bani. Nu am cerut cheltuieli de judecată. Bani dați de la mine. Am cerut doar un leu despăgubiri morale de la doamna Firea, pe care nu mi l-a dat. (râde)

 

Planuri pentru Teatrul Odeon

Să fim sănătoși, să ieșim din COVID și să jucăm, să facem deplasări. Pe noi ne-a atins, faptul că am fost invitați să jucăm la Oradea, la Galați, să mergem la festivaluri, la Brașov și nu ne-am dus din cauza COVID-ului, pentru că nu s-au mai ținut. În curând plecăm la Iași… sau nu plecăm la Iași. Nu știu ce o să facem. Să avem grijă de noi să fim sănătoși și deocamdată să ajungem să facem ce ne-am propus.